Surprizele toamnei

Am evadat puțin

Am evadat din cauza Untoldului.E prea mult zgomot și prea mare aglomerație.

Un pic de munte, așa,  mai pe la bază, pe cărări bătătorite, pe la noi prin Apuseni, prin Vlădeasa.

Si printre flori și fluturi.

Poza 228

Ultima livadă

Pe dealurile din jurul Clujului erau livezi.O compensație verde la poluarea industrială,plămînii orașului și zonei.

Da, erau, pentru că acum mai este numai o parte din ultima livadă.

Cea dintre Valea Chintăului și Popești nu mai există decît sub formă de mici insule rămase printre case și vile.

De fapt, ce s-a întîmplat?

Păi, dragii nostri tărani din satele din apropierea orașului și-au redobîndit proprietățile.

Pe vremuri erau țărani numai pe jumătate.Adică, locuind la cel mult 20 de minute de oraș, munceau în fabrici și uzine, dar figurau ca țărani în localitățile lor.Nu pentru a munci cîmpul, pentru că tractoarele arau, semănătoarele semănau, iar elevii, studenții și armata culegeau recoltele.Normal că ei figurînd ca țărani, primeau niște drepturi de recoltă.

Dealurile din jurul Clujului erau pustii, căci proprietarii nu creșteau atîtea animale, încît să exploateze finețele care erau productive.Pentru că unele din ele nu prea erau.Si-atunci soluția a fost să se facă livezi.Nu știu dacă au fost despăgubiți sau dacă au primit cote pentru exproprieri, dar s-a depus multă muncă pentru aceste livezi, iar dealurile au devenit productive.

După Revoluție, normal că s-au înghesuit toți să-si redobîndească proprietățile.Nu pentru a munci, pentru a întreține livezile, ci pentru a le parcela  și vinde .N-are importanță ce și cît s-a investit acolo, că doar nu din banii lor s-au făcut investițiile.

A mai rămas o parte din livada de pe Feleac care , încă  mai arată așa:

Meri înfloriți, cam neîngrijiți, cu multe crengi  uscate, iarbă grasă și  încă curată,izvoare nepoluate

susurînd lin .O oază de liniste, de culoare, de miros de flori.

Dar,

se defrișează pentru încă o cabană sau vilă.

Parcele mici, de 500 de metri patrați.Cit să-ți faci o casă ( dacă o vrei mai mare, n-ai decît să construiești pe verticală) și loc să-ți parchezi mașina, dacă nu ți-ai făcut parcare subterană.

Are și vedere la oraș,

Dispare incet și această ultimă livadă.

Interesant că, deși zic edilii că populația orasului n-a crescut deloc, s-au construit cinci sau șase  cartiere noi și se construiește în continuare și în jur și prin oraș, prin vechile cartiere  de case.

Mai rămîne ceva pentru urmași?

Undeva

La inceputul verii prin Muntii Harghitei.

Miscare

Curioasa

Racoare

Calutul

Era pe la inceputul anilor ’80, tot  in perioada cind eram suparat pe lume si pe viata.

La locul de munca se lucra 12 cu 24, dar ne plateau numai 8 ore, asa ca aveam o gramada de libere de luat in afara de concediu si m-am gindit eu ca n-ar fi rau sa ma pierd  un pic de lume  pe munte.

Cu ranita in spate am pornit spre muntii din apropiere.Fara o tinta anume, doar plimbare, ratacire, pierdere prin paduri, pe linga piriuri, aproape de cer.

Ajuns undeva, pe la Muntele Rece intr-un fel de sat cu citeva case rasfirate pe un intreg versant.

M-a oprit un bade si mi-a zis ca, daca tot haladui pe-acolo si vad un calut mic, negru cu un lant lung dupa el, daca-i agatat de ceva sa-l descat si sa-l las ca vine singur acasa.

S-a speriat de ceva si a luat-o la fuga.Cine stie pe unde o fi, ca-i dus de dimineata.

Ii un calut bun, cuminte.Batrinca ea, dar isi face treaba orice i-ai cere, nu-i pretentioasa si-i place s-o cersali si s-o mingii si, mai ales sa-i iei capul in brate, sa-l lipesti de al tau si sa stai asa, o vreme.Am luat-o de la un vaduv batrin care-o fost insurat c-o unguroaica. Ii zice Bertha, la cal.Asa o fi chemat-o pe nevasta-sa…

Omul avea lacrimi in ochi cind vorbea despre calutul lui.

Am mers mai departe si dupa ce mi-am facut un fluier din rachita, in care suflam din cind in cind.Asa atentionez animalele din zona prin care circul si se dau la o parte.Nu ca ar fi periculoase, dar un cerb surprins te poate lua in coarne sau calca in picioare, un lup sau o vulpe te poate musca, dar asa isi vede fiecare de treaba.

Frumos poate sa fie muntele in linistea lui.Fiecare goanga sau lighioana isi stie drumul si il urmeaza fara sa deranjeze pe altcineva.Fire de iarba unduite de pale de vint, raze rasletite printre crengi si frunze, fluturi zburind nu stie nimeni in ce directie, flori, nenumarate flori de toate culorile, zgomotul surd facut de miliardele de gize, miros parca de miere, pasari  glasuind fiecare in felul ei, piriuri curgind linistit sau sarind printre pietre, cu broscutele aferente si pestisori, freamatul padurii sau linistea ei maiestuoasa tulburata din cind in cind de cite un cuc sau un uliu din inalt .Asta-i linistea muntelui.Ce iti poti dori mai mult.Poti sa stai in mijlocul ierbii urmarind o furnica, sau zbaterea unui fir de iarba, sa te scalzi in albastrul cerului, mingiiat de raze sau de vint.Sa mergi povestind in gind cu copacii, mingiindu-i ascultindu-le povestile.

Dupa doua zile, dimineata cind am iesit din adapostul in care am innoptat, am auzit un fornait.Era clar ca e calutul omului.Am mers incet spre marginea padurii si am gasit calutul cu lantul agatat de o radacina.Era tare speriata, leoarca de sudoare la cit o fi incercat sa se desprinda si clar lesinata de sete.M-am apropiat incetisor de ea vorbindu-i, am mingiiat-o si cu niste iarba smulsa am sters-o bine pe tot corpul, apoi am acoperit-o cu patura sa nu raceasca.Venea dupa mine ca un puiut , iar cind am ajuns la un piriu a baut multa apa dupa care s-a culcat.Am stat cu ea pina pe la amiaz, dupa care i-am zis sa mearga acasa.Dar nu se indeparta de mine.Oriunde mergeam venea si ea fornaind si-si punea botul pe umarul meu.

Asa ca ne-am indreptat spre casa ei.

Omul a plins cind  a vazut-o, a mingiiat-o si a pupat-o, apoi a dus-o in grajd unde avea pregatita iarba in amestec cu mere maruntite, porumb  si ovas.

Voiam sa plec, dar omul nu m-a lasat.Unu, ca vrea sa-mi multumeasca intr-un fel si doi, daca plec imediat, Bertha va veni dupa mine.Nu-mi venea sa cred, dar cind m-a vazut ca vreau sa plec, a fornait si a venit dupa mine.

Am mai stat doua zile acolo.L-am ajutat pe om la treburile casei, am mers cu Bertha la pascut si la adapat, m-am plimbat sau am dormit in fin.

Inainte sa plec am povestit cu Bertha, am mingiiat-o, am pupat-o, am strins-o in brate.A nechezat o data dupa mine, dar desi era poarta deschisa, n-a mai venit.Stateau amindoi lacrimind in poarta si se uitau in urma mea.

Nu i-am mai vazut niciodata, dar mi-au ramas in suflet si omul si calutul lui.

Test de supravietuire in Trascau

Era pe la inceputul anilor ’80, dupa ce am incheiat cu Bucegii si n-aveam chef de raiduri pe munte.Ici colo cite o excursie mica, de cel mult doua zile si gata.

Vazindu-ma atit de suparat, niste prieteni s-au gindit sa ma lase in munte, sa fiu nevoit sa ma descurc in conditii speciale asa ca au povestit cu baietii de la Salvamont Alba si m-au lamurit sa merg cu ei in Trascau.

De la Cheile Turzii m-au legat la ochi si m-au dus, cu un IMS cu prelata ( inainte de ARO au fost IMS-urile), pina prin hotarul localitatii Ponor.

Mi-au lasat doar un cutit cu lama indoita, pentru altoit si o sticla de un kil, pentru apa.

Cea mai cea conditie era sa nu maninc carne.In perioada aceea animalele si pasarile au pui si daca ramin fara mama, puii mor de foame.

Urma sa ne intilnim la Cheile Turzii.Au spus ca ma asteapta o saptamina, dupa care pornesc in cautarea mea.

N-aveam nici un chef, dar eram totusi bucuros ca sint pe munte si mai ales, ca sint singur.

Primul pas, sa caut un loc inalt de unde sa vad orientarea crestelor si sa gasesc un piriu care curge spre nord sau spre vest.Asta insemnind ca se varsa in Aries.

Pina seara am ajuns in horarul satului Salciua unde la o casa de lucru- la munte locurile cultivate sint la mare distanta de sat ,iar oamenii isi construiesc mici casute unde isi tin uneltele si un pat pentru odihna-m-am culcat.Dimineata la prima ora am cules dintr-un lan de porumb citiva stiuleti, am facut un foc , i-am prajit si m-am delectat  cu ei, dupa care am iesit la sosea si pe la jumatatea zilei m-a luat un camionagiu si m-a dus pina aproape de intrarea spre Cheile Turzii.

Prietenii mei si salvamontistii au ramas cu gura cascata cind m-au vazut.Ei isi faceau planuri  pentru o saptamina de distractie in zona Cheilor.

Am stat cu ei o zi, dupa care am plecat acasa.

N-aveam chef de nimeni.

Nici n-am ramas cu amintirea locurilor prin care am trecut atunci.

Poza e tot de pe la inceputul anilor ’80, dar din Retezat.

Salvamont Alba mi-a dat drept de utilizare a refugiilor din Apuseni, dar atunci nu m-am folosit de asta.Cind mergeam pe munte ocoleam posibilele intilniri cu altii si imi faceam adapost propriu pentru noapte sau  cind stateam mai mult timp in acelasi loc.