Deasupra cascadei

Am evadat puțin

Am evadat din cauza Untoldului.E prea mult zgomot și prea mare aglomerație.

Un pic de munte, așa,  mai pe la bază, pe cărări bătătorite, pe la noi prin Apuseni, prin Vlădeasa.

Si printre flori și fluturi.

Refugiul

Eram cu un prieten la Arizona, la o cafea.

Se pregătea pentru teologie, iar eu îl ajutam la partea cu muzica.

Atmosfera din Arizona era, ca de obicei, plăcută, distractivă.Se discuta pe marginea unor cărți, muzică, se spuneau ultimele bancuri cu Bulă sau politice, se făceau planuri pentru vacanțe sau concedii, unii ( Radu H.) țineau adevărate cursuri de filozofie.

Ce mai, fum , cafele și sus cîte un coniac.

La un moment dat a intrat un tip și a întrebat cine îl însoțește la o drumeție la Refugiul de pe pinten.

Ar fi de precizat că am rîs o săptămînă, toți drumarii și montaniarzii cînd am auzit unde s-a făcut un refugiu.

Pe un pinten de munte din Vladeasa, greu accesibil vara și imposibil de ajuns acolo iarna, în afara oricăror rute și departe de orice zonă locuită.

Probabil unui Tovarăș i s-a pus în vedere că trebuie făcut un refugiu și l-a făcut după ureche.

Primul care a fost de acord să meargă a fost amicul meu, dacă merg și eu.

L-am întrebat de ce ar merge și mi-a răspuns că după ce devine preot s-a terminat cu prostiile, deci ar fi momentul să le facă înainte.

Si care ar fi scopul?

Păi…, nu face nimeni altcineva o asemenea prostie, deci TREBUIE făcută!

E drept,  era un motiv bun.

Pînă la urmă ne-am ales cinci inși.Ei patru plecau în ziua următoare, iar eu peste două zile.

Tren și-apoi pe jos.

Vreme frumoasă, senin, ceva zăpadă pe ici colo prin pădurea desfrunzită.

Am trecut printr-un sat unde m-am militianul care m-a legitimat mi-a spus că cei patru au trecut ieri, dar că eu ar fi mai bine să nu merg căci vine vijelia.

Care vijelie, că e senin, arde soarele…

M-a trimis la capătul satului la un moș, care îmi va spune cum e mai bine să fac.

Si moșul a zis de vijelie, dar văzînd că nu-i cale să mă rețină, m-a îndrumat să stau în pădure cît durează vremea rea și-apoi să merg la Huda Popii – hudă= gaură, cavitate, peșteră- pînă dimineața, că n-am cum să găsesc cărarea printre stînci pînă sus la refugiu.

E locul unde a stat pe vremuri un călugăr.

Zicea că a fost la începutul toamnei acolo și a lăsat lemne de foc, că este sobă cu plită și burlan pentru fum și un lompaș- lampă de vînt, cu petrol.Si înainte să plec de acolo să las jumătate din ceva care mie îmi place cel mai mult și am la mine.

Mergînd, vedeam cum norii acoperă cerul și , normal a început vintoase și , de parcă nu era de ajuns, zăpadă.Nu vedeam nimic și abia înaintam, așa că m-am adăpostit în pădure, în spatele unui copac gros și m-am acoperit cu frunze-țin de cald.

Era deja întuneric cînd s-a potolit furtuna, dar MERG INAINTE,că de aceea am venit, nu?

Nu mai  aveam mult de mers pănă la stînci, cînd undeva departe sus, vedeam lumini în mișcare.Băieții au ieșit cu lanternele să pot să-i localizez.

M-am gîndit că am fost destul de nebun  să mă pornesc la drum, dar nu sînt destul de nebun să încerc să urc printre stîncile acopecite cu zăpadă și poate gheață.Deci soluția este să găsesc Huda Popii și să stau acolo peste noapte.

Din momentul în care am luat această hotărîre  totul mi s-a părut ușor.Am găsit, printre stînci,  calea de acces spre cavitate, am urcat fără probleme și m-am bucurat cînd am ajuns înăuntru.

Era cam de cinci metri adîncime, de vreo trei lățime si cam doi înălțime.Nu era în calea vînturilor și avea un gard de nuiele la intrare.

Am aprins lompașul, am făcut foc în sobă și după cîteva țigări am dormit, ca scăldat,la căldură, pînă dimineața.

Inainte de plecare am curățat soba, am lăsat o conservă, că poate cineva va avea nevoie și un pachet de Carpați fără filtru-aveam două.

Ajuns cu greu la Refugiu, băieții m-au întrebat unde este tovarăsul meu.

Care tovarăs?

Păi, cînd ți-am luminat de sus erai însoțit de încă cineva.

Nu sînteți normali? Am venit singur.

Toți patru am văzut că mai era cineva cu tine și parcă vă sprijineați unul pe celălalt, în bătaia vîntului.

…

Pănuşă.TriP

Cînd drumeţeşti la supărare nici nu ştii ce faci, unde eşti, unde şi pe unde mergi.Doar pui un picior înaintea celuilalt.

Aveam o supărare mare şi am pornit spre munte.

Mergeam.

Doar mergeam, fără să văd, fără să aud, fără să-mi dau seama dacă sînt ud sau uscat, dacă plouă sau e soare.Constatam doar că  e zi şi că sînt prin pădure.

La un moment dat mi s-a părut că aud nişte cuvinte, dar n-am dat importanţă.Mergeam, încă încruntat, încă încrîncenat.

Aud-Ni nu-i bine a vorovi cu omu măreţ, că el le ştie pă tăte.

Măreţ- regionalism- încrezut, egoist, răutăcios.

Alături de mine mergea un pădurar mai special.Adică era imbrăcat în verde, ca toţi pădurarii, dar avea plete şi barbă.

Mi-a revenit zîmbetul pe chip şi i-am dat bună ziua.Mi-a răspuns la salut şi m-a întrebat ce năcazuri am, că a umblat toată ziua pe lîngă mine fără să-l bag în seamă.

Ei, necazuri.

Eram tare curios, dar nu ştiam cum să-l abordez.

Mi-a luat-o înainte şi mi-a spus că a fost călugăr, dar i-au desfiinţat ateii, aşa că s-a făcut pădurar şi umblă tot prin păduri, poartă plete şi barbă.Azi-mîine va ieşi la pensie şi nu va mai trebui să dea raportul pentru ce face sau unde merge.

Mă cheamă Pănuşă Petru, iar ca călugăr mă chema Panuftie.Adică tri ( trei) de P.

L-am întrebat ce a vrut să zică cu omul măreţ şi mi-a zis că va veni o vreme cînd, după ce am adunat voi vrea să dau şi la alţii.Poţi să împărtăşeşti tuturor ce ştii, dar nu vorovi ( vorbi) cu omul măreţ, că el le ştie pe toate, el se laudă, se laudă şi cu ce au făcut alţii, ca şi cum le-ar fi făcut el şi ce-i mai rău nu-i pasă dacă face rău cu voroavele lui.

Sînt unii care, după ce cred ei că au aflat tot de la tine, nu te mai caută.

Sînt unii care , ţi-s pretini (prieteni), dar după ce nu mai au nevoie, rămîn tot pretini,dar nu-i mai găseşti.

Şi ce-i mai important, nu tot ce ţi-i bun ţie, îi bun şi la altul.

Am drumeţit atunci o săptămînă cu nenea TriP prin Vlădeasa şi am învăţat multe de la el.Si despre pădure şi despre munte şi despre locuri mai speciale din pădure sau de pe munte.

Imi zicea- încă de pe vremea cînd bărbaţii purtau părul lung, aşa  ca mine şi ca tine, se transmite ştiinţa  pădurii şi a muntelui.Incă de pe atunci se ştia şi se transmitea mai departe că în unele locuri n-are voie oricine şi dacă nu ţine seama de semne o păţeşte.Iar cine are voie trebuie să ţină pentru el şi să dea mai departe numai cînd găseşte omul potrivit.( cum îi voroava-omul potrivit la locul potrivit).

La despărţire i-am mulţumit spunîndu-i că este pentru mine ca pănuşa pentru ştiulete.

Cu lacrimi în ochi mi-a zis că este cea mai frumoasă laudă pe care a primit-o de la cineva în ultimii douăzeci de ani.

Si în anul următor am drumeţit împreună aproape toată vara, iar după o vreme, cam doi ani, i-am găsit numai mormîntul.

Acum, cînd mă apropii şi eu de vîrsta lui de atunci aş împărtăşi ce am acumulat de-a lungul timpului.In special pentru cei atraşi de natură, de munte.Si chiar am avut senzaţia că am găsit omul căruia să-i transmit unele pe care nu toat lumea trebuie să le ştie.

M-am înşelat.

E măreţ.

Mai caut.

Timp

De prin Vladeasa.

Cindva

De pe la noi

Apuseni.

Racoare

Miscare

Excursieeeee…

De fapt, a fost o plimbare la munte.

Cum n-am mai fost pe la cascada Valul Miresei din 2012, ne-am pornit spre.

Simbata, zi frumoasa, senina, drumul pina la Rachitele, foarte bun.

De la Rachitele pina la cascada ne-am tirit dintr-o groapa plina de apa, in alta plina de noroi.Cu greu am trecut cu masinuta cei 5 km.O nenorocire de drum bun pentru of road.

Am pregatit aparatul foto si am constatat ca acumulatorii sint gata.

Splendid! Noroc ca am mai avut unul mai micut, mai putin performant, dar am facut citeva poze.

Cascada ne astepta vuind,

N-am stat mult acolo, caci catelusei noastre ii era frica de zgomot, de curgerea bogata si de o gramada de copii, veniti in excursie.

Am pornit in plimbare pe Vladeasa.

Desi ne chema o carare spre Cheile Stanciului,

n-am mers pentru ca n-aveam nici un fel de echipament.

Deci, la plimbare.

Vedere

Dupa refugiul Salvamont,

am pornit la pas, spre Pietrele Albe.

La soare foarte cald, la umbra frig.

Ne-am bucurat de aleea muntelui,

si dupa vreo patru kilometri ne-am intors.

N-am ajuns la Pietrele Albe.Nici macar la iesirea dintre munti, pentru a le vedea la distanta.

Grupuri de copii, adolescenti, pensionari mergeau in plimbare pe munte, prin padure.

Am mai stat un pic  la Refugiu, unde, char la intrare am gasit,

un trifoi cu cinci foi.

Sper ca v-am convins de frumusetea Apusenilor.

Sau nu?

Sint si stinci, la cascada se fac catarari pe gheata, iarna.

E frumos, e liniste, e curat , e…Vladeasa.

Despre salvari

Mi-am adus aminte de intimplare dupa ce am citit articolul lui Buceginatura2000: https://buceginatura2000.wordpress.com/2014/12/16/actiuni-de-salvare-si-un-eveniment-de-alergare-montana-pe-timp-de-noapte/ si mai ales, comentariile.

S-a intimplat de multe ori sa ajungem pe munte in tinuta de strada.Si asta pentru ca nu era ceva programat si pregatit.

La un moment dat ne-a venit noua ideea de a ne angaja la Statia Meteo de pe Vladeasa.Ne incintam cu ideea ca e izolat, ca e pe munte, ca e aproape de cer, ca…si nenumarate scenarii.Dar principalul era ca e pe munte.

Asa ca, intr-o vara ne-am luat ceva pulovere, ceva pelerine de ploaie ne-am urcat intr-un autobus si am pornit spre Vladeasa.

In Sacuieu am intrat pe la Militie sa anuntam unde mergem ( nu erau telefoane mobile si era in ajutorul nostru sa se stie incotro mergem), sa ne informam de trasee , refugii si altele.

Dupa ce ne-am luat si ceva de mincare am pornit in pas vesel spre destinatia noastra, incintati de tot ce ne inconjura.

Se insera si noi ne indreptam spre un refugiu, deja imbracati gros cind ne-am intilnit cu un grup cam ciudat.Doi salvamontisti care insoteau patru tineri ( de virsta noastra, pe la 18-20 de ani) si care carau in spate tot echipamentul.

Adica ei au pornit pe munte in camasa cu mineca scurta, ca doar e vara, in sandale, fara un nailon sau o pelerina de ploaie, fara sa stie unde sint,fara hrana, fara sa stie unde merg si fara sa anunte undeva ce vor sa faca.Au ratacit pe munte doua zile pina i-au gasit salvatorii.

Pe vremea aceea salvari montane faceau militarii de la unitatile de vinatori si in zonele frecventate de turisti si salvamontisti autorizati.In rest, se ocupau de salvari iubitori de munte, dar care  isi procurau echipamentul din banii lor , iar „actiunile” afectau timpul lor liber sau „zile libere” de la servici, fara sa fie platiti.

Asa ca, tinerii salvati- speriati, lesinati de foame, plinsi, inghetati de frig- au fost „pedepsiti” sa duca ei echipamentul, ca sa se incalzeasca.Si noroc ca erau prea speriati ca sa fie obraznici, ca ar fi luat si bataie.Meritau.

In zilele noastre sint salvatori autorizati, dar nu poate fi platit efortul, muschii rupti, oboseala si ce-i mai rau, faptul ca nu sint sustinuti de autoritatile locale prin refugii, depozite de echipamente in diverse locuri pe munte- sa nu fie nevoiti sa duca de la baza amar de echipament.De asa ceva e nevoie pe munte, nu de biserici.

Iar cei care isi inchipuie ca toata lumea este la dispozitia lor ar trebui sa plateasca.Da sa plateasca scump, incit sa nu uite toata viata lor.

Si sa mai fie si nevoiti sa participe la cel putin o salvare, sa duca in spate echipament, sa se catere, sa se tirasca, sa treaca prin apa, prin noroi, prin zapada, gheata, furtuna, canicula, sa mai scoata din rahat un nemernic care-si inchipuie ca si muntele este ca si mosia parintilor lui.

Se spune prea putin despre salvatori.

Ar trebui sa scrie fiecare ziar, revista, televiziunile sa-i prezinte in actiune sau in timpul liber, iar autoritatile sa-i onoreze.