Ratota

Eram elev la liceu şi unul din profesori ştiind că fac muntele m–a rugat să-l iau într-o excursie şi pe unul din băieţii lui.Că stă numai în casă şi pe la biblioteci, dar habar nu are cum e afară.

Aşa că, cu prima ocazie am pornit împreună.

Cu trenul Cluj-Oradea, apoi la o haltă ne-am dat jos şi la drum.

Prima constatare a omului a fost că e cam mult praf pe drum, că…, că…

I-am spus să tacă şi să asculte.

Pînă cînd ne aşezăm undeva, la un popas, nu mai vorbim.

Să privească  şi să vadă.

Se citea pe faţa lui uimirea la vederea  fluturilor, florilor, se uita după fiecare pasăre pe care o auzea,căuta greierii.Era încîntat, uimit şi clar, fericit.Imi arăta cîte ceva, fără un cuvînt.Ii mai arătam şi eu şi puneam, fără grabă, tenişii unul înaintea celuilalt.

Ajunşi pe înserat la una din casele răsfirate pe un întreg versant de munte, am cerut voie să dormim în şură, pe fîn şi după ce am lăsat moşinile ( chibriturile) ne-am dus la culcare, pe nemîncate, doar cu cîte o ulcea de lapte de dibol ( bivoliţă).

Oooo, ce miros,cîte sunete, cîte stele pe cerul senin…

S-a trezit de cîteva ori, la cîntatul cocoşilor, dar n-a comentat.

Dimineaţa, am fost chemaţi la masă.

Vreţi să vă fac o ratotă? Ne-a întrebat gazda.

Eu am zis da,amicul s-a fîstîcit şi a preferat pîine cu untură şi un pic de lapte.

Să fi văzut transformările chipului amicului cînd gazda a pus o tigaie pe plită, a tăiat cîteva bucăţi de slănină şi le-a lăsat să se pîrgălească ( prăjească), peste a spart  cinci ouă şi după ce a amestacat bine şi s-au prins ouăle a aruncat şi cîteva bucăţi de caş.

Îi curgeau balele şi-i lăcrămau ochii de poftă, dar n-a îndrăznit nici să ceară şi a refuzat cînd l-am îndemnat să mănînce şi el.

Ratotă-papară, omletă.

Restul a fost la fel de nou şi de frumos pentru el şi am mai fost împreună de mai multe ori în drumeţii.

Primul lucru pe care l-a povestit cînd a ajuns acasă a fost povestea ratotei.

 

Predeal

Citindu-l pe Adrian, https://buceginatura2000.com/2019/08/21/busteni-cea-mai-potrivita-destinatie-montana-din-judetul-prahova/, normal că m-au năpădit amintirile.Dar nu de pe la Buşteni ci de pe la Predeal, locul de unde am început şi sfîrşit aproape toate raidurile mele prin Bucegi.

Veneam dintr-o lungă şi grea drumeţie, rupt de oboseală pe o căldură demnă de Bărăgan.Am intrat pe o străduţă nepavată şi  cu atît de mult praf că mă vedeam prin filmele americane din acea perioadă, unde într-o linişte desăvîrşită, nimic nu mişca în afară de praful ridicat de cîte o adiere de vînt şi unde un cîine cu limba atîrnîndu-i de un cot se ridica cu greu să se mute la umbra care şi-a schimbat poziţia.

Cam aşa şi eu.Mă tîram prin praf, prin mijlocul străzii.Nici nu mai căutam umbrele pomilor.Ici colo mă mai lătra, în scîrbă, cîte un cîine şi nu părea că se va termina vreodată strada sau că voi ajunge la Hotel Orizont.Căci acolo cunoşteam cîţiva receptioneri  şi nu odată am primit o cameră sau m-au lăsat să fac o baie caldă după care mi-au aşternut o saltea prin vreo debara să dorm, să dorm, să mă scufund.

Mai dădeam cîte un şut  prin praf de se ridica o perdea alba pe toată strada,iar eu puteam să par o fantomă albă, doar ca să am impresia că mă mişc, că nu mă preling definitiv , cînd de  la o poartă , la nr.38, o pereche mai în vîrstă m-au chemat la ei.Să mă spăl cu apă rece din fîntînă, să mănînc o zamă caldă şi să mă culc într-un pat, ca oamenii, că m-a duce raniţa pe mine, nu eu pe ea.

Deşi apa din fîntînă era foarte  rece, după ce m-am spălat şi schimbat am adormit la masă, cu lingura în farfurie.

Am mai fost pe la ei şi cu alte ocazii după aceea şi i-am găsit întotdeauna bucuroşi să mă vadă sau să mă găzduiască .

Să nu uităm că pe vremurile acelea ( anii 70 ), cei care aveau părul mare erau consideraţi bagabonţi care trebuie predaţi miliţiei.

Oameni buni şi frumoşi.Nu aveau copii şi s-au dus, pe rînd, la un an diferenţă în 1979 şi 1980.

 

Interesant.Ceva nu se leagă.Cînd îmi amintesc ceva  e ca şi cum aş fi atunci, acolo şi văd aceleaşi culori, umbre, lumini, simt mirosuri aud sunetele şi retrăiesc senzaţiile, dar cînd mă apuc de scris o iau pe scurtătură.

 

 

 

Călătoria

Cîndva

Cîndva

Cîndva

Mai aproape

Nu, nu mai sînt nici ca în prima poză, nici ca în a doua, nici în a treia, nici măcar ca în cea de a patra, care-i mai apropiată în timp de acest acum.De aceea nu zic să mă ascultați pe mine, sau să-mi urmați sfaturile ori părerile. dar vă sugerez să urmați sfaturile lui Adrian https://buceginatura2000.wordpress.com/

Dacă ne uităm pe blogul lui vedem mii de fotografii din Bucegi și deși multe din ele sînt cu aceleași locuri, constatăm că sînt diferite.De ce? Pentru că în natură totul se schimbă.Permanent.

El a traversat Bucegii de zeci, poate de sute de ori în toate direcțiile posibile și de fiecare dată mai descoperă ceva care să-l încînte, să-l bucure, să-l uimească.

Într-o drumeție nu este importantă destinația ci călătoria în sine.

Fiecare moment, fiecare secundă, fiecare metru parcurs merită toată atenția și veți descoperi altceva, mereu altceva frumos, mai frumos, minunat.

Spectacolul naturii merită văzut de aproape, merită trăit în mijlocul ei, iar muntele e un vis trăit cu ochii deschiși.

Bucurați-vă de călătorie, de drumeția în sine!

 

O mică drumeție

Astăzi mi-am dat greața și am făcut o mică excursie pe munte.M-am plimbat singur , cum cîndva am făcut-o de atîtea  ori.Doar o plimbare.

Senin, iarbă, flori, vîntul cîntînd, pădure, munte.Încetuc, la soare sau la umbră.

Mi-a plăcut.

Atenţie la mocăniţă!

Am mers cu un prieten care a terminat medicina, să aleagă locul unde va practica.Avea de ales între  Abrud şi Baia de Aries.Omul s-a interesat ce clinici sau spitale  şi ce fel de populaţie  sînt în zonele respective.A ales Baia de Arieş pentru că e un orăşel micuţ, de munte şi cu exploatare minieră.

Buun!

.Paralel cu şoseaua era- încă mai este, dar nu mai funcţionează- linia mocăniţei care transporta tot felul de la Turda pînă la Abrud.Acum mai circulă doar de la Cîmpeni la Abrud.Cîţiva kilometri.

Normal că datorită reliefului linia intersecta destul  de des  şoseaua, dar avînd în vedere circulaţia redusă la vremea aceea, nu erau prea multe probleme.

Din cauză că ne-am lungit în Baia de Arieş am pierdut şi autobuzul şi mocăniţa, aşa că am pornit pe jos fără nici o grijă, deşi mai mulţi şi de la spital şi de prin localităţile întîlnite ne-au recomandat să rămînem locului pînă dimineaţa.Am întrebat care ar fi motivul grijii lor şi am aflat că…noaptea e periculos.

Am rîs de fiecare dată pentru că am călcat împreună munţii şi ziua şi noaptea şi n-am păţit nimic.De ce ar  fi mai periculos pe şosea?

Ne-a zis un paznic de noapte  din Sălciua  „că umblă tot felul, care nu-s normali”.Adică, oameni bolnavi psihic, nebuni? am întrebat noi.

Nuu, nuu.Nu-s oameni.

Lămuriţi, ne-am văzut de drum.

După ce că era o noapte fără lună şi nu se vedea mare lucru- şoseaua nu era marcată- s-a pornit şi o ploaie măruntă.Nu era nici un bai.Mergeam povestind, glumind sau tăcînd ascultînd liniştea ploii şi din cînd  în cînd glasul Arieşului în treceri peste pietre.

La un moment dat  la o trecere a liniei peste şosea , cineva din spate fugea spre noi strigînd: Atenţie la mocăniţă! Atenţie la mocăniţă!

Nici vorbă de vreo mocăniţă la ora aia, dar l-am aşteptat pe om să-l liniştim şi să mergem împreună mai departe.

Era un tînăr cam de vîrsta noastră şi am bănuit noi că era cioban.Îmbrăcat cu veston militar, pantaloni groşi de pănură, bocanci militari, iar pe cap o căciulă de oaie, întoarsă pe dos, de se vedea albul de la distanţă.

Am mers împreună pînă aproape de Buru.Nu prea era vorbăreţ, cum ne aşteptam, n-a vrut ţigări de la noi şi doar mormăia din cînd în cînd.Parcă vorbea cu un cîine, dar n-am văzut aşa ceva in apropiere.Si de cîte ori trecea linia mocăniţei peste  şosea se agita  şi repeta, griji la mocăniţă!

Ajunşi înainte de Buru, cam pe la intrarea spre cabană a zis că el nu mai vine  şi…Mulţam că m-aţ primit tovarăş şi aţ vorovit ( vorbit) cu mine, că alţîî cînd mă văd o iau la fugă zdierînd ( srigînd, urlînd).

Ne-am întors să dăm mîna cu el şi…nu mai era.

Refugiul

Eram cu un prieten la Arizona, la o cafea.

Se pregătea pentru teologie, iar eu îl ajutam la partea cu muzica.

Atmosfera din Arizona era, ca de obicei, plăcută, distractivă.Se discuta pe marginea unor cărți, muzică, se spuneau ultimele bancuri cu Bulă sau politice, se făceau planuri pentru vacanțe sau concedii, unii ( Radu H.) țineau adevărate cursuri de filozofie.

Ce mai, fum , cafele și sus cîte un coniac.

La un moment dat a intrat un tip și a întrebat cine îl însoțește la o drumeție la Refugiul de pe pinten.

Ar fi de precizat că am rîs o săptămînă, toți drumarii și montaniarzii cînd am auzit unde s-a făcut un refugiu.

Pe un pinten de munte din Vladeasa, greu accesibil vara și imposibil de ajuns acolo iarna, în afara oricăror rute și departe de orice zonă locuită.

Probabil unui Tovarăș i s-a pus în vedere că trebuie făcut un refugiu și l-a făcut după ureche.

Primul care a fost de acord să meargă a fost amicul meu, dacă merg și eu.

L-am întrebat de ce ar merge și mi-a răspuns că după ce devine preot s-a terminat cu prostiile, deci ar fi momentul să le facă înainte.

Si care ar fi scopul?

Păi…, nu face nimeni altcineva o asemenea prostie, deci TREBUIE făcută!

E drept,  era un motiv bun.

Pînă la urmă ne-am ales cinci inși.Ei patru plecau în ziua următoare, iar eu peste două zile.

Tren și-apoi pe jos.

Vreme frumoasă, senin, ceva zăpadă pe ici colo prin pădurea desfrunzită.

Am trecut printr-un sat unde m-am militianul care m-a legitimat mi-a spus că cei patru au trecut ieri, dar că eu ar fi mai bine să nu merg căci vine vijelia.

Care vijelie, că e senin, arde soarele…

M-a trimis la capătul satului la un moș, care îmi va spune cum e mai bine să fac.

Si moșul a zis de vijelie, dar văzînd că nu-i cale să mă rețină, m-a îndrumat să stau în pădure cît durează vremea rea și-apoi să merg la Huda Popii – hudă= gaură, cavitate, peșteră- pînă dimineața, că n-am cum să găsesc cărarea printre stînci pînă sus la refugiu.

E locul unde a stat pe vremuri un călugăr.

Zicea că a fost la începutul toamnei acolo și a lăsat lemne de foc, că este sobă cu plită și burlan pentru fum și un lompaș- lampă de vînt, cu petrol.Si înainte să plec de acolo să las jumătate din ceva care mie îmi place cel mai mult și am la mine.

Mergînd, vedeam cum norii acoperă cerul și , normal a început vintoase și , de parcă nu era de ajuns, zăpadă.Nu vedeam nimic și abia înaintam, așa că m-am adăpostit în pădure, în spatele unui copac gros și m-am acoperit cu frunze-țin de cald.

Era deja întuneric cînd s-a potolit furtuna, dar MERG INAINTE,că de aceea am venit, nu?

Nu mai  aveam mult de mers pănă la stînci, cînd undeva departe sus, vedeam lumini în mișcare.Băieții au ieșit cu lanternele să pot să-i localizez.

M-am gîndit că am fost destul de nebun  să mă pornesc la drum, dar nu sînt destul de nebun să încerc să urc printre stîncile acopecite cu zăpadă și poate gheață.Deci soluția este să găsesc Huda Popii și să stau acolo peste noapte.

Din momentul în care am luat această hotărîre  totul mi s-a părut ușor.Am găsit, printre stînci,  calea de acces spre cavitate, am urcat fără probleme și m-am bucurat cînd am ajuns înăuntru.

Era cam de cinci metri adîncime, de vreo trei lățime si cam doi înălțime.Nu era în calea vînturilor și avea un gard de nuiele la intrare.

Am aprins lompașul, am făcut foc în sobă și după cîteva țigări am dormit, ca scăldat,la căldură, pînă dimineața.

Inainte de plecare am curățat soba, am lăsat o conservă, că poate cineva va avea nevoie și un pachet de Carpați fără filtru-aveam două.

Ajuns cu greu la Refugiu, băieții m-au întrebat unde este tovarăsul meu.

Care tovarăs?

Păi, cînd ți-am luminat de sus erai însoțit de încă cineva.

Nu sînteți normali? Am venit singur.

Toți patru am văzut că mai era cineva cu tine și parcă vă sprijineați unul pe celălalt, în bătaia vîntului.

Pănuşă.TriP

Cînd drumeţeşti la supărare nici nu ştii ce faci, unde eşti, unde şi pe unde mergi.Doar pui un picior înaintea celuilalt.

Aveam o supărare mare şi am pornit spre munte.

Mergeam.

Doar mergeam, fără să văd, fără să aud, fără să-mi dau seama dacă sînt ud sau uscat, dacă plouă sau e soare.Constatam doar că  e zi şi că sînt prin pădure.

La un moment dat mi s-a părut că aud nişte cuvinte, dar n-am dat importanţă.Mergeam, încă încruntat, încă încrîncenat.

Aud-Ni nu-i bine a vorovi cu omu măreţ, că el le ştie pă tăte.

Măreţ- regionalism- încrezut, egoist, răutăcios.

Alături de mine mergea un pădurar mai special.Adică era imbrăcat în verde, ca toţi pădurarii, dar avea plete şi barbă.

Mi-a revenit zîmbetul pe chip şi i-am dat bună ziua.Mi-a răspuns la salut şi m-a întrebat ce năcazuri am, că a umblat toată ziua pe lîngă mine fără să-l bag în seamă.

Ei, necazuri.

Eram tare curios, dar nu ştiam cum să-l abordez.

Mi-a luat-o înainte şi mi-a spus că a fost călugăr, dar i-au desfiinţat ateii, aşa că s-a făcut pădurar şi umblă tot prin păduri, poartă plete şi barbă.Azi-mîine va ieşi la pensie şi nu va mai trebui să dea raportul pentru ce face sau unde merge.

Mă cheamă Pănuşă Petru, iar ca călugăr mă chema Panuftie.Adică tri ( trei) de P.

L-am întrebat ce a vrut să zică cu omul măreţ şi mi-a zis că va veni o vreme cînd, după ce am adunat voi vrea să dau şi la alţii.Poţi să împărtăşeşti tuturor ce ştii, dar nu vorovi ( vorbi) cu omul măreţ, că el le ştie pe toate, el se laudă, se laudă şi cu ce au făcut alţii, ca şi cum le-ar fi făcut el şi ce-i mai rău nu-i pasă dacă face rău cu voroavele lui.

Sînt unii care, după ce cred ei că au aflat tot de la tine, nu te mai caută.

Sînt unii care , ţi-s pretini (prieteni), dar după ce nu mai au nevoie, rămîn tot pretini,dar nu-i mai găseşti.

Şi ce-i mai important, nu tot ce ţi-i bun ţie, îi bun şi la altul.

Am drumeţit atunci o săptămînă cu nenea TriP prin Vlădeasa şi am învăţat multe de la el.Si despre pădure şi despre munte şi despre locuri mai speciale din pădure sau de pe munte.

Imi zicea- încă de pe vremea cînd bărbaţii purtau părul lung, aşa  ca mine şi ca tine, se transmite ştiinţa  pădurii şi a muntelui.Incă de pe atunci se ştia şi se transmitea mai departe că în unele locuri n-are voie oricine şi dacă nu ţine seama de semne o păţeşte.Iar cine are voie trebuie să ţină pentru el şi să dea mai departe numai cînd găseşte omul potrivit.( cum îi voroava-omul potrivit la locul potrivit).

La despărţire i-am mulţumit spunîndu-i că este pentru mine ca pănuşa pentru ştiulete.

Cu lacrimi în ochi mi-a zis că este cea mai frumoasă laudă pe care a primit-o de la cineva în ultimii douăzeci de ani.

Si în anul următor am drumeţit împreună aproape toată vara, iar după o vreme, cam doi ani, i-am găsit numai mormîntul.

Acum, cînd mă apropii şi eu de vîrsta lui de atunci aş împărtăşi ce am acumulat de-a lungul timpului.In special pentru cei atraşi de natură, de munte.Si chiar am avut senzaţia că am găsit omul căruia să-i transmit unele pe care nu toat lumea trebuie să le ştie.

M-am înşelat.

E măreţ.

Mai caut.

Necunoscuta de la Diham

Era pe la sfirsitul anilor ’70.

Ma intorceam dintr-o lunga drumetie prin Bucegi si m-am oprit la Diham pentru, macar o noapte de odihna intr-un pat.Ca mi s-au scrijelit oasele de atita dormit pe pietre si lemne.

Stateam de vorba cu cabanierul, domnul Radulescu, caruia i-am fost predat pe inventar de fostul cabanier-n-o sa stiu niciodata cum il chema, Corsa,Corsat, Cosat- si care m-a preluat cu bucurie.

Era un grup mare de tineri insotiti de instructori sau profesori care faceau un zgomot infernatl.Rideau, tropaiau, cintau, ce mai se distrau de minune fericiti ca sint la munte.

Intentionam sa-mi las ranita la cabana si in ziua urmatoare sa merg pina la Piatra Arsa sa duc un plic de la un drumar intilnit pe unde am umblat.

La o masa, linga noi, era o tinara care venise cu grupul, dar care statea singura si auzind ca merg la Piatra Arsa m-a intrebat daca o iau si pe ea.

Normal ca n-a fost nici o problema, daca sint de acord si insotitorii lor.

Dimineata, un instructor mi-a luat datele din buletin, cabanierul a garantat pentru mine, iar fata trebuia sa astepte grupul la Piatra Arsa, de unde sa mearga impreuna cu ei mai departe.

Era tare tacuta, suparata parca pe lumea intreaga.

Tunsa scurt, baieteste, frumoasa, dar atit de suparata, i-am zis ca pot sa tac un secol linga ea, daca o deranjeaza sa vorbesc si-am pornit la drum.

Normal ca din tacere in tacere ii mai aratam o floare, o piatra, un copac sau pasarea ce parea ca zboara jur-imprejurul unui nor minuscul uitat pe seninul cerului.

Nu era nici o graba si mai stateam la o tigara, la odihna cind mi se parea ca a obosit sau ii mai luam rucsacul sa poata respira liber.

I-am zis ca e mai frumos imprejurul in prezenta ei.Nu m-a bagat in seama, doar si-a ridicat o sprinceana.

Am insistat zicindu-i ca , la fel cum o poiana cu flori e mai frumoasa in lumina calda a soarelui, la fel tot ce ne inconjoara  e ca o armonie muzicala datorita ei.Si alte asemenea, dar doar asa, din cind in cind, sa reusesc sa-i fur cite un zimbet.

Normal ca o vedeam ca pe o fata.Normal  ca ii vedeam formele, atit cit se ghiceau, dar fara conotatii sexuale.Doar apreciere, admiratie si  acea bucurie a baiatului in prezenta unei fete , care e si frumoasa.

Nu parea ca o intereseaza nimic de jur imprejur, macar ca e atit de frumos totul.

Parca s-a luminat un pic cind i-am aratat „dantura” Morarului.

Eh, nu-i bai.Am tacut impreuna bucurindu-ne doar  de fosnetul ierbii, de  sunetul pasilor, de acea liniste plina de sunete a padurii, a muntelui.

La Piatra Arsa am stat pina a ajuns grupul cu care era fata si dupa ce am predat plicul am stat de vorba cu un grup de cataratori care-si cautau un om de baza-toti voiau sa fie cap de coarda macar o data, dar n-aveau baza-pe Coltii Morarului.

Am fost de acord si am chemat-o si pe fata, dar n-a vrut sa vina desi insotitorul lor ar fi fost de acord, urmind sa o  duc inapoi la Diham.

M-a strins in brate, m-a pupat pe obraz si plecat repede cu ochii in lacrimi.

Dupa vreo trei zile , cind am ajuns la Diham, cabanierul mi-a dat un  servetel pe care era scris     ” Multumesc! A.” si mi-a spus ca fata s-a aruncat de pe stinci.

Poate, daca as fi insistat sa vina cu mine, acum ar scrie si citi bloguri, le-ar povesti nepotilor cum a cunoscut un pletos in Bucegi.

Poate…

In anul urmator am pierdut si eu pe cineva drag si mi-am ingropat durerea la Diham.De atunci n-am mai fost in Bucegi.

Poza 188

https://fosile.wordpress.com/

Pintecaraia

Intr-un an m-a lamurit Puiu sa mergem, pentru doua saptamini, la mare.

Ca sa ne facem bani trebuia sa muncim o saptamina cu tatal lui , constructor particular care tocmai luase o lucrare mare.

Buuun.

In prima zi de munca- zi lumina- am descarcat, normal, manual, doua camioane cu remorca de caramizi.A doua zi am lopatat din strada in curte doua bascule de nisip.

Mai fratele meu, da’ eu nu vreu sa mor tinar!

Eram gata ca bateria si n-aveam de gind sa mai merg la astfel de munca asa ca, omul ne-a dat banii si ne-am pornit spre munte.

Nu stiu de ce naiba am cumparat o gramada de conserve.De obicei luam cite doua de persoana si in rest ne descurcam pe la ciobani sau prin localitatile prin care treceam unde mai taiam niste lemne, mai ajutam la fin.

Puia a gasit nu stiu unde un cort urias si neaparat voia sa-l luam cu noi.

Nu era destul ca eram rupti de oboseala , mai caram cu noi niste ranite uriase.

Pina am fost in tren n-a  fost bai, dar pe jos cu ranitoacele incarcate abia ne miscam si ne-a prins noaptea  montind dementia aia de cort.

No, a fost bine pina la urma si ne-am relaxat la foc pina noaptea tirziu.A doua zi ne-am mai tirit cu incarcaturile noastre pina am ajuns la concluzia ca asta nu mai este drumetie, plimbare pe munte ci un fel de auto-sclavie si solutia a fost sa ingropam conservele din loc in loc si  sa le consumam la intoarcere.

Doar cortul a ramas cu noi si il pasam de la unul la altul pe parcurs si l-am mai montat doar o data.In rest ne-am adapostit in fin sau prin surile oamenilor.

Ooo, deja era placut, distractiv, ne bucuram de munte si padure.

Desi, de  obicei nu ne intorceam pe acelasi drum, de data asta am revenit pentru conserve.

La primul popas de dezgropare, laudindu-ne pentru ideea avuta, am incalzit o conserva care prea cam fermentata- fasole cu cirnat-dar n-am dat importanta…pina imediat cind ne-a apucat fuga in toate directiile.

Iesea din noi de parca voiam sa decolam spre luna.Durere de burta, rau, scirba, si iar si iar fuga in tufe.

Brrr!

Abia ne mai miscam cind am ajuns la o casa.

Un mosutet a strigat: Fatuca, inchide ciinele in poiata, ca s-a sparie de alea doua stahii ( stafii) de la poarta!

Noi eram stafiile.Albi vinetii la fata, ne balanganeam pe picioare cu ochii spre un loc de refugiu ( WC).

Ati mincat ciuperci, ma coptii (copii)?

Nu, o conserva stricata!

No, asta-i mai rau.

Hai fatuca si doftoreste-i ca-s cacati pa ei!

Ne-am uitat noi prin padure dupa niscaiva remedii naturale, dar afinele inca nu se vedeau si alte chestii in afara zatul de la cafea n-am avut.

Ne-a preluat „fatuca” adica babuta mosului, ne-a obligat sa mincam niste brinza dintr-un borcan care parea de cel putin un secol, ne-a dat si niste afine uscate si prafuite care tare greu erau de mestecat si de inghitit dupa care ne-a trimis la mosul sa ne trateze si el.Si ne-a tratat.Cu tuica de prune si nuci.

Ne-am imbatat rau si am dormit aproape o zi.

Am mai stat citeva zile pe-acolo pina s-a lamurit „fatuca” ca putem minca orice, fara probleme.

Am ajuns la concluzia ca ne-a bozgonit ( blestemat) tatal lui Puiu, ca n-am mai stat la lucru si a trebuit sa-si caute alti muncitori.