Cristos A Inviat!

Scrisoarea adresată poporului român

Supradoză de gânduri

Scrisoarea adresatăÎNAINTE DE MOARTEpoporului român de ARHIMANDRITULIUSTIN PÂRVU

” Popor român !

Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum, să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi!

Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut.

Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puţin, nu ştiu – dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te jigneşte şi te umileşte.

De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut, crescut şi educat în graniţele sale?

Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.

Acum 7000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă…

Vezi articol original 1.470 de cuvinte mai mult

Ruga

Ruga

de Corneliu Coposu

cerne Doamne liniştea uitării
peste nesfârşita suferinţă
seamănă întinderi de credinţă
şi sporeşte roua îndurării

răsădeşte Doamne dragostea şi crinul
în ogorul năpădit de ură
şi aşterne peste munţi de zgură
liniştea iertarea şi seninul

 

Ierodiaconul Cristofor Sihastrul de la Schitul Sihla † secolul al XX-lea

de Florin Mateiu

 

Între anii 1930-1933 se liniştea în pădurile din jurul Schitului Sihla un ierodiacon străin de acele locuri, pe numele Cristofor. Metania o depusese la Mănăstirea Frăsinei, cea atât de dragă Sfântului Calinic.

Fiind ierodiaconul student la teologie, în fiecare vacanţă se retrăgea la Sihla şi se nevoia singur în munte, într-un mic bordei din pădure, cam la un kilometru de schit. Se aflau mulţi sihaştri în munţii Sihlei pe atunci. Odată, treceau cu oile prin aceste locuri păduroase, doi fraţi din Mănăstirea Sihăstria, anume Vasile şi Constantin (Cleopa) Ilie. Unul dintre ei observă uşa unui bordei de pustnic şi bătu încet spunând: „Binecuvântează, părinte!”, însă nu primiră nici un răspuns. Băgară de seamă atunci că uşa este încuiată cu un retez, de care atârna o sfoară. Unul dintre ei trase de sfoară şi uşa se deschise. Încăperea era mică, scobită sub o stâncă de gresie. Pe jos se găsea cetină de brazi şi bureţi, iar într-o parte un fel de masă, cu un ceaslov pe ea şi o bucată de hârtie pe care scria: „Aici locuieşte jivina pământului D.C.”. Unul din cei doi fraţi a spus către celălalt: „Câţi robi ascunşi are Hristos în pădurile acestea. Dacă am şti cine este i-am aduce mâncare de la stână”. Apoi au închis uşa şi s-au dus după oi.

Câteva zile după aceea, la stâna mănăstirii, unde erau cei doi fraţi ciobănei, apare un părinte străin. Era slab şi înalt, iar pe spate avea o traistă cu semnul crucii.

– Fraţilor, vă cunosc de când aţi fost la chilia mea cu oile! V-am văzut din desişul pădurii. Eu sunt ierodiaconul Cristofor.

– Dar ce aveţi în această traistă cu semnul crucii pe ea? l-au întrebat cei doi fraţi.

– Este craniul unui sfânt pe care l-am aflat în pădure. Duceţi-mă la mănăstire la părintele egumen, ca să-i descopăr taina aceasta.

Deci, ducându-l la protosinghelul Ioanichie Moroi, ce era egumen la sihăstria Sihla în acea vreme, ierodiaconul Cristofor i-a spus:

În vara aceasta, de sărbătoarea Sfântul Ilie, după ce am slujit Sfânta Liturghie la Sihla, mă întorceam la bordeiul meu în pădure. Pe cale fiind obosit, am adormit un pic într-o poiană. Deodată însă, o mână nevăzută m-a întors cu capul unde îmi erau picioarele. Socoteam eu că este o nălucire diavolească. M-am închinat şi am adormit din nou. Apoi iarăşi aceeaşi mână m-a deşteptat din nou. În clipa aceea am văzut la înălţimea brazilor un călugăr foarte cuvios. Era îmbrăcat în rasă de şiac, cu mătănii de lemn în mână şi cu faţă luminată.

-El mi-a zis cu glas liniştit: „Nu te teme, părinte Cristofor! Sunt un smerit rob al lui Hristos, care m-am nevoit de mult în locul acesta, mulţi ani neştiut de nimeni, şi am adormit aici. Oasele mele au rămas până acum neîngropate, deci, scoală-te, zi Mărturisirea de Credinţă, Crezul, apoi fă la dreapta o sută de paşi şi vei găsi lângă o stâncă osemintele mele. Să iei de binecuvântare numai capul meu şi să-l porţi cu tine toată viaţa, oriunde vei merge, şi îţi va fi de mare ajutor! Iar oasele mele să nu îndrăzneşti a le lua, ci să le îngropi acolo în pământ!”.

După ce a dispărut acel cuvios din ochii mei, continuă ierodiaconul Cristofor, întâi m-am rugat să nu fie nălucire de la vrăjmaşul. Apoi am simţit o mare bucurie duhovnicească în inima mea. Am zis Crezul şi am numărat 100 de paşi la dreapta. Deodată, am aflat acolo, sub o stâncă scobită, osemintele acelui mare cuvios. Erau galbene ca ceara şi bine mirositoare. M-am închinat, am făcut trei metanii, şi m-am aplecat să împlinesc porunca. Gândul însă mă ispitea să iau toate oasele. Am aşezat rasa pe jos, dar, minune, cum mă atingeam de oase, ele se făceau fierbinţi în mâna mea, încât mă frigeau la degete, apoi, unul câte unul, dispăreau în pământ.

Atunci, cerând iertare Sfântului că am călcat porunca, am luat cu mine numai craniul şi am venit la bordei. Din ziua aceea port cu mine capul Cuviosului oriunde merg şi cu rugăciunile lui sunt izbăvit de orice ispită şi primejdie.

A întrebat egumenul Ioanichie atunci:

– Părinte Cristofor, ştii cumva numele acestui Cuvios?

– Multă vreme nu am ştiut numele lui. Deci, m-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi să-mi descopere numele acelui Cuvios. Iar într-o noapte, pe când făceam utrenie în bordei, pe dată îmi apare înainte acel Cuvios minunat şi îmi zice: „Părinte Cristofor, nu te necăji că nu ştii cum mă cheamă! Mă numesc ieroschimonahul Pavel! Să mă pomeneşti la Sfintele Rugăciuni!” şi pe dată s-a făcut nevăzut.

– Da, acesta era duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla, a spus egumenul Sihăstriei. El a trăit la schitul Sihăstria pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, apoi s-a retras în pustie şi a răposat acolo.

A zăbovit apoi ierodiaconul Cristofor trei zile la Mănăstirea Sihăstria, slujind timp de trei zile liturghia împreună cu protosinghelul Ioanichie Moroi.

În aceste zile capul Cuviosului Pavel, ieroschimonahul, a stat tot timpul pe Sfânta Masă, de unde răspândea în biserică o bună mireasmă duhovnicească.

Apoi, sărutând părinţii acel cap, ierodiaconul Cristofor a pus din nou acel cap în traista însemnată cu Sfânta Cruce şi a plecat spre schitul Sihla. Din ziua aceea nimeni nu l-a mai întâlnit pe ierodiaconul Cristofor. Se crede că s-a retras în adâncul codrilor din Munţii Sihlei şi acolo s-a săvârşit slujind pe Dumnezeu. Zadarnic au încercat părinţii din Sihăstria să-i găsească măcar bordeiul. Nimeni nu l-a mai aflat.

Se vorbeşte în tradiţia locului că, între schitul sihla şi râpa lui Coroi, din apropiere, este un loc tăinuit de Dumnezeu, este un loc pe care nimeni nu-l poate descoperi. Acolo s-au nevoit de-a lungul veacului mulţi sihaştri sfinţi. Poate acolo să fi adormit şi părintele Cristofor, cu craniul cuviosului Pavel în braţele sale.

Sfinţilor sihaştri, rugaţi-vă pentru noi!

 

Moşul Gheorghe Lazăr † 1846 – 1916

de Florin Mateiu

Credinciosul Gheorghe Lazăr este modelul adevăratului pelerin român. Prin trăirea sa aleasă este un exemplu unic în viaţa Bisericii Române. Până astăzi este numit Moşul Gheorghe Lazăr. S-a născut în Şugag, ţinutul Albei, în anul 1846.

Păscând vitele de mic, pe câmp, citea Psaltirea ce o avea cu sine totdeauna. Pe când avea 24 de ani, ai săi l-au căsătorit şi l-au lăsat moştenitor averii lor. A trăit alături de soţia sa Pelaghia aproape 20 de ani având cinci copiii. Ducea o viaţă creştinească aleasă, în muncă cinstită şi în rugăciune. La anul 1884 s-a dus să se închine, în Palestina, la Mormântul Domnului şi a rămas acolo, la mănăstirile din pustiul Iordanului şi al Sinaiului peste un an de zile.

Spre Ţara Sfântă a plecat în primăvara lui 1884, cu Evanghelia şi Psaltirea în traistă. Şi-a lăsat casa în rânduială, şi-a luat toiagul în mână şi a luat-o spre Ierusalim. Până la Constanţa a mers pe jos, apoi a luat vaporul şi aşa  a călătorit, rostind neîncetat psalmii lui David.

La Ierusalim  a zăbovit 40 de zile, apoi a pleacat să cunoască nevoinţa din Ţara Sfântă, închinându-se pe la celelalte mănăstiri.

Aşa a ajuns, împreună cu alţi pelerini, la un sihastru ce se nevoia în peştera Sfântul Xenofont. Sihastrul acela tocmai dădea de mâncare unui leu la gura peşterii. Slobozind leul în pustie, căci se apropiau pelerinii, a strigat pe nume pe moş Gheorghe, apoi prin tălmaci i-a spus: „Frate Gheorghe, vino şi nu te teme, pomenită fie credinţa ta înaintea lui Hristos şi auzită să-ţi fie rugăciunea la urechile Domnului Savaot! Ştiu dragostea şi râvna inimii tale de a-I sluji Lui toată viaţa, deci zăboveşte un timp la mănăstirile din Palestina, în post şi rugăciune, iar când îţi va porunci Duhul Sfânt, să vii iar la mine”.

Cu binecuvântarea monahului acela a petrecut moşul Gheorghe vreun an prin mănăstirile Palestinei. Stătea câte o lună în fiecare lavră, ajutând la udatul grădinilor, mai cu seamă, căci apa trebuia cărată de departe. Noaptea citea din Psaltire şi se ruga. După o vreme pleca la altă mănăstire şi făcea la fel, în post şi rugăciune, în tăcere şi în nevoinţă.

Apoi a venit din nou la acel pustnic, care s-a bucurat văzându-l şi i-a spus: „Să ştii, frate, că tu nu eşti chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoinţă mai grea ca a unui călugăr… că vei trăi mergând din loc în loc în rugăciune, în post şi în multă lipsă. Dar de vei avea neîncetat mintea la Dumnezeu, darul său va fi cu tine şi vei birui toate ispitele vrăjmaşului… avere pe pământ să nu-ţi aduni, pe călugări şi pe preoţi să-i cinsteşti, pe mireni să-i sfătuieşti, iar pe săraci, cât poţi, să-i ajuţi, în biserică ziua şi noaptea să te rogi şi aşa te vei mântui”.

A întrebat moşul cum poate el împlini acelea, căci este slab şi neputincios, iar sihastrul i-a spus: „Du-te în pustie, unde nu este faţă de om şi posteşte 40 de zile, iar pentru slăbiciunea firii, să iei cu tine puţină pâine şi apă, însă fii cu luare aminte, că multe ispite şi rătăciri diavoleşti vei pătimi. De vei sfârşi aceste zile cu bine, vei primi mare dar de la Dumnezeu şi vei birui toate cursele vicleanului diavol”.

Moşul Gheorghe a trecut Iordanul, doar cu Evanghelia şi Psaltirea în desagă, postind vreme de 40 de zile, rugându-se neîncetat, întărindu-se din când în când cu puţină hrană. Dar în acele zile multe ispite a pătimit. Uneori îl speria vrăjmaşul omenirii cu năluciri de fiare, cu şerpi veninoşi, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arşiţa soarelui, şi mai ales cu ţânţarii, cu tot felul de insecte, dar cu ajutorul lui Dumnezeu le-a biruit pe toate.

Într-o zi diavolul i-a aruncat căciula ca să-l tulbure de la rugăciune. Atunci el s-a făgăduit Domnului, ca să umble până la moarte cu capul descoperit. Într-o altă zi necuratul i-a aruncat bocancii şi nu i-a mai găsit. De atunci Moş Gheorghe a început să umble desculţ toată viaţa. Într-o altă zi I s-a arătat vrăjmaşul sub chipul unui om ce ara şi i-a zis: „Moş Gheorghe, vezi brazda asta?”, „Da, o văd” a răspuns pelerinul. „Aşa că este dreaptă?”, „Da, este dreaptă!”. „Iată aşa este şi credinţa ta către Dumnezeu” a adăugat diavolul cu gând să-l arunce în păcatul mândriei, dar moşul Gheorghe, însemnându-se cu Sfânta Cruce, a alungat diavolul cât colo.

După cele 40 de zile de post, moşul Gheorghe s-a dus iarăşi la acel sihastru. Văzându-l, pustnicul l-a sărutat şi i-a spus: „Frate Gheorghe, pentru că ai biruit pe vrăjmaş, şi nu te-ai lăsat înşelat de cursele lui, iată ţi-a dat Dumnezeu darul rugăciunii celei curate şi putere duhovnicească în nevoinţă ta. Căci toată viaţa vei umbla desculţ şi fără acoperământ pe capul tău, dar nici frigul, nici căldura, nici boala nu te vor vătăma”.

Pelerinul, făcând metanie în faţă dascălului său, s-a întors la Ierusalim, a primit preacuratele taine, s-a închinat la Mormântul Domnului şi a plecat apoi spre Sfântul Munte Athos. Aici a zăbovit încă un an şi jumătate, închinându-se pe la cele sfinte lăcaşuri, cercetând pe cuvioşii părinţi din mănăstiri şi peşteri. Apoi, luând binecuvântare de la toţi, s-a întors acasă.

Punându-şi în rânduială casa şi copiii s-a dus din nou închinător pe la mănăstiri, pe jos, din sat în sat, din mănăstire în mănăstire, rostind rugăciunea lui Iisus şi Psalmii lui David.

Trei ani de zile a străbătut Transilvania şi Ţara Românească, apoi la 1890 s-a dus închinător la mănăstirile moldoveneşti, după care s-a stabilit definitiv în clopotniţa Bisericii Sântului Ioan Botezătorul din Piatra Neamţ, zidită de Sfântul Ştefan.

Dimineaţa pleca cu toiagul în mână şi Psaltirea sub braţ la unele familii pe unde era chemat, rostind pe de rost Psalmii. Din banii ce primea milostenie cumpăra mai multe pâini calde de la brutărie şi la amiază se întorcea de împărţea săracilor, care îl aşteptau la uşa clopotniţei. Unora le dădea pâine, iar altora bani, şi tot ce primea de la credincioşi. Apoi urca în turn singur, doar cu Psaltirea sub braţ. Acolo stătea la rugăciune. Spre seară, după asfinţit, mânca doar legume fierte, apoi se culca. La ora 11 noaptea cobora din turn şi se închidea în biserică, rugându-se acolo toată noaptea, neştiut de nimeni, până dimineaţa. În zori pleca să cumpere pâine pentru săraci.

Spuneau cei ce-l cunoscuseră de aproape, că toţi oamenii din oraş şi împrejurimi se foloseau de viaţa cea aleasă a lui. Tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, săteni şi orăşeni, cu toţii îl numeau Moşul Gheorghe, iar unii îi dădeau milostenie să se roage pentru ei.

Pe unde trecea moşul copiii se opreau din joacă, vitele de pe câmp se opreau o clipă din păscut, iar câinii nu îl lătrau niciodată. Adeseori era însoţit de oameni ce mergeau în urma lui ascultând Psalmii, pe care îi rostea permanent.

Cea mai înaltă rugăciune era cea de noapte, cea de taină, cea de foc, cum spun părinţii îmbunătăţiţi, la care Moş Gheorghe a stat în fiecare noapte, timp de 30 de ani.

A avut şi ucenici Moş Gheorghe Lazăr, unii s-au făcut călugări, iar din aceştia, unii au ajuns înalte feţe bisericeşti. Cei ce stăteau în preajma sa, cu toţii aveau foloase sufleteşti de pe urma sa, căci era un mare rugător pentru toţi, îi pomenea pe toţi şi se ruga pentru neam. Pe lângă rugăciune şi milostenie el avea şi o nevoinţă trupească, prin care îi întrecea pe cei din jur, căci fiind vară sau iarnă, el umbla cu capul descoperit şi picioarele goale. Mulţi au văzut iarna, pe ger, cum din creştetul Moşului Gheorghe ieşeau aburi, iar aburii aceia nu erau decât o parte din ceea ce ochii lumii puteau cuprinde din fierbinţeala rugăciunii acestui pelerin.

Vestea despre Moşul Gheorghe a trecut peste hotarele Moldovei şi foarte multă lume îl cerceta. Unii, chiar de foarte departe, îi cereau să se roage pentru ei, iar alţii cereau milostenie, mulţi îi dădeau de pomană, iar moşul împărţea, fără a ţine nimic pentru el.

Veneau la Moş Gheorghe şi tineri din Muntenia sau Transilvania cerându-i sfat, chiar cu gânduri de intrat în mănăstire. Atunci moşul îi trimitea pe unii în Sfântul Munte, iar pe alţii la mănăstirile din Moldova, iar pe alţii îi trimitea înapoi, la căminele lor, căci avea darul vederii înainte moşul, sfătuind pe toţi cum era mai bine pentru fiecare.

Uneori se retrăgea la Mănăstirea Sihăstria, a cărui egumen, protosinghelul Ioanichie Moroi, îi era cel dintâi ucenic. Noaptea se ruga în biserică, iar ziua citea Psaltirea şi se ruga la un loc de taină din Muntele Tăciunele.

Odată, trecând pe lângă o troiţă, la răscrucea drumului, s-a închinat înaintea ei cu multă credinţă. În acea clipă a simţit că o putere a intrat în inima sa şi că de atunci mintea i se pogora în inimă, rugăciunea devenindu-i o imensă bucurie şi căldură.

Acest minunat bătrân primise darul Sfintei Rugăciuni a lui Iisus, pe care o zicea în taină cu mintea şi inima.

A fost întrebat Moş Gheorghe la bătrâneţe când va fi sfârşitul său pământesc şi le-a răspuns blândul moşneag: „Când s-or tulbura popoarele şi la moartea mea va fi sărbătoare mare şi vor suna toate clopotele din ţară”.

În ziua de 15 august 1916, la Adormirea Maicii Domnului, pe când clopotarul bisericii se urca în turn, pentru a suna clopotele de mobilizare generală, Moşul Gheorghe Lazăr stătea cu Psaltirea lângă el şi îşi dădea sufletul în mâinile lui Hristos. A fost îngropat în cimitirul oraşului, cu cojocul, Psaltirea şi toiagul lângă el.

Amintirea lui a rămas vie în inima celor ce l-au cunoscut, iar evlavia ce o aveau ucenicii săi, a făcut ca în anul 1934 unul dintre aceştia, protosinghelul Damaschin Trofin, ce era stareţ la Mănăstirea Râşca Sucevei, a vrut să mute osemintele Moşului Gheorghe Lazăr la Râşca, şi, deci, le-a pus în căruţă şi a pornit spre Târgu Neamţ. La răscrucea drumului spre Văratec însă, caii părintelui Damaschin nu au voit nicidecum să meargă mai departe. Zadarnic încercau să-i mâne, căci aceştia nu voiau. Apoi, deodată, fără veste, caii au pornit în galop spre Văratec şi nu s-au oprit decât în faţa porţii mănăstirii. Aşa au cunoscut cu toţii care este voia Fericitului bătrân. I-au făcut un prohod, împreună cu un sobor de maici de la Văratec, şi au aşezat osemintele lui în gropniţa mănăstirii, sub altar, unde se află şi astăzi.

Moşul Gheorghe se roagă pentru noi ca un fericit ales. El este prototipul pelerinului nostru, chipul smerit al ţăranului român rugător.

 

Sfântul Antipa Athonitul (de la Calapodeşti) Mănăstirea Valaam † 1816 – 10 ianuarie 1882

de Florin Mateiu

Cuviosul Antipa a fost un mare trăitor duhovnicesc şi un călugăr sfânt. Ostaş desăvârşit al lui Hristos, s-a numit la botez Alexandru Luchian şi s-a născut la 1816, într-o familie de ţărani din satul Calapodeşti, din judeţul Bacău.

La 20 de ani  a intrat în obştea Mănăstirii Căldăruşani, apoi după doi ani, la 1837, s-a dus la Sfântul Munte Athos şi s-a aşezat la schitul românesc Lacu, cel situat la poalele dinspre miazănoapte ale Muntelui.

Atunci, acolo, la acel schit se nevoiau ca la 80 de sihaştri români. Fiind înspre miazănoapte şi o zonă mai răcoroasă din Sfântul Munte, unde părinţii călugări din România au dus şi semănat plante, flori şi copaci, pentru a le aminti de acasă.

Între aceşti sihaştri învăţa Cuviosul meşteşugul nevoinţei pustniceşti, ajungând vestit la schit pentru postul şi nevoinţa lui.

Aici s-a învrednicit de darul lacrimilor şi a neîncetatei rugăciuni. După aproape 15 ani de sihăstrie la Lacu, Cuviosul Antipa a mai trăit patru ani la Esfigmenu. Aici a  primit schima cea mare a îngerescului chip şi numele de Antipa, fiind hirotonit diacon, ostenindu-se mai mult şi înmulţindu-şi privegherile. A ajuns cunoscut în întreg Sfântul Munte pentru cucernicia sa.

Iubind însă mai mult singurătatea şi smerenia, decât cinstea şi lauda, Cuviosul Antipa s-a întors în ţara sa, stând o vreme în mănăstirile din jurul Iaşilor, dar văzându-se împresurat de mulţi credincioşi, căci numele lui se vestise în toată ţara, datorită legăturilor cu cealaltă patrie din S Dunării, Cuviosul Antipa  a pleacat spre Nord, spre a se închina moaştelor Sfinţilor de la Pecerska. A zăbovit o vreme prin aceste locuri, devenind şi aici vestit.

Auzind de vestita Mănăstire Valaam de pe Lacul Ladoga, de lângă Karelia finlandeză, Cuviosul Antipa, iubind fericita linişte şi străinătate, s-a aşezat în anul 1865 în această mănăstire, unde trăiau călugări foarte sporiţi, dascăli ai Rugăciunii lui Iisus.

Alţi 17 ani s-a nevoit Cuviosul la Valaam, făcându-l preot părinţii de acolo, arătând fapte minunate de trăire duhovnicească în post, rugăciune, sărăcie.

Cea mai mare nevoinţa a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care, neîncetat, slăvea pe Dumnezeu, aşa că, dobândise darul facerii de minuni şi al înainte vederii, cunoscând gândurile cele ascunse ale oamenilor. Astfel îi învăţa pe mulţi pe calea Mântuirii.

Numele lui ajunsese cunoscut din nou în Karelia şi în Rusia, care se lăţise şi peste hotarele Finlandei, astfel încât, mulţi din părţile de miazănoapte îl căutau şi îi urmau învăţăturile cele de suflet. Avea şi câţiva ucenici la Mănăstirea Valaam, printre care, cel mai sporit era Pimen, ieromonah, bărbat cuvios şi foarte învăţat.

Pe 10 ianuarie 1882 s-a mutat la Domnul Cuviosul Antipa, fiind înmormântat în gropniţa mănăstirii. În anul următor, văzând părinţii Mănăstirii Valaam, că ieroschimonahul Antipa Luchian este venerat de ucenicii săi, a pus de s-a scris viaţa lui pe scurt spre lauda lui Dumnezeu. Acest lucru l-a făcut Pimen, ucenicul său cel mai apropiat. Viaţa sa scrisă a fost tipărită la Petersburg (oraşul lui Petru) de două ori, în 1883 şi în 1893, răspândindu-se atât în Rusia, cât şi în Finlanda, de asemenea şi în Athos. Sfântul Munte l-a canonizat în 1906, după 24 de ani de la mutarea sa la Domnul.

Viaţa sa este cuprinsă în mineiul Mănăstirii ruseşti Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte, unde este trecut sub numele de Cuviosul Ieroschimonah Antipa Athonitul.

Este cinstit mai ales în mănăstirile din Sfântul Munte, iar viaţa sa arată acea universalitate a Sfintei Ortodoxii.

Prea Cuvioase Părinte Antipa, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 

Pustnicul Sfânt de la Peştera Ialomicioarei † secolul al XIX-lea

de Florin Mateiu

Pe la începutul veacului XIX se nevoia pe lângă Schitul Ialomicioarei un pustnic foarte smerit şi iubitor de Dumnezeu. După câţiva ani, dorind el să se roage în pustie, a luat binecuvântare şi a plecat de la schit şi găsindu-şi sălaş într-o peşteră mică din desişul codrilor, nebăgată în seamă. Peşterii şi azi îi zice Peştera Mică. Când se suia la peşteră nu ştia că avea acolo sălaşul un urs, dar cu sfânta rânduială a lui Dumnezeu, s-a împrietenit pustnicul cu ursul şi locuiau unul cu altul. Ziua ursul pleca în pădure, iar sihastrul vorbea cu Dumnezeu în rugăciune. Mulţi ani s-a nevoit în post şi rugăciune pustnicul acela şi în alte osteneli. Localnicii ştiau că acel pustnic nu primea mâncare de la nimeni şi se hrănea din pădure. Ursul, ca un ucenic credincios, îi aducea rugi de zmeură şi mure.

Iată că, odată, doi vânători pândeau ursul în zmeuriş ca să-l împuşte.     S-au luat apoi după el, până ce au văzut că ursul a intrat în peşteră. Cum stăteau ei aşa la pândă în gura peşterii, iată că iese pustnicul afară şi îi întreabă: „Ce căutaţi, fraţilor, în pustiul acesta?”. Vânătorii i-au răspuns: „Să ne iertaţi părinte, suntem vânători, urmărim un urs, parcă s-a ascuns în peşteră!”. „Dar v-a făcut vre-un rău? Lăsaţi ursul în pace, veţi găsi alte animale în pădure!”. „Iartă-ne, părinte, şi te roagă pentru noi” i-au zis vânătorii. Bătrânul i-a binecuvântat şi i-a trimis cu pace. La plecare vânătorii l-au mai întrebat pe bătrân: „Părinte, avem ceva mâncare cu noi, am vrea să o lăsăm sfinţiei tale. Vrei să o primeşti?”. „Lăsaţi-o acolo pe piatră”. Vânătorii au mai spus: „Părinte, vom mai veni prin locurile acestea. Vrei să-ţi aducem ceva de mâncare?”. „Cum vă e voia, fraţilor!” şi s-au îndepărtat aceia.

După câteva săptămâni vânătorii au urcat iară pe Valea Ialomicioarei să ducă şi mâncare pustnicului. Când au ajuns la gura peşterii iată ce au văzut. Pustnicul împreună cu ursul erau plecaţi din peşteră, iar alăturea pe piatră era neatinsă mâncarea lăsată de ei de data trecută. De atunci, din ziua aceea nu mai ştie nimeni unde s-a dus sihastrul, unde o fi răposat sau care i-o fi fost numele. Singura binecuvântare rămasă de la el este un izvor mic de apă, ce curge din fundul peşterii pentru mângâierea trecătorilor. Până astăzi credincioşii intră în acea peşteră, se roagă şi iau apă de la „Izvorul Pustnicului”. Izvorul nu se împuţinează, oricâtă apă ai lua.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul Părinţilor Noştri!