Greşelile părinţilor

Aveam 22 de ani , un mare chef de umblat, dar cam puţin timp, aşa că am hotărît că voi merge pe munţii din apropiere.

De la Băişoara pînă spre statiunea Muntele Băişorii se cam mergea pe jos, că nu erau curse regulate.Aşa că, pe la 6 dimineaţa împreună cu un bărbat şi cu fiul lui de vreo 14-15 ani, am pornit la drum cu speranţa că trece vreo maşină şi ne ia şi pe noi.

Din poveste în poveste am înţeles că omul a venit cu copilul să-l înveţe tainele muntelui aşa că i-am lăsat în ale lor şi am schimbat un pic ruta, să nu-i încurc.

La un moment dat, pe la amiază, i-am revăzut la un popas.

Copilul zicea că nu se răzgîndeşte, că a învăţat tot ce i-a spus  tatăl.Aşa că omul şi-a luat raniţa şi a plecat, lăsîndu-l pe copil singur pe munte.

Nu-mi venea să cred că pleacă , dar  n-a vrut să stea de vorbă cu mine.Hotărîrea era luată şi să-i las copilul în pace.

Copilul, ca orice copil, cînd s-a văzut singur  a început să chiuie, să se tăvălească prin iarbă, să alerge, să se joace fericit că e singur.

Am stat prin preajmă, dar fără să mă vadă.

Apoi, obosit s-a oprit să-şi facă un foc.Dar nemernicele de lemne nu vroiau să se aprindă.Era din ce în ce mai tîrziu şi văzînd cum cresc umbrele, iar soarele se pregăteşte de apus s-a speriat şi a început să-l strige pe tatăl lui.Nu-i răspundea nimeni, focul nu se aprindea, se termina ziua, iar el era singur pe munte.A mai strigat o vreme, apoi a început să plîngă pornind la drum cu o hartă în mînă .Intorcea harta în toate poziţiile, se uita la o busolă şi mergea cănd într-o direcţie, cînd în alta.

Era clar, habar nu are să citească o hartă, habar nu are unde este şi unde vrea să ajungă, este obosit şi tare speriat.

Am mers la el, l-am liniştit, i-am arătat cum să facă focul şi l-am lăsat să-l facă el, am făcut un adăpost pentru noapte şi după ce a mîncat a adormit în sacul lui.

Dimineaţa i-am arătat cum să citească harta, cum să localizeze punctele cardinale şi l-am lăsat să aleagă singur traseul de întoarcere.Eu doar l-am însoţit.

Tot ce ştia de la tatăl lui despre orientare si drumeţie în natură era din poveştile lor de acasă, cu harta în faţă, dar nici o oră pe teren, prin pădure sau pe munte.

I-am mai arătat cîte ceva şi mergeam veseli, jucîndu-ne.

Cu mici corecţii am ajuns pe la prînz.

La staţiune, militari şi localnici se pregăteau să pornească în căutarea copilului.Tatăl a fost amendat 300 sau 400 de lei ( o amendă foarte mare pe vremea aceea).Oricum, era foarte speriat.

Cînd am ajuns noi acolo i se făcea morală, din nou.Cum poţi să laşi un copil singur pe munte? Oricîtă experienţă ar avea, este un copil iar adulţii trebuie să ia hotărîri în aşa fel, încît să nu fie în pericol.

Omul  a vrut să meargă acasă, dar un locotenent de la Vînători a zis că ar trebui să meargă împreună pe munte, să-şi înveţe copilul tainele naturii.

I-am lăsat şi mi-am continuat plimbarea pe munte.

Mi-am amintit întîmplarea după tragedia din Retezat.

 

 

 

Atenţie la mocăniţă! 2

Prietenul meu şi-a luat postul în primire la Baia de Arieş şi ne-am întîlnit mai rar.Doar cînd am mai fost eu pe acolo sau cînd a venit el pe acasă.

Cînd l-am întrebat cum e locul de muncă, cum s-a integrat în comunitate , a zis că nu-i rău, dat că lumea îl ţine la distanţă.

Măi băiatule- ziceam eu ăla bătrînul- în comunităţile mici, montane sau miniere oamenii se cunosc, îşi trăiesc toate împreună, sînt o familie mai extinsă.Ca să poţi să te integrezi trebuie să fii ca ei şi mai ales, să vorbeşti limba lor.

Dacă îţi vine la cabinet un bătrîn şi-i zici bunicule, va înţelege că-l consideri bătrîn.Dacă îi zici bădiucule, te va considera din familie şi va fi deschis.

S-a confruntat cu o grămadă de situaţii pe care ăi era greu să le înţeleagă pentru că eraunul din oamenii reprezentativi ai erei socialiste cu educaţie materialist-ştiinţifică.

Oricum, s-a interesat şi după vreun an a venit la mine într-o sîmbătă să mă ia la Buru să rezolvăm problema.

Am pornit cu noaptea în cap, să ajungem înainte de răsărit la Buru şi pe drum mi-a povestit.

La Buru este un bătrîn alb pe cap care se ocupă de mocăniţă şi de o grămadă de căţei, dar care deşi e mecanic de locomotivă şi a muncit ani buni pe mocăniţă, nu mai vrea să meargă.E pensionat de boală ( psihică).A omorît un om cu mocăniţa şi după aceea n-a mai fost el om normal.

Se pare  că un ciobănaş tînăr, abia scăpat de armată cobora cu cîteva oi prin Cheile Borzeşti să le adape în Arieş, că era cam secetă.Oile au trecut, dar tînărul s-a oprit pe linie să-şi ia în braţe un căţel care s-a oprit acolo.A fost lovit în plin de mocăniţă şi a murit şi el şi căţelul.Mecanicului părîndu-i-se că ceva nu-i în regulă a oprit şi cînd l-a văzut pe tînăr sfîrtecat, cu căţelul în braţe a fugit la cabană să anunţe, după care a luat-o razna.Astat cîţiva ani la spitalul de psihiatrie din Cluj, după care nefiind periculos l-au lăsat acasă.

Indrumat de bătrîni şi de nişte preoţi m-a luat să încercăm să-l ajutăm pe om şi poate că după aceea nu vor mai fi apariţiile ciobănaşului pe care l-am întîlnit şi noi noaptea.

Ajunşi, i-am zis omului să meargă cu mocăniţa pînă la trecerea de la cabană.I-am dat o uăieguţă ( sticluţă) cu tuică, un dărab ( o bucată) de pîine şi i-am zis să meargă să-şi ceară iertare.Să bea un pic de ţuică, să toarne pe jos pentru sufletul mortului , să izbească uăieguţa de şină şi să lase şi dărabul de pită pentru căţel.

Cu ochii în lacrimi a luat un căţel în braţe , s-a urcat în locomotivă alături de mecanic şi s-a dus, dar a zis să-l aşteptăm.

După o vreme s-a întors.Venea plîngînd cu căţelul zburdînd în urma lui.

N-a mai avut reţineri să meargă cu mocăniţa şi zicea prietenul meu că nici n-a mai auzit de apariţiile ciobănaşului noaptea.

Viaţa ne-a dus prin alte părţi şi ne-am întîlnit din ce în ce mai rar, dar se pare că  prietenul meu s-a schimbat destul de mult după experienţa avută împreună cu mine şi încă multe altele de pe la mină şi de pe munte.

O mînă de ajutor

Am fost solicitat să dau o mînă de ajutor.

Da ce-ar fi de lucru?

Cîteva lemne de stivuit în lemnărie și de greblat frunzele.

Așa că, azi dimineață m-am dus.

Am cam înțepenit cînd am văzut că cele cîteva lemne erau   o grămadă uriașă, la care cel care încă mai spărgea la ele, tot adăuga.

10 metri cubi.Tăiate și sparte.Mari, pentru centrală.

Mi-am făcut curaj și m-am apucat de treabă.

O adevărată plăcere să te apleci pentru fiecare și să o arunci în lemnărie.După care să te apleci pentru fiecare și să în stivuiești.Cu grijă  să nu cadă, să nu fie prea înaltă stiva, să nu se lase pe peretele din scînduri, că l-ar rupe.

De obicei, la lucru manual nu folosesc mănuși.N-am simț cu ele pe mîini.De data asta mi-am luat niște mănuși din piele, că lemnele aveau tare multe așchii.

A fost o adevărată bucurie cînd mi s-a dat o unghie peste cap și s-a rupt din carne. Pe jumătate, cît să nu-mi pot da jos mănușa, dar să mă ating la fiecare mișcare de degetul ăla.

Pînă la prima țigară am reușit să eliberez intrarea și să-mi dau seama ce de mușchi am .Toți mă dureau.

Am fumat în picioare, că dacă m-aș fi așezat, nu-i sigur că m-aș mai fi ridicat.

Deja, fiind distanța mare, a trebuit să pun lemnele în roabă, să le duc pînă la și-apoi să le stivuiesc.

O distracție.

Vreme frumoasă, cer senin, se vede muntele și pădurea parcă mustind a înnoire.Un vis de primăvară, dacă doar stai și te uiți.

Cred că am dus vreo 50 de roabe, dar am terminat.Mai aveam doar să strîng așchiile, să adun rumegușul și… să trec la partea cu frunzele.

Nu erau multe.Doar de sub doi tei mari și dintr-o livadă cu meri, peri, pruni.

Le-am greblat, le-am măturat cu măturoiul, le-am măturat cu mătura.Greu, după ce au stat o iarnă întreagă în iarbă.

Srîns grămezi, încărcat în roabă și dus la locul unde trebuiau arse.

Rupt, cu degetul zvîcnind, mă pune dracul să întreb dacă ar mai fi ceva de lucru.

Păi, nu-mi pornește mașina.

Verific, nu vrea.

Hai să o scoatem din garaj și băgată in marsarier s-o pornim.

N-a pornit.Am adus mașina mea aproape, am legat bateriile și… n-a pornit.

Deci, s-o ducem înapoi în garaj.

Măi fraților, n-am crezut că un c3 poate fi așa de greu.Trei inși, adică eu și două femei, n-am reușit să o împingem pe o pantă mică pînă în garaj.Am lăsat-o în curte.

Ar mai fi de rulat covorul și adus în casă,

Întîi mi-am tăiat ce s-a putut din unghia respectivă, apoi covorul.

Am mai făcut ce mai era, mărunțișuri, mi-am spălat și eu mașina, că avea pe ea mizeria depusă din toamnă și toată iarna și-apoi, teleghidat am mers acasă.Noroc că cu mașina, altfel nu m-aș mai fi mișcat din loc.

Văd eu mîine dacă mă mai pot mișca.

Loc de odihnă

https://fosile.wordpress.com/

Umbre

https://fosile.wordpress.com/

Poza 218

La gunoi

La gunoi

Bătrînul

De-a lungul timpului am avut tot felul de îndrumători care m-au ajutat să răzbesc.

Pe unul din aceşti îndrumători  l-am întîlnit numai în Bucegi, dar mi-a fost de mare ajutor.Si se pare că nu numai mie.

Eram a doua oară în Bucegi şi urma să merg de la Cabana Caraiman spre Piatra Arsă.

Bineînţeles că nu pe rutele normale, că aşa erau eu pe vremea aceea, mergeam cam direct, să întîlnesc cît mai puţini oameni, să mă pot bucura de munte, de împrejur.

Nu-i vorbă, că nu era circulaţia care e acum pe acolo.Chiar pe traseele consacrate se putea să nu întîlneşti pe nimeni cîte o săptămînă.

La Piatra Arsă trebuia să mă întilnesc cu tovarăşul meu de drumeţii.

Nu mai aveam mult cînd mi-am dat seama că mi-am uitat buletinul la Caraiman.No, ăsta-i bai.Că, avînd părul mare toţi miliţienii voiau să mă cunoască şi mă legitimau.Or, dacă n-aveam buletin la mine riscam să-mi petrec vacanţa prin vreo secţie de miliţie.

Normal că m-am întors.

Iniţial vremea a fost foarte bună, dar se acoperea cerul , muntele cu nori că abia vedeam la cîţiva metri.Eram pe la Jepi, iar alternativele nu prea erau plăcute.Adică într-o parte ceva abrupt fără vegetaţie, cu înclinare mare, iar pe cealaltă latură tot cu înclinare mare stîncăraie.

No, ceva mai atent mergeam fluierînd cînd în faţa mea, prin negura norilor lăsaţi pe fata muntelui a apărut un bătrîn.Mic, crăcănat, aplecat, încălţat în opinci, cu o caciulă de oaie de sub care se iţeau suviţe de păr alb şi care se sprininea într-o botă făcută, parcă  pentru altcineva, mult mai mare decît el.

Am mărit pasul, să-l ajung, că poate avea nevoie de ajutor, dar cînd am ajuns la cîţiva metri de el s-a întors spre mine şi mi-a arătat cu bota nişte stînci.

Am urcat repede pînă  acolo.Sub una era o cavitate.Am nivelat baza ei cu un spaclu ( la toate drumurile aveam la mine un spaclu de zidar, cu care puteam face săpături), cît să încapă două persoane şi m-am adăpostit aşteptîndu-l pe bătrîn.

Norii s-au ridicat şi a început o ploaie zdravănă.După ce totul s-a terminat mi-am urmat calea, dar n-am mai dat de bătrîn şi ajuns la Caraiman le-am povestit cabanierului şi altor cîţiva care erau la cabană.Mi-au spus că au mai fost şi alţii ajutaţi şi îndrumaţi de bătrîn, dar nimeni nu ştie cine este, nimeni nu ştie unde stă sau dacă e om sau altceva.

L-am mai întîlnit prin Bucegi de trei ori după aceea, dar tot fără să fiu foarte aproape de el, şi de fiecare dată mi-a dat o soluţie pentru situaţia ivită respectivă.