Emoția

Aveam un prieten cu care mă întîlneam cînd și cînd și povesteam de toate plimbîndu-ne pe străduțe sau la acasă la mine sau la el.Trecea timpul de parcă era strecurat printr-o sită, iar noi nu terminam ce s-a adunat de cînd nu ne-am văzut.

Pe unde ai mai fost, îl întrebam.

Prin Turcia, Spania.

Dar tu? Mă întreba el.

Prin Trascău, Metaliferi, Zarand.

Si ne luam vorba din gură pentru a ne transmite trăirile, experiențele, ciudățeniile sau plictisul.

La un moment dat l-a apucat pofta de scris și a vrut să mă antreneze și pe mine, căci , nu-i așa, scriem amîndoi și-apoi comparăm și alegem ce-i mai bun.

Mi-a pus o poză și mi-a zis să scriu un eseu.

Nu asta, dar una la fel de neutră.

Nu ești normal, l-am apostrofat! Pot să țes pe lîngă imaginea ta, dar nu-mi vine instant, pentru că e neutră.Nu-mi spune nimic, n-are nici un pic de emoție.

Si i-am exemplificat,

Așa ceva.

Sau,

așa.Vorbește de la sine.

Si i-am mai dat cîteva exemple.Si asta pentru că eu nu scriu SF sau povestiri din imaginație.Trebuie să fi trecut prin anumite situații ca să le pot descrie, rescrie, să pot transmite ceva , „unghia unui sentiment” ( vorba poetului Odysseas Elytis)

Cam asta cred că mi se întîmplă acum și de o vreme încoace, Mugur. Trec printr-o perioadă neutră, gri, fadă.

Noroc că am posibilitatea de a mă strecura cu ajutorul pozelor, deși iarna asta, cu adevărat iarnă cum n-a mai fost de mult, nici de poze nu mai am chef.

Imi lipsește emoția.

Reclame

O vorbă grea

Nu e treaba măgarului de unde beau oile apă!

Nu mor cei plecaţi de grija celor rămaşi, dar au păreri cu care, neaparat, TREBUIE  să fim de acord.

 

Na, acuma săriţi pe mine!

M-a muşcat.

Ne plimbam, cu soţia şi căţeluşa, pe la 12 noaptea cînd sub o maşină văd un pui de arici.M-am aplecat să-l iau de acolo aşteptîndu-mă să se facă ghem ( nu s-a strîns ghem) şi nemernicul m-a muşcat de deget.

L-am prins de un ţep şi l-am pus pe trotuar după care l-am împins încet să nu-l rănesc, cu piciorul spre zona verde.

Pe căţeluşa noastră n-o interesează nici un fel de alt animal.Doar pe oameni îi iubeşte, deci n-a fost nici o problemă că l-ar speria pe aricel.

Am stat prin preajmă, căci puiuţul voia, din nou, să meargă spre maşină.M-am uitat  împrejur dacă mai este vreun arici, o mamă, un tată, alţi puiuţi, dar nu erau şi nu pricepeam ce căuta sub maşina aia.Noroc că a plecat de acolo,maşina.Dar l-ar fi toroştit ( zdrobit, călcat, aplatizat ) dacă ar mai fi fost acolo.

Văzînd că iar se întoarce în stradă, l-am luat cu mare grijă în palme şi ne-am  dus spre o zonă cu mai multă verdeaţă şi fără maşini.

L-a apucat sughiţatul.Imi mirosea palmele ( au miros de căţel ) şi-şi rotea ochişorii împrejur căutînd, probabil, o cale de scăpare.

L-am pus în iarbă şi ne-am văzut de drum.

De pe la noi

Eram în piaţă şi căutam fasole boabe de anul ăsta, că tare mi-era dor.

Oprit la  o tarabă întreb vînzătoarea dacă are pui, arătînd spre fasolea păstăi.

-Noi nuuu, că vindem    numai legume, dar mergeţi încolo că s-a deschis un magazin Oncos.

O bunicuţă de la masa de alături intervine zicînd:

-Las-o maică, că nu-i din de pe la noi din Ardeal.I doar vînzătoare.În viaţa ei n-o deojdeocat fasole.Hai că-ţ dau io cîţ pui vrei.

Din cugetările unui căţel

Egoişti mai sînt şi oamenii ăştia.

Dacă eu vreau să mănînc un  c ( rahat), cît de mic, nu mă lasă, ba chiar risc să primesc cu lesa peste spate.

Dar ei, îmi strîng fiecare c ( rahat ) în  pungă….

A ti tu di ne

In curtea instituţiei în care îmi pierd cîte nouă ore în fiecare zi, pierdut printre marea de betoane este un corcoduş.O frumuseţe, bogat, înalt şi plin de flori, cînd e vremea florilor şi de fructe pînă cînd pică pe jos şi pute de mori.Altfel e locul de întîlnire al fumătorilor, la umbra lui deasă unde ne povestim poveştile, ne bucurăm de spectacolul vrăbiuţelor care se joacă de-a prinsa, povestesc, se ceartă.

După o zi în care stau cu ochii în monitor, cînd ies afară mă uit coanciş ( cruciş), în plus zecile de maşini parcate jur-împrejur au o grămadă de chestii care strălucesc în lumina soarelui şi care direct în ochii mei îşi infig strălucirile.Se pare că astfel am îndeplinit condiţia de a-mi lua ochelari de soare.Nu prea am folosit pînă acum, căci îmi place lumina naturală.

Buun! Si merg cu soţia la un magazin cu astfel de produse.O fătucă număra tastele telefonului, dar cînd ne-a văzut l-a lăsat şi ne-a luat în primire.Ne-a arătat tot ce are prin magazin, culmea, nu numai cei mai scumpi ochelari şi ne-a zis că la părul meu mare s-ar potrivi, cel mai bine, ochelari …„jon lenon” , dar să am mare atenţie că la jon lenoni trebuie A ti tu di ne.

Deşi eram tentat să o întreb ce înseamnă „atitudine”, am renunţat la un cot de-al soţiei şi după ce am ieşit din magazin am tras un mare hohot de rîs.

Acum, mă dau cu jon lenonii, dar m-a atenţionat soţia că de cînd port jon lenonii sînt cam acru şi n-am atitudine aşa că, de cîte ori îmi amintesc, trag un zîmbet mare cu dinţi.

Poleiul

Dimineaţă, cum am ieşit din scara blocului am făcut o manevră a la Fred Astaire în Dansînd în ploaie şi m-am încălzit instant.

Hopaaa! Deci, e polei.Am continuat să merg mărunt, mărunt pînă mi-a venit ideea să  merg pe carosabil.Acolo au aruncat drumarii diverse chestii şi  nu-i alunecuş.Din păcate, pe  parcursul pe care îl fac în drum spre locul de muncă sînt şi zone  cu sens unic pentru maşini, cu doar două benzi de circulaţie, din care una ocupată de maşini parcate.Cum să te mai înghesui printre cele care circulă  normal, aşa că   pe trotuarul îngust de o persoană am mai făcut o manevră cu care sigur aş fi reusit să iau notă mare dacă m-aş fi înscris la examenul de admitere la Cirque du soleil.

Drumul de 8 km pe care îl fac zilnic dus-întors , îl parcurg în 30 de minute dacă prind toate semafoarele pe verde şi dacă nu, în 40 de minute.Azi am făcut o oră şi-s obosit de parcă am mers o zi întreagă pe munte în sus printre bălării.

Asta mi-a amintit că am prins un Crăciun cu polei.Da era polei total, că nu mişca nimic în tot oraşul, dar noi, care eram tineri şi zmei, neaparat am vrut să mergem în celălalt capăt al oraşului, la colindat.

Alea cururi date de pămînt, lopoşiri ( lipiri), urcat dealul în patru labe şi  pe cînd să ajungem sus ne scurgeam pe  burtă înapoi la bază rotindu-ne  .Ne-am distrat,  am rîs, am cîntat, am colindat împreună cu un grup, care ca şi noi se jucau de-a dominoul  şi spre dimineaţă  am  reuşit să ajungem înapoi acasă, fără să fi reuşit să ajungem la destinaţia propusă.Uzi leoarcă de transpiraţie şi transparenţi de la ploaia care îngheţa pe hainele noastre, ne mişcam şi alunecam în poziţii demne de teatru de pantomimă.

Eu sînt bine. Unii din colegii  care vin pe jos au febră musculară.