Uliul

Seara, cînd încă n-a apus soarele, dar s-a mai lăsat căldura ieşim cu căţeluşa la plimbare.Mai întîlnim alţi căţei, mai povestim cu însoţitorii lor şi încet încet mergem pe la umbră.Incet, căci căţeluşa noastră e bătrînică ( 11 ani) şi nu mai are chef de alergat.Mai merge, mai miroase toate firele de iarbă din zonă, mai stă şi se uită împrejur.Noi nu prea avem răbdare, dar nu ţine cont.Se opreşte şi gata.

Aşa că, nu ajungem departe.Cel mult pînă la capătul străzii unde sînt nişte bănci şi-atunci ne oprim, fumăm şi noi o ţigară, bem cafeaua pe care ne-am pus-o cu noi şi comentăm trecătorii, sau reclamele ori ştirile ori…

Dumunică seara stăteam pe bancă cu căţeluşa alături uitîndu-ne la un stol de vrăbiuţe  şi cîţiva porumbei veniţi să ciugulească nişte grîu pus de cineva pentru ele.

Mai ales vrăbiuţele dădeau spectacol, căci povesteau, se certau, se dăseau în spectacol, iar pui care deja zburau făceau mare scandal să fie hrăniţi, chiar dacă ar fi putut să ciugulească singuri.

Brusc au dispărut toate zburătoarele, mai puţin una, care n-a fost în grup.

Era un frumos uliu gri, iar în gheare avea o vrăbiuţă.

Uliu păsărar.

S-a dus.Mult timp după aceea păsărelele n-au venit să mai ciugulească grîul.

N-am ştiut că este şi uliu urban.

S-a dus soarele, ciorile se întorceau valuri, valuri de la groapa de gunoi a oraşului spre zonele de înnoptare ,prin cimitir sau prin parcul central,cîţiva pescăruşi zburau printre ciori-pentru contrast, probabil-iar noi, cu stomacul în gît ne-am pornit spre casă.

-Hai căţel, hai acasă!

E drept că şi uliul trebuie să-şi hrănească puişorii, dar de ce trebuia să vedem  şi noi…

 

 

Reclame

De-ale gurii

Vremea cireşelor şi normal, a hoţilor de cireşe.Adică a păsărilor furăcioase.

Îi zice unul unuia cu livadă.

-Bade, da de ce nu-ţi pui o sperietoare în livadă?

-.Muierea mi-i acasă tătă zîua.

 

De-ale gurii

În gara de nord din Bucureşti un ardelean se îndreaptă, grăbit, spre biroul de informaţii.

  • Spune-mi domnucă, o plecat trenu de Cluj?
  • A plecat.
  • De mult?
  • De trei minute.
  • No, n-am întîrziat mult…

Emoția

Aveam un prieten cu care mă întîlneam cînd și cînd și povesteam de toate plimbîndu-ne pe străduțe sau la acasă la mine sau la el.Trecea timpul de parcă era strecurat printr-o sită, iar noi nu terminam ce s-a adunat de cînd nu ne-am văzut.

Pe unde ai mai fost, îl întrebam.

Prin Turcia, Spania.

Dar tu? Mă întreba el.

Prin Trascău, Metaliferi, Zarand.

Si ne luam vorba din gură pentru a ne transmite trăirile, experiențele, ciudățeniile sau plictisul.

La un moment dat l-a apucat pofta de scris și a vrut să mă antreneze și pe mine, căci , nu-i așa, scriem amîndoi și-apoi comparăm și alegem ce-i mai bun.

Mi-a pus o poză și mi-a zis să scriu un eseu.

Nu asta, dar una la fel de neutră.

Nu ești normal, l-am apostrofat! Pot să țes pe lîngă imaginea ta, dar nu-mi vine instant, pentru că e neutră.Nu-mi spune nimic, n-are nici un pic de emoție.

Si i-am exemplificat,

Așa ceva.

Sau,

așa.Vorbește de la sine.

Si i-am mai dat cîteva exemple.Si asta pentru că eu nu scriu SF sau povestiri din imaginație.Trebuie să fi trecut prin anumite situații ca să le pot descrie, rescrie, să pot transmite ceva , „unghia unui sentiment” ( vorba poetului Odysseas Elytis)

Cam asta cred că mi se întîmplă acum și de o vreme încoace, Mugur. Trec printr-o perioadă neutră, gri, fadă.

Noroc că am posibilitatea de a mă strecura cu ajutorul pozelor, deși iarna asta, cu adevărat iarnă cum n-a mai fost de mult, nici de poze nu mai am chef.

Imi lipsește emoția.

O vorbă grea

Nu e treaba măgarului de unde beau oile apă!

Nu mor cei plecaţi de grija celor rămaşi, dar au păreri cu care, neaparat, TREBUIE  să fim de acord.

 

Na, acuma săriţi pe mine!

M-a muşcat.

Ne plimbam, cu soţia şi căţeluşa, pe la 12 noaptea cînd sub o maşină văd un pui de arici.M-am aplecat să-l iau de acolo aşteptîndu-mă să se facă ghem ( nu s-a strîns ghem) şi nemernicul m-a muşcat de deget.

L-am prins de un ţep şi l-am pus pe trotuar după care l-am împins încet să nu-l rănesc, cu piciorul spre zona verde.

Pe căţeluşa noastră n-o interesează nici un fel de alt animal.Doar pe oameni îi iubeşte, deci n-a fost nici o problemă că l-ar speria pe aricel.

Am stat prin preajmă, căci puiuţul voia, din nou, să meargă spre maşină.M-am uitat  împrejur dacă mai este vreun arici, o mamă, un tată, alţi puiuţi, dar nu erau şi nu pricepeam ce căuta sub maşina aia.Noroc că a plecat de acolo,maşina.Dar l-ar fi toroştit ( zdrobit, călcat, aplatizat ) dacă ar mai fi fost acolo.

Văzînd că iar se întoarce în stradă, l-am luat cu mare grijă în palme şi ne-am  dus spre o zonă cu mai multă verdeaţă şi fără maşini.

L-a apucat sughiţatul.Imi mirosea palmele ( au miros de căţel ) şi-şi rotea ochişorii împrejur căutînd, probabil, o cale de scăpare.

L-am pus în iarbă şi ne-am văzut de drum.

De pe la noi

Eram în piaţă şi căutam fasole boabe de anul ăsta, că tare mi-era dor.

Oprit la  o tarabă întreb vînzătoarea dacă are pui, arătînd spre fasolea păstăi.

-Noi nuuu, că vindem    numai legume, dar mergeţi încolo că s-a deschis un magazin Oncos.

O bunicuţă de la masa de alături intervine zicînd:

-Las-o maică, că nu-i din de pe la noi din Ardeal.I doar vînzătoare.În viaţa ei n-o deojdeocat fasole.Hai că-ţ dau io cîţ pui vrei.