Singur

Mi-a trimis o inimă mare de foc.

https://fosile.files.wordpress.comhttps://fosile.files.wordpress.com

In scurtul timp pe care l-am mai avut împreună m-a învățat de toate.Tot ce făcea ea prin casă, să nu depind de nimeni, mi-a programat pașii, la ce urmează de făcut, cu cine să iau legătura etc.

M-a rugat să am grijă de mine, de cățelușa noastră, de surorile mele, că doar noi am rămas, să țin legătura cu prietenii…

Dar nu m-a pregătit, nu m-a învățat cum să trăiesc fără ea.

Soarele meu a apus.

Se zice ca iubirea face minuni.

Nu vă mai amăgiți.Nu face.

Cu toată iubirea, am asistat neputincios la stingerea iubitei mele.

Soția mea, https://cafeauata.wordpress.com/.

Pagina ei va rămîne deschisă.

Soarele meu a apus.

Ultima poză este de la aniversarea a 38 de ani de căsnicie, februarie acest an.

Dacă te uiți în jos nu poți să vezi curcubeul

De mai mult de o lună am luat-o acasă.

La Centrul de îngrijire e lagăr de exterminare. Nu dezvolt.

M-am descurcat singur cu injecții, perfuzii, tratamente și îngrijirea ei, cu tot ce înseamnă asta.Cu grijă și cu drag.

Intr-unul din momentele de luciditate mi-a spus s-o las să plece.

Dacă vrei și dacă trebuie, du-te iubito!

Faptul că te iubesc nu înseamnă că te rețin ci că vreau ce e mai bine pentru tine.

Si ne privim în ochi cu lacrimi grele pe obraji bătrîni.

Mă duc, dar mai vreau să stau cu tine.Că numai mama m-a mai  îngrijit așa, în copilărie, cum mă îngrijești tu acum.

Ziceai că ți-ai luat nevastă tînără, să aibă grijă de tine la bătrînețe…

Cățelușa am dat-o la o prietenă și o mai scot din cînd în cînd la plimbare.

Mă doare cumplit durerea ei, imobilitatea ei,incapacitatea de a vorbi,dorința de a se termina odată.

De o săptămînă am trecut pe morfină.

Uneori mi-e greu.De sîmbătă pînă duminică seara m-a terorizat, realmente.

Am chemat-o pe sora mea să stea cu ea două ore, să pot ieși și…poate mă calcă o mașină.

Era cît pe ce, iar doamna de la volan m-a întrebat- ți s-a urît cu viața, bătrîne?

Da, mi s-a urît.

A coborît de la volan, m-a dus pe trotuar,mi-a șters lacrimile și și-a cerut iertare.

M-am întors acasă, am adunat toate insemnele religioase și le-am pus într-un sertar.

Dumnezeu are alte treburi. Nu-L condamn.Văd ce se întîmplă în lume, dar nu mă mai rog.

Facă-se voia ta Doamne!

Oi fi privilegiat, că pot să mai văd curcubeul?

 

Stau și aștept

Vineri, cînd am fost la ea, nu se simțea bine.

Am scos-o afară îmbrăcată gros, că-i era frig.Afară erau 34 de grade.

Doar am stat doă ore, ochi în ochi în lacrimi.Fără cuvinte.

Am dus-o în salon, i-am dat să mănînce și am plecat cu speranța că pînă luni, cînd ne vom revedea va fi bine.

Sîmbătă nu m-am simțit bine.Inima parcă voia să-mi zboare din piept și n-am ieșit decît cu Cola, spre seară.

Candela care arde fără întrerupere de o lună s-a stins de trei ori, oricîte mesaje i-am trimis nu mi-a răspuns.

O fi afară sau poate doarme, mi-am spus.

Am sunat-o seara.N-a răspuns.

Azi dimineață am sunat la Centru, dar n-a răspuns nimeni.

Am sunat-o și pe ea, dar nimic.

M-am dus acolo.

Cu greu m-au lăsat să intru pornit să fac scandal că nu mi-au răspuns la telefon.

Nu se mai poate mișca, de aceea n-a răspuns la mesaje și la telefon.

Doarme sau o fi altceva și cu greu a spus

-Imi pare rău!

-Ai grijă de tine!

Spera și speram că miercuri o lasă acasă.

I-am sărutat ochii, fruntea, mîinile.

Sper că nu e ultima dată cînd o văd.

Doctorul a spus că poate fi astăzi, mîine sau peste o saptămînă. Mă anunță ei.

-Aș vrea să-i fiu alături cînd…

-Nu se poate ști cînd va fi și nu vă putem lăsa atîta timp în Centru. Vă anunțăm noi.

Acum stau, mă uit la poze și sper să nu mă sune.Nu încă.

Ingrijiri paliative

Mi-au lăsat-o acasă.

Din cinci zile, două au fost de fericire și-apoi o criză cu dureri cumplite și…

Am internat-o din nou.

Zice că e un centru de ingrijire. Da, dar se ocupă numai de partea fizică.Restul ar putea fi pentru aparținători dacă n-ar fi permisă vizita numai pentru un sfert de oră.

După iarna imposibilă am așteptat primăvara.Cu primii înfloriți, corcodușii și-apoi ci fiecare, pe rînd.N-a mai fost pentru noi și nici n-am mai făcut fotografii.

Pentru ce, dacă nu ne putem bucura împreună.Să vadă ce…nu mai vede și…

N-am mai fotografiat nici apusuri.

Vineri a murit colega de salon. De atunci e singură, iar sîmbătă și duminică nu sînt permise vizite.

Singură, cei care lucrează acolo nu stau în povești, n-au o vorbă, nu întreabă dacă ai nevoie de ceva.

Ar ieși pe terasă sau în curte sub un foișor, dar asta înseamnă să o pună cineva într-un cărucior și să o ducă.

Are nevoie de puțin pentru o clipă de fericire.Să poată fuma  una sau două țigări.Să ne mai vedem, să o mai mîngîi.

Mai ies doar cu cățelușa și în rest stau în casă și mă gîndesc la ea, la noi și plîng.

Chiar și acum are grijă de mine. Să las o cheie la cineva care să vină din cînd în cînd să vadă ce fac.Să nu plîng prea mult să nu-mi facă rău.Să am grijă de Cola, cățelușa noastră.

M-am apucat să fac poze de prin casă și i le trimit, să le mai vadă, să ne mai vadă.

Am hrănit cățelușa, dar mie mi-a trecut.

Doar stau și plîng, căci nu pot să fac nimic.

Soarele meu apune încet.

Viață

Pentru un om extrem de activ, să nu mai poată să se deplaseze e groaznic.

Pentru un om cu abilități în folosirea mîinilor-croșetat, bijuterii, tastatura,faptul că nu-și mai poate folosi mîna dreaptă e cumplit.

Pentru un om vesel, comunicativ, să nu mai poată vorbi, comunica e…

Ea a renunțat.

Nu mai dorește decît să mai fim împreună, conștienți, cît se mai poate.

Sf. Nectarie

Medicul din Miercurea Ciuc ne-a spus că e o boală fără dureri, gîndindu-se, probabil, că cei cu astfel de boală sînt în mare parte sedați și…mor în somn.

Mîna dreaptă, neutilizată a început să fie dureroasă, apoi… convulsii, dureri atroce de cap, pierderea abilității de a vorbi  și cine mai știe.

Am trecut prin toate, dar cel mai greu de suportat este preavizul și frica de trecere.

Doar diazepam și  sfîșierea că nu o pot ajuta cu nimic.

N-a mai mîncat, n-a mai putut suporta nici lichide și deși s-a împotrivit, dorind să moară acasă, lîngă mine, am internat-o la Centrul de Ingrijiri Paliative Sfîntul Nectarie.

Sub patronajul Bisericii Ortodoxe, se ocupă cu ușurarea vieții celor care-și așteaptă moartea.

Este de o săptămînă acolo.

Mi-a spus medicul că în jurul tumorii se face un edem care creează presiune intracraniană și asta doare.Ei incearcă să reducă sau să elimine acest edem, dar nu pot vindeca tumora.

Si-a revenit, vorbește, are poftă de mîncare, dar datorită faptului că ăștia au prelungit Starea de Alertă, nu poți sta cu bolnavul decît cîte 15 minute , de trei ori pe săptămînă.

Din cauza asta și soția mea, imobilizată la pat, suferă cumplit că nu sîntem împreună și eu, la fel, stînd pe la garduri și ferestre.

Astăzi mi-a spus dl doctor că poate să mi-o dea acasă pentru o săptămînă, două.Cît să se bucure că sintem împreună acasă, iar cînd apar problemele o internează, imediat, din nou.

In 7 iunie a împlinit 58 de ani și șase luni de pensie.

Acum arată de 80 de ani și are cîteva kilograme.

Azi, la vizită am pus-o într-un cărucior și am mers afară.

Mai erau acolo cîțiva pacienți, cîteva asistente și un medic.

Cafeluță, țigări și a spus plîngînd

Degeaba o să fiu cu Doamne Doamne, dacă n-o să fiu cu tine.

Te iubesc, iubitule! Mulțumesc pentru viața frumoasă pe care mi-ai oferit-o!

Am plîns cu toții

Sper să ajungă acasă, căci e plină casa de ea, dar e atît de goală fără ea.

Neurochirurgii

Avînd în familie două cazuri și un cunoscut operați la Cluj și care după operație s-au chnuit între 6 luni și un an, după care au murit, nu aveam încredere în neurochirurgia  de la noi, dar în acest caz sînt singurii care pot da soluții și sau alternative.

Deja se deplasa foarte greu și a început să-i fie afectată și mîna dreaptă.

Ne-a preluat o d-nă doctor , a vizionat RMN-ul și… ne-a spus că în caz de operație poate se va recupera mîna, dar piciorul nu și să facem următoarele analize și următorul tratament pregătitor. Iar mie mi-a transmis prin cea care ne-a trimis la dînsa că nu-i recomandată operația căci urmările pot fi imprevizibile și rele.

Am început să căutăm prin țară și am găsit ceva neurochirurgi la București, Brașov și Iași care operează neinvaziv cu raze gama, dar ne-au răspuns că operează doar tumori sub 3 cm.

Apoi am găsit Institutul Creierului, la București cu un neurochirurg care a practicat în Franța și Spania și și-a adus în țară aparatură extrem de performantă. Am trimis RMN-ul și… ne-au spus că operația costă 7500 Euro, la care se adaugă taxe pentru anestezist, analize plus două zile la Lido, pînă ies rezultatele de covid și că ne sună mîine. Ne-a sunat după o săptămînă și a dat din colț în colț c-o fi, c-o păți și gata.

De unde am dedus că operează doar tumorile benigne, cu șanse de insănătoșire, să nu-și facă reclamă negativă.

In mai am găsit un neurochirurg la Miercurea Ciuc, dispus să stea de vorbă cu noi în timp ce vizionează RMN-ul.

Ne-am dus acolo, ne-a primit și întîi în ungurește apoi, cerîndu-și scuze, în românește ne-a zis că ( cu documentare) pe plan mondial, nu în România, Ungaria, Austria etc., nu știe nimeni de ce se face această tumoră și că nu există tratament. Poate fi operată, dar neputîndu-se elimina în totalitate, din cauză că se extinde pe tot creierul, iar în cazul soției mele fiind plasat pe un snop de nervi,nu se poate ști decît după ce iese din anestezie dacă n-a rămas paralizată, surdă, mută, oarbă etc.

După operație ( deschidere de la o ureche la alta) aștepți pînă se vindecă apoi urmează un an jumate de radioterapie și supă aceea ani de chimioterapie.

Media de viață a celor operați este pe plan mondial de doi ani din care 80% din timp sub tratamente și chinuri.

Fără operație, sînt șanse să trăiască două-trei luni, dar fără dureri și moare în somn.

Soția mea a ales alternativa, fără operație, doar cu dorința de a fi cu mine și cu sora ei, la sora ei acasă pentru că e singură și locuiește la parter, deci putem să mai ieșim afară din cînd în cînd.

După o săptămînă de figuri și mofturi am hotărît să venim acasă.Se pare că sînt surori doar dinspre partea soției mele, nu și invers.

Om? Femeie? Medic?

In decembrie a căzut vrînd să urce pe un scaun.

I se poate întîmpla oricui.

In ianuarie, cam trăgea într-o parte.

Am întrebat dacă are o roată dezumflată.

In februarie i se agăța piciorul de trepte , la urcare.

In martie putea merge doar însoțită și ne-am dus la o  medic neurolog, recomandat.

Intîi m-a supărat că nu m-a primit și pe mine în cabinet.

A recomandat un CT și după ce l-a văzut, un RMN. Si a plecat spunîndu-ne că i se va transmite RMN-ul acasă și o să ne contacteze la telefon.

Nu ne-a contactat. Am sunat la recepția centrului medical după trei zile în care ne-au tot pasat și amînat și după ce am spus că merg acolo și îi demolez ne-au spus că neurologa ne-a lăsat vorbă să mergem la ea la spital că a vorbit cu un neurochirurg.

Ce? Că nouă nu ne-a spus nimic. Nici ce este acea bilă de 4 cm  de pe creier, nici care sînt opțiunile, nimic.

Așa a început, la 30 martie, coșmarul nostru.

 

 

Ioan Aurel Pop

Istoricul Ioan Aurel Pop, președinte al Academiei Române a publicat un nou text interesant cu ocazia Paștelui intitulat „Periculoșii bătrâni”, o „mărturisire simplă” după cum afirmă autorul, dar extrem de profundă, pe care o redăm integral în cele ce urmează:

Cu mai bine de două secole în urmă, pe când desfășura campania din Egipt, Napoleon (pe atunci el era doar generalul Bonaparte) a decis, în fața mamelucilor și a unei situații-limită, să aplice o tactică de apărare de tip circular, cu valorile puse la mijloc și cu militarii francezi desfășurați pe lungimea cercului. Se zice că atunci viitorul împărat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat bine deloc: „Măgarii și savanții la mijloc!”. Asta însemna să fie protejate aceste două categorii de ființe (adevărate valori) prin așezarea lor cât mai departe de primejdie. Nu era rău, ci era bine pentru că savanții nu erau asimilați cu măgarii, decât din punctul de vedere al utilității lor. Dincolo de glumă, măgarii erau de neprețuit pentru că erau cei mai buni cărăuși, iar savanții erau indispensabili pentru descifrarea comorilor istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii hieroglifice. Ambele categorii și-au făcut datoria, fapt pentru care Parisul s-a ales cu obeliscuri egiptene jefuite și cărate cu greu, iar umanitatea cu mesaje în clar despre o lume căreia îi datorăm, între altele, civilizația greco-romană, din care se trage civilizația noastră modernă și contemporană.Unii au înțeles astăzi, tot într-o situație-limită, dar fără umorul lui Napoleon, să-i pună alături de protejații „măgari și savanți” și pe bătrâni, și tot cu intenția benefică de apărare.

Pandemia aceasta este o nenorocire cum nu s-a mai întâmplat una la fel în istoria celor vreo 80-90 de ani recenți (adică timp de trei generații). Planeta, de la Al Doilea Război Mondial încoace, a trăit (în mare parte din Europa, America, Asia, Australia) multe decenii liniștite, prospere și chiar pline de răsfăț pe ici, pe colo. Criza declanșată de această boală și de numeroasele cazne și morți pricinuite de ea a trezit în oameni și lupta feroce pentru existență. Modul de a gândi „politicește corect” – criticat, pe bună dreptate, în multe privințe – a fost înlocuit uneori cu o gândire pragmatică, de genul „scapă cine poate”. Evident, nu se spune asta în mod direct. Noi trăim într-un continent numit Europa, unde sedimentările de civilizații una peste alta sunt ca sendvișurile cu multe straturi, spre care ne lăcomim uneori. Această evoluție ne-a obișnuit cu un anumit rafinament al comunicării, cu disimularea minciunii, cu ascunderea relelor intenții, cu ademeniri înșelătoare. De exemplu, acum, în mijlocul acestui morb (care ne distruge, în oarecare măsură, nu numai vieți, ci ne întunecă și judecata limpede), unor conducători ai noștri – inclusiv de la nivelul cel mai înalt al Uniunii Europene – le-a cășunat pe bătrâni. Natural, istoricii știu că bătrânii au fost țapi ispășitori, de la Socrate încoace, în multe perioade istorice și în multe comunități declarate civilizate. Ce să faci cu unii neputincioși și socotiți inutili, care-ți complică viața de pomană, când viețile tinerilor sunt în pericol? Ba, acești expirați mai cer și de mâncare, mai au pretenția să primească și medicamente scumpe, mai îndrăznesc – acum, când ambulanțele nu prididesc cu tinerii și cu cei activi – să sune la 112 și să clameze că au febră sau tușesc? Dar, în fine, astea s-ar mai putea suporta, pentru că societățile europene au încă resurse, deopotrivă alimentare și medicale. Mai gravă pentru locuitorii grăbiți ai planetei este însă sâcâiala acestor bătrâni, pretenția lor de a fi activi, dorința de a umbla pe străzi precum ceilalți oameni, de a merge la piață, la supermarket etc. Insuportabile sunt plângerile lor neîncetate, lamentările lor, repetarea acelorași lucruri din viața lor trecută și chiar sfaturile pe care le dau fără să le fie cerute.
În vremuri normale, acești bătrâni nu erau, însă, întotdeauna de lepădat. Își îngrijeau constant nepoții, pe care îi hrăneau, îi răsfățau așa cum numai bunicii pot și știu, îi duceau în parc la joacă și reușeau să-i lase liberi din când în când pe părinții acestor nepoți. Ba, de multe ori, acești bătrâni aduceau periodic mâncare gătită, în lipsa activilor casei și o lăsau în frigider, încât, la venirea acasă, tinerii se puteau înfrupta „ca la mama acasă”. Mai mult, unii dintre acești pensionari scoteau din economiile lor de o viață sume de bani pentru tineri, pentru nevoile lor, le dădeau maturilor casele lor (și se mutau ei în spații mici, chiar meschine, „că doar noi ne-am trăit traiul”). Sigur, tot pisălogi erau, tremurau din când în când ori șchiopătau, când veneau spre noi aduși de spate, dar purtau cu sine și avantaje care nu erau deloc minore. Nici atunci nu erau tocmai răsfățați de lume, pentru că lumea lor trecuse. Mai auzeai pe la câte o televiziune că „un bătrân de 60 de ani a fost surprins de un automobil pe trecerea de pietoni, pentru că nu s-a asigurat” și simțeai în vocea crainicului (mustind de tinerețe și de sănătate) un năduf abia reținut, de genul: „Ce-o mai fi căutat și moșulică ăsta prin oraș, când îl căuta moartea pe-acasă?”. Tot pe la noi, prin mioritica noastră lume originală, mai erau, după 1989, și alte reproșuri la adresa bătrânilor. Vedeai des tineri imberbi, plini de zel, activi și atoateștiutori care condamnau „nesimțirea” celor care au trăit sub comunism, care s-au ghiftuit sub comunism, care au construit comunismul și care mai voiau să și trăiască în continuare, să muncească, să făurească o lume democratică. Să ne amintim că avem acum în România tineri de 30-40 de ani care nu știu deloc, pe viu, ce a fost comunismul. Unii nu înțeleg încă nimic din lumea asta și condamnă generația celor de 60-70 de ani pentru simplul fapt că a îndrăznit să trăiască sub comunism, că și-a ales, din toată istoria asta lungă și mare, tocmai „epoca de aur” ca să ființeze. Bătrânii, aceste „relicve decrepite” – cum zicea nonșalant un comunicator nu demult – sunt afectate și chiar infectate de comunism și nu prezintă nicio încredere. Sigur, asemenea judecăți nu erau tocmai curente și nu erau rostite Urbi et Orbi mereu și cu voce tare, dar răzbăteau din când în când. Le cenzura bunul simț și nevoia de bătrâni, care erau, pentru unii, un rău, dar „un rău necesar”. Societatea prea activă, maturii prea ocupați, goana după câștig material cât mai mare, obținut din câte 2-3 slujbe (azi joburi) concomitente, îi făcea, oarecum, indispensabili pe bătrâni.
Dar acum, când stăm cu toții acasă, ce să mai faci cu acești „paraziți”? Au nevoie de mâncare, de medicamente, de companie, de stat la o poveste și nu „produc” nimic în schimb! Ba mai au și neobrăzarea să se îmbolnăvească – ceea ce ar putea să fie treaba lor – și să și răspândească boala – ceea ce e treaba tuturor. Dacă s-ar îmbolnăvi doar ei între ei, dacă și-ar da boala numai unul altuia, ar mai fi cumva, dar ei dau virusul tinerilor și copiilor, ceea ce este de-a dreptul revoltător. De câte ori îi vezi pe stradă sau oriunde în afara casei lor, parcă umblă intenționat cu panere pline de covid-19, ca să strice cheful și viața oamenilor folositori de pe lumea asta, să-i infecteze și să-i distrugă. Sigur că sunt și excepții între bătrâni, de exemplu bătrânii politicieni. Ei pot umbla liber pe afară și pe dinăuntru, pe oriunde, pentru că ne conduc și ce ne-am face fără indicațiile lor! Nu-i evoc aici doar pe politicienii bătrâni români (și nu le dau numele, fiindcă ei s-ar putea simți ofensați și m-ar putea dojeni), dar îi spun concret pe câțiva din cei mondiali și europeni (pentru că lor, oricum, nu le prea pasă de noi, rudele sărace). Să-l luăm, de pildă, pe președintele Donald Trump, care (născut în 1946) are, deci, 74 de ani și care se încăpățânează să fie președintele celei mai importante națiuni din lume, cum o spune el însuși, mereu. Ba, ilustrul președinte american a îndrăznit ca, aproape expirat fiind, să aibă, la vârsta de 60 de ani, chiar și un copil. Să-l luăm și pe domnul Jean Claude Junker (născut în 1954), care are 66 de ani și care, deși plin de boli, a condus Uniunea Europeană până de curând. Poate că el, totuși, stă acum mai mult în casa lui modestă. E de amintit chiar cazul doamnei Ursula von der Leyen care, cu toată particula ei de noblețe din nume, nu este nemuritoare. Domnia sa are 62 de ani (fiind născută în 1958) și ne-a avertizat senin, de curând, că „este posibil ca persoanele în vârstă să fie izolate până la sfârșitul anului”, în vreme ce „copiii și tinerii se vor bucura de mai multă libertate”. Cer scuze pentru devoalarea vârstei unei doamne, dar era nevoie pentru demonstrație. Să notăm delicatețea traducătorului acestui text în românește, care nu a redat „elderly people” prin „bătrâni” ori prin „oameni bătrâni”, ci prin „persoane în vârstă”.

Prin urmare, „persoanele în vârstă” vor sta în izolare încă aproape un an, în vreme ce animalele de companie vor fi plimbate liber, chiar dacă ele mișună și mușină prin microbii și virușii din praful străzilor și chiar dacă nu s-a demonstrat deloc că nu sunt și ele purtătoare ale ucigașului virus. Ba, animalele de companie pot să se bucure de libertate, deși se spune că acest teribil morb ar veni chiar de la animale (nu de la cele de companie, deși nu putem să știm ce fel de animale au mai ajuns să fie acum „de companie”). Departe de mine gândul să cer îngrădirea libertății animalelor, dar ce facem cu oamenii, pentru că și bătrânii sunt oameni? Aș cere timid să fie bătrânii asimilați, pe lângă „măgari și savanți”, și cu aceste fericite animale care au dreptul la libertate.

Dorința aceasta răsună deocamdată în deșert. Decidenții țării și ai lumii, care au nevoie de voturi nu peste mult timp, invocă grija lor sinceră și dezinteresată pentru binele social, dar nu s-ar da în lături să-i izoleze pe bătrâni pentru toată viața. Treaba asta – suntem asigurați – le-ar face și lor, bătrânilor, bine. În izolare, bătrânii s-ar plictisi, ar muri de inimă rea ori s-ar îmbolnăvi între ei și le-ar face bine și celorlalți, care s-ar simți în siguranță, s-ar vindeca definitiv și nu și-ar mai pierde vremea cu cai verzi pe pereți. Doar nu se propune ca bătrânii să fie gazați, împușcați, aruncați în prăpăstii, cum au făcut alți decidenți din alte epoci și locuri, însă nu de pe Marte, ci de aici de pe Pământ. Se decide, în chip umanitar, să fie împiedicați bătrânii să se miște liber, ceea ce ar fi un privilegiu de pe urma căruia ar muri singuri. Dar asta nu se mai spune, că nu dă bine și nici nu este bine să fie spus, deoarece s-ar trezi unii nostalgici, slabi de inimă, miloși să sară în apărarea acestor oamenii inutili. Nu este un scenariu de George Orwell, dar ar putea să fie, dacă ar fi fost scris cu talentul inimitabil al celebrului scriitor invocat. Așa, e doar un gând al unui istoric bătrân, care, evident îți apără bătrânețea sa și bătrânețea bătrânilor în general.

Scenariul acesta este unul imaginat și nu se va întâmpla decât dacă ne va lua Dumnezeu tuturor mințile, pentru că societatea este ca un corp. Unui corp, dacă îi tai brațele nu poate munci, dacă îi amputezi picioarele nu poate umbla, dacă îi scoți plămânii nu poate respira, dacă îi zbori crierii nu poate gândi etc. Să știți că unii dintre acești gânditori extravaganți nu sunt originali deloc. Au mai fost confrați ai lor cu mintea cât o nucă și dăruiți cu putere, care au voit să extermine copiii, alții care au scos din joc maturii păcătoși ca să-i păstreze pe copiii inocenți (trimiși la moarte sigură prin Cruciada copiilor” din 1212), alții care au vrut să izoleze sau să extermine „rasele inferioare”, alții care au vrut să-i ucidă pe cei care nu credeau în zeii „buni”, alții care i-au exterminat pe cei care gândeau altminteri decât guvernanții etc. Nici ideea că bătrânii sunt inutili nu este nouă. Au încercat mulți să o promoveze și nu au câștigat nimic. Comunitatea nu poate trăi nici fără tineri, nici fără maturi, nici fără copii și nici fără bătrâni. Natural, motivările cu grija față de bătrânii contemporani sunt insinuante, sunt ascunse, sunt îmbrăcate în bune intenții. Tot ceea ce se gândește de către anumite minți rătăcite este prezentat frumos: personale în vârstă au nevoie de protecție, iar protecția înseamnă izolare, restricții de circulație pe ani în șir, ca să le prelungim viața. De fapt, este teama de boală, pe care, pasămite, ar răspândi-o prioritar bătrânii. Faptul este nedovedit și judecata care-i incumbă este falsă. Toți oamenii sunt sau pot să fie purtători de virus și toți oamenii îl pot răspândi. Bătrânii au un singur „avantaj”, anume sunt mai vulnerabili, pentru că au și alte afecțiuni. Această vulnerabilitate se răsfrânge, însă, asupra lor, nu asupra altora. Din câte am văzut, după datele statistice prezentate, cei mai mulți bolnavi de această gripă au între 40 și 65-70 de ani și nu între 65 și 90 de ani. Prin urmare, ar fi de așteptat să nu distorsionăm lucrurile, să nu ne punem numai pe noi la adăpost și să nu dăm mereu vina pe alții. Natural, este nevoie de o anumită disciplină, de ordine și de restricții severe, dar discriminarea bătrânilor (chiar și când este, aparent pozitivă) devine jignitoare, înjositoare, rușinoasă. Haideți să-i protejăm pe toți oamenii, să nu-i lăsăm pe bolnavi (inclusiv pe bătrâni) să ia boala și s-o răspândească, să-i izolăm pe cei care au și alte boli, favorizante (inclusiv pe bătrâni), să tratăm cu grijă toate aceste boli (inclusiv ale bătrânilor). A le fixa însă bătrânilor ore de ieșire în lesă, a le construi țarcuri, a-i despărți complet de lume, de lumea lor, pe care și ei au creat-o, este absurd. Tinerii de azi vor deveni și ei iremediabil și indubitabil bătrâni. Nu ne mai convingeți că bătrânețea este o boală sau un handicap, pentru că nu este. Iar dacă pentru unii bătrâni este așa, atunci nu au nevoie să li se amintească mereu asta, să li se spună ori sugereze că sunt o povară. Faptul că ei au ticuri verbale și fizice, că sunt oropsiți și umiliți de povara anilor și de sacrificiile făcute de ei pentru copii și nepoți, că au în ei un frig sufletesc greu ca viscolul Siberiei este evident și nu trebuie mereu reamintit. Bătrânii știu ei și singuri, în mod dureros, „ce e suta de lei”, ce este suferința fizică, ce este singurătatea, ce este dorul de copii și de nepoți. Nu vă mai chinuiți să-i izolați, pentru că mulți sunt izolați oricum, nu-și vor mai îmbrățișa pe dragii lor de departe, cozonacul nu va mai avea acel miros unic de Sfintele Paști iar drobul de miel (dacă va mai fi) va fi oricum fără gust în acest an.

Nu le mai spuneți bătrânilor și nu ne mai spuneți, obsedant, tuturor că vom muri catastrofic, că va veni al doilea val al epidemiei care va fi mai dur, că starea de urgență va mai dura o lună, că nimic nu va mai fi ca odinioară. Lăsați grija asta excesivă, că de viața și de moartea noastră se ocupă Dumnezeu și noi înșine, după puterile noastre omenești. Luați-ne cu binișorul, fiți gentili și blânzi, dați-ne termene mai scurte pentru rău și mai lungi pentru bine. Nu ar fi mai constructiv să ne puneți câteodată în față și binele, să alternați avertismentele dure cu raze de speranță, să insistați mai mult pe vindecări, pe gânduri și vorbe bune? Cu folosește crearea de psihoze și de depresii, din moment nu avem atâția psihologi ca să ne vindece ori să ne aline? Este drept că suntem în Săptămâna Patimilor, dar asta nu înseamnă că trebuie să fim supuși doar pătimirilor.
Nicolae Iorga (1871-1940) a fost ucis acum 80 de ani, după ce fusese dascălul de românitate al tuturor regilor României. Poate că și din pricina asta a avut de la Cel de Sus harul să-și știe clipa morții. Astfel, cu o zi înainte de „marea trecere”, a scris poezia „Brad bătrân”. E bine să ne-o reamintim acum:

Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Și-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:

„O, voi, ce-n soare cald trăiți
Și ați răpus strămoșul nostru,
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteți așa grăbiți?

În anii mulți cât el a fost,
De-a lungul ceasurilor grele,
Supt paza crăcilor rebele
Mulți și-au aflat un adăpost.

Moșneagul stând pe culme drept
A fost la drum o călăuză
Și-n vremea aspră si ursuză
El cu furtunile-a dat piept.

Folos aduse cât fu viu,
Ci mort acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce,
Decât doar încă un sicriu?!…”

Se duc bătrânii oricum, fiindcă așa e datul firii, dar, cât sunt pe lume, ei ne dau poate și altceva decât sfaturi. După moarte, ce ne pot aduce decât sicrie în plus, vorba lui Iorga? Să presupunem măcar că, trecând prin mai multe situații-limită decât noi, ei au și niscaiva soluții pentru chinul prin care trecem, să credem că ne lămuresc cât de importante sunt în comunitate iubirea și jocul, din moment ce – cum ne spune în zadar Lucan Blaga – iubirea și jocul lor e-nțelepciunea. Bătrânii sunt (încă) oameni ca toți oamenii. Acum sunt și ei primejduiți de molimă, dar nu sunt periculoși. Nu-i mai „protejați” peste măsură, fiindcă le striviți umanitatea și le pătați demnitatea. Omenia nu le-o puteți distruge și nici păta, deoarece o au din belșug și o revarsă neîncetat asupra acestei lumi bolnave.

Vă rog, dragi cititori, să luați cele de mai sus ca pe-o mărturisire simplă, ca pe o lamentație fără nicio importanță, ca și cum ar fi niște gânduri dezlânate, poate mai ironice decât s-ar fi cuvenit și menite să fie puse între paranteze. Vă rog chiar să iertați – cei care v-ați simțit jigniți – vorba aceasta proastă a unui om bătrân care nu s-a ramolit încă de tot, care este și el îngrijorat și care nu știe cum s-ar putea proteja acum mai bine copiii, tinerii și maturii (adică cei aduși pe lumea asta păcătoasă de bătrâni, de bătrânii foști odinioară și ei copii, tineri și maturi).

În Săptămâna Patimilor, în anul de la Nașterea Domnului 2020
Ioan-Aurel Pop