Amintiri

Cum zice Tom Hanks într-un film, dimineața mă dau jos din pat și respir toată ziua.

Noroc cu amintirile.

Răcituri

Răcituri sau aituri, cum se mai zice pe aici ( de la ai-usturoi).

Tot atunci, la începutul căsniciei drăguței mele soții i-a venit ideea de a face răcituri.

Ea mergea la muncă după masă, iar eu dimineața.

A pregătit totul într-o oală pe care a lăsat-o pe aragaz și mi-a lăsat un bilet  sa las să fiarbă la foc foarte mic.

Ajuns acasă am aprins focul și m-am apucat de înregistrări.

După cîteva ore mi-am amintit de oala de pe aragaz.Am fugit acolo și am constatat că a scăzut pînă aproape la jumătate.

Au!

Nu erau atunci, prin 84, telefoane să ne sunăm din cinci în cinci minute, să ne amintim cît ne iubim și cît ne lipsim și să primesc indicii cu privire la oala de pe aragaz.

Așa că, să n-am povești că n-am fost atent, am umplut oala cu apă și am lăsat-o să fiarbă liniștit.

Cînd a venit acasă și a văzut rezultatul am rîs amîndoi, am aruncat lichidul, iar ingredientele le-am dat cățeilor de pe-afară.

Data viitoare.

Mămăliga

Cam cum va urma, cred că li se întîmplă la toți tinerii căcătoriți.Mai ales dacă nu s-au prea interesat ce și cum se întîmplă pe la bucătărie.

Prin 1983, căsătoriți de cîteva luni, ni s-a făcut poftă de mămăligă cu lapte sau cu smîntînă.

Zis și făcut.Lapte aveam, smîntînă aveam, deci hai să facem mămăliga.

Oala pe foc, apă , făină și amestecat.

Baiul e că e prea subțire.

Am mai pus făină.

Păi, e prea tare…

Am mai pus apă.

Iar e prea subțire.Am mai pus făină.

Si tot așa pînă s-a umplut oala.Am transferat cît s-a putut în cîteva farfurii și am continuat.

Cînd ne-am plictisit era plină bucătăria de farfurii, cratițe și alte recipiente cu mămăligă.

Aveam pentru tot cartierul.

Dacă nu s-ar fi terminat făina, am fi făcut și pentru restul orașului.

Ratota

Eram elev la liceu şi unul din profesori ştiind că fac muntele m–a rugat să-l iau într-o excursie şi pe unul din băieţii lui.Că stă numai în casă şi pe la biblioteci, dar habar nu are cum e afară.

Aşa că, cu prima ocazie am pornit împreună.

Cu trenul Cluj-Oradea, apoi la o haltă ne-am dat jos şi la drum.

Prima constatare a omului a fost că e cam mult praf pe drum, că…, că…

I-am spus să tacă şi să asculte.

Pînă cînd ne aşezăm undeva, la un popas, nu mai vorbim.

Să privească  şi să vadă.

Se citea pe faţa lui uimirea la vederea  fluturilor, florilor, se uita după fiecare pasăre pe care o auzea,căuta greierii.Era încîntat, uimit şi clar, fericit.Imi arăta cîte ceva, fără un cuvînt.Ii mai arătam şi eu şi puneam, fără grabă, tenişii unul înaintea celuilalt.

Ajunşi pe înserat la una din casele răsfirate pe un întreg versant de munte, am cerut voie să dormim în şură, pe fîn şi după ce am lăsat moşinile ( chibriturile) ne-am dus la culcare, pe nemîncate, doar cu cîte o ulcea de lapte de dibol ( bivoliţă).

Oooo, ce miros,cîte sunete, cîte stele pe cerul senin…

S-a trezit de cîteva ori, la cîntatul cocoşilor, dar n-a comentat.

Dimineaţa, am fost chemaţi la masă.

Vreţi să vă fac o ratotă? Ne-a întrebat gazda.

Eu am zis da,amicul s-a fîstîcit şi a preferat pîine cu untură şi un pic de lapte.

Să fi văzut transformările chipului amicului cînd gazda a pus o tigaie pe plită, a tăiat cîteva bucăţi de slănină şi le-a lăsat să se pîrgălească ( prăjească), peste a spart  cinci ouă şi după ce a amestacat bine şi s-au prins ouăle a aruncat şi cîteva bucăţi de caş.

Îi curgeau balele şi-i lăcrămau ochii de poftă, dar n-a îndrăznit nici să ceară şi a refuzat cînd l-am îndemnat să mănînce şi el.

Ratotă-papară, omletă.

Restul a fost la fel de nou şi de frumos pentru el şi am mai fost împreună de mai multe ori în drumeţii.

Primul lucru pe care l-a povestit cînd a ajuns acasă a fost povestea ratotei.

 

De pe la blocuri

Era pe la începutul anilor 70.Stăteam pe balcon și mă uitam la un vecin, în parcare, care se învîrtea în jurul Skodiței lui.Mașină nouă, încă avea nailon pe scaune.

Inainte a avut un Fiat 600.Nu se putea compara, doi cilindri cu patru, două uși cu patru și o bibilea, se familiariza cu comenzile, se bucura ca un copil și merita să vezi asta.

După ce și tata și-a luat mașină și erau deja 7 mașini pe Băița 7, s-au hotărît să-și facă parcare.Așa că, au venit de la APS să mute poimșorii plantați de mine și am muncit ca negri pe plantație să decopertez iarba, să bătătoresc- nu numai eu ci și pentru celelalte parcări alți copii-după care au venit de la APS au pus borduri și au turnat beton.

Ziceam de pomișori.A fost o idee de la scoala Gen.1, insuflată la toate clasele, să aducem de pe unde ne poartă pașii, bicicletele, excursiile cu familia sau trenurile cu copii pentru taberele la munte sau la mare,să aducem puiet, copaci sau arbuști sau flori și să le plantăm prin cartier, fără restricție de loc, pe lîngă cei plantați în fiecare an de APS.Aduceau copiii plante de peste tot și împreună cu părinții sau vecinii le plantau în jurul blocurilor sau în actualul parc. Am adus și eu brazi de pe Vlădeasa, pini de prin Codru Moma, zade din Bucegi.

Inclusiv Ginkgo biloba am văzut, aduși probabil de la Grădina Botanică.

De aceea este atît de plin cartierul Gheorgheni de toate soiurile de copaci, arbuști și trandafiri.

Da ziceam de parcare.

Iși bibilea omul Skodița cînd apare un alt vecin și-i zice- Nu fugi cu mine pînă la Complexul Vechi să-mi iau…

Omul își închide mașina și luînd-o la fugă zice- Na, hai!

Să-ți povestesc

Eram undeva, la țară și-i țineam de urît unui bătrîn cu chef de poveste.

-No, stai să-ți povestesc cum să făcea educație pe vremea cînd eram eu prunc.

-Era la cîțiva ani după război, iar eu aveam fo 10-12 ai ( ani).Baiu era că tare multe năzbîtii făceam și nu trecea zi să n-o iau pe coajă de la mama.Tata numa se uita la noi, că dacă ar fi dat, ne-ar fi băgat în copîrșeu ( sicriu).

Tocmai am făcut una lată rău-nu-mi mai amintesc ce ( sau nu a vrut să-mi spună)- și mi-a zis fratele meu că de data asta mă judecă tata. Si m-am gîndit io că dacă dispar o vreme de acasă s-or spărie și m-or ierta cînd m-oi întoarce.Zîs și făcut. era cald, vară și puteam sta prin împrejurimi o vreme.

M-or cătat tăt satu, da după o zî mi s-o făcut foame și m-am dus acasă.

Două zîle nu mi-o zîs nime nimic. Da după aia s-o adunat tăt satu în bătătura noastră, m-or întins pă o capră de lemn,or pus alături o ladă goală și…

Tata a zîs tare, să audă tătă lumea

-Cea mai mare supărare și durere pentru un părinte este să-și piardă pruncii.Si voi n-aveți voie în nici un fel să le aduceți, de bună voie, o așa supărare.

Te-or judeca femeile, că ele suferă pentru pruncii lor de la naștere începînd, tătă viața.

A început mama și a zîs- eu am doi prunci. Si mi-a tras două, cu o botă de alun, peste cur, de mi-au dat lacrimile.A dat tare.

Apoi a venit altă muiere și mi-a mai dat cîteva, care cîți prunci avea.Apoi , avenit o lele care a zîs că are tri prunci.Doi trăiesc și unu a murit în război.Și  nu m-a lovit, ci m-a atins de două ori și o dată a dat tare cu bota în lada de lemn.Si din ce în ce mai multe femei mă atingeau și loveau lada de lemn.Si-atunci am înțeles și aș fi vrut să mă lovească toate, să-mi rupă spatele, dar să le fie tăț pruncii aici,dar ele loveau lada.Si la sfîrsit a venit lelea Floare și a zis, eu am șapte prunci.Doua fete, una a murit  coptilă de scarlatină și una cînd o născut, dar mi-a rămas pruncuțul, și cinci ficiori, care or murit în război.Nu i-am văzut în copîrșeu, nu știu unde sînt inmormîntați, să le pun o cruce și să le  sădesc cîte un prun  la căpătîi și cînd or ieși prunele să fac țuică și să le țîi ospăț de nuntă, c-așa-i datina.Si a lovit lada de șapte ori.

M-am sculat de pe capră și am mers la fiecare femeie din sat și i-am zîs-Iartă-mă mamă!

Să cînta ( plîngeau) tăt satu  ca la prohod ( înmormîntare).

Le spun eu acum celor care sînt plecați prin țara largă sau prin alte țări.

Mai mergeți pe acasă, la ăi bătrîni, să le îndulciți singurătatea că azi-mîine veți mai găsi doar pruni uscați prin cimitirul pustiu.

Predeal

Citindu-l pe Adrian, https://buceginatura2000.com/2019/08/21/busteni-cea-mai-potrivita-destinatie-montana-din-judetul-prahova/, normal că m-au năpădit amintirile.Dar nu de pe la Buşteni ci de pe la Predeal, locul de unde am început şi sfîrşit aproape toate raidurile mele prin Bucegi.

Veneam dintr-o lungă şi grea drumeţie, rupt de oboseală pe o căldură demnă de Bărăgan.Am intrat pe o străduţă nepavată şi  cu atît de mult praf că mă vedeam prin filmele americane din acea perioadă, unde într-o linişte desăvîrşită, nimic nu mişca în afară de praful ridicat de cîte o adiere de vînt şi unde un cîine cu limba atîrnîndu-i de un cot se ridica cu greu să se mute la umbra care şi-a schimbat poziţia.

Cam aşa şi eu.Mă tîram prin praf, prin mijlocul străzii.Nici nu mai căutam umbrele pomilor.Ici colo mă mai lătra, în scîrbă, cîte un cîine şi nu părea că se va termina vreodată strada sau că voi ajunge la Hotel Orizont.Căci acolo cunoşteam cîţiva receptioneri  şi nu odată am primit o cameră sau m-au lăsat să fac o baie caldă după care mi-au aşternut o saltea prin vreo debara să dorm, să dorm, să mă scufund.

Mai dădeam cîte un şut  prin praf de se ridica o perdea alba pe toată strada,iar eu puteam să par o fantomă albă, doar ca să am impresia că mă mişc, că nu mă preling definitiv , cînd de  la o poartă , la nr.38, o pereche mai în vîrstă m-au chemat la ei.Să mă spăl cu apă rece din fîntînă, să mănînc o zamă caldă şi să mă culc într-un pat, ca oamenii, că m-a duce raniţa pe mine, nu eu pe ea.

Deşi apa din fîntînă era foarte  rece, după ce m-am spălat şi schimbat am adormit la masă, cu lingura în farfurie.

Am mai fost pe la ei şi cu alte ocazii după aceea şi i-am găsit întotdeauna bucuroşi să mă vadă sau să mă găzduiască .

Să nu uităm că pe vremurile acelea ( anii 70 ), cei care aveau părul mare erau consideraţi bagabonţi care trebuie predaţi miliţiei.

Oameni buni şi frumoşi.Nu aveau copii şi s-au dus, pe rînd, la un an diferenţă în 1979 şi 1980.

 

Interesant.Ceva nu se leagă.Cînd îmi amintesc ceva  e ca şi cum aş fi atunci, acolo şi văd aceleaşi culori, umbre, lumini, simt mirosuri aud sunetele şi retrăiesc senzaţiile, dar cînd mă apuc de scris o iau pe scurtătură.

 

 

 

Amintiri

De unde vine titlul Maci cu cîmp?

Prin frageda tinereţe aveam un prieten care cocheta cu ideea de a picta şi făcea tot felul de figuri şi pseudo-desene , ba simboliste, ba abstracte, ba cubiste, că doar avea şi el cărţile din colecţia de artă şi citea cu rîvnă.

Intr-o zi ne cheamă să-i vedem ultima lucrare.O pictură de 1m/1m în ulei  în care se vedeau, pe un fond verde o grămadă de puncte şi pete roşii.

Altfel era lucrat cum trebuie.Pînză bine întinsă pe ramă, grunduită şi pictată.

Cînd l-am întrebat ce reprezintă ne-a spus că  e un ” Cîmp cu maci „.

Bine măi omule, macii îi văd, dar cîmpul unde-i?

Am rîs cu toţii, iar tabloul atîrnă, încă, pe peretele celui căruia i-a plăcut cel mai mult.Atîta doar că pe spate scrie titlul…Maci cu cîmp.

Poza 243

Pofte

Eram copil.Cred că prin clasa întîi, cam acolo. Sora mea mai mare avea de mers la o prietenă şi m-a luat şi pe mine.

Ajunşi, pe mine m-a plantat în bucătărie, la masă, să o aştept pe mama fetei să-mi pregătească nişte dulceaţă de trandafiri, că ştia că-mi place, în timp ce ele se distrau şi povesteau de-ale lor.

Pe masa din bucătărie trona o fructieră plină cu fructe atît de frumoase că nu-mi puteam lua ochii de la ele.Mai ales două pere.Erau mari, roşu cu auriu.Orice aş fi făcut, privirea mi se întorcea la ele şi înghiţeam în sec.

S-au prins fetele şi mi-a zis Adriana să-mi iau ce vreau eu de acolo.

M-am repezit ca vulturul, am  luat o pară şi am muşcat din ea ca unul care n-a mai mîncat nimic de un an.

Am crezut că-mi sar ochii din cap.Îmi încercam dinţii să văd dacă mai sînt acolo sau dacă se mişcă.Fructele din fructieră erau din gips şi frumos şi real vopsite, că ziceai că sînt vii.Încă nu apăruseră cele din plastic.

O săptămînă au rîs fetele de mine.

Am primit atunci o grămadă de fructe şi bineînţeles că şi pere care, chiar dacă nu erau la fel de mari şi de frumoase, erau dulci şi zemoase.

De cîte ori se întîlnesc fetele, cam din zece în cinşpe ani, îşi amintesc şi îmi amintesc şi mie, dacă sînt prin preajmă, de păţania mea.