Poza 243

Reclame

Pofte

Eram copil.Cred că prin clasa întîi, cam acolo. Sora mea mai mare avea de mers la o prietenă şi m-a luat şi pe mine.

Ajunşi, pe mine m-a plantat în bucătărie, la masă, să o aştept pe mama fetei să-mi pregătească nişte dulceaţă de trandafiri, că ştia că-mi place, în timp ce ele se distrau şi povesteau de-ale lor.

Pe masa din bucătărie trona o fructieră plină cu fructe atît de frumoase că nu-mi puteam lua ochii de la ele.Mai ales două pere.Erau mari, roşu cu auriu.Orice aş fi făcut, privirea mi se întorcea la ele şi înghiţeam în sec.

S-au prins fetele şi mi-a zis Adriana să-mi iau ce vreau eu de acolo.

M-am repezit ca vulturul, am  luat o pară şi am muşcat din ea ca unul care n-a mai mîncat nimic de un an.

Am crezut că-mi sar ochii din cap.Îmi încercam dinţii să văd dacă mai sînt acolo sau dacă se mişcă.Fructele din fructieră erau din gips şi frumos şi real vopsite, că ziceai că sînt vii.Încă nu apăruseră cele din plastic.

O săptămînă au rîs fetele de mine.

Am primit atunci o grămadă de fructe şi bineînţeles că şi pere care, chiar dacă nu erau la fel de mari şi de frumoase, erau dulci şi zemoase.

De cîte ori se întîlnesc fetele, cam din zece în cinşpe ani, îşi amintesc şi îmi amintesc şi mie, dacă sînt prin preajmă, de păţania mea.

 

Amintiri

Citind-o pe Potecuţa  mi-am amintit.Că da, de la o vreme ne tot amintim.Noroc că eu am ce să-mi amintesc.Mai ales că e iarnă, frig, iar noi -eu şi soţia- eram tare hotărîţi să ne luăm în primire şi ne-am căsătorit în februarie.Erau minus 28 de grade afară şi trebuia să mergem pe jos pînă la gară să-i preluam pe invitaţi şi-apoi cu un taxi să-i ducem la hotel, după care, tot pe jos spre casă.

Eram tînăr, proaspăt îndrăgostit şi normal că era cazul să-i fac iubitei mele o vizită acasă.Aşa că, m-am urcat în acceleratul de Bucureşti şi am mers la Lupeni ( Valea Jiului).Din piaţă am cumpărat flori şi m-am prezentat la uşa ” Julietei.”

Sun la sonerie, se aude mişcare şi cineva se uită pe vizor.

Cu florile ascunse la spate, tot numai zîmbet, mă dau mai în spate să mă vadă cît mai întreg. Si aud o voce de dincolo de uşă:-Nu avem haine vechi.Nu ne trebuie oale.

O precizare- aveam plete, cioc şi mustaţă, deci… pentru vremurile alea ( 1982) arătam cum trebe.

M-am desumflat şi am pus florile în faţa vizorului.

Restul e tot amintire.

Găşti

Citindu-l pe Dada mi-am amintit şi eu de vremurile tinereţii.

Normal că şi în Cluj erau tot felul de găşti.De familie,de stradă, de cartier, de şcoală, de intreprindere şi tot normal că destul de des ieşeau scîntei din diferite motive.

Nu pot spune că am aparţinut vreunei găşti din cauză că n-aveam dotările specifice, necesare. Muşchi.

Degeaba m-am înscris la judo la Casa de Cultură a Studenţilor Gheorghe Gheorghiu Dej ( că aşa se numea pe atunci) căci după 6 luni de făcut şcoala căderii m-am săturat să tot dea toţi cu mine de pămînt şi m-am lăsat.Am fost înscris şi la culturism, dar după trei luni alţii aveau, deja ,spate trapez, în timp ce eu parcă m-am mai ascuţit.

E drept că pentru a fi prieten cu toţi trebuia să fac o grămadă de treburi, dar îmi plăcea.Trebuia să scriu scrisori de dragoste pentru iubite, să fac teme şi lucrări  şi mai ales să cînt.Tineam la serenade, că trebuiau să se programeze băieţiii, să pot ţine pasul.Chiar m-a întrebat o dată o fată pe cine reprezint.Si cînd i-am spus că pe mine, m-a chemat în parc să cînt numai pentru ea, nu pentru tot blocul.

Mă întorceam într-o noapte de la un chef, cu chitara în spate, cînd pe strada Pietroasă, sub un bec chior vreo 8 inşi se băteau într-o veselie ocupînd toată strada.Ajuns lîngă ei am început să salut şi  să dau mîna în stînga şi dreapta.Toţi mă cunoşteau şi eram prieten cu toţi.

Pe vremea aia nu prea se puneau afişe.Iar publicitatea se făcea din gură în gură, aşa că i-am invitat pe toţi la un pseudo-concert pe care urma să-l ţinem în parcul ( adică la iarbă verde, fără instrumente electronice) din Gheorgheni în prima sîmbătă din luna următoare.

Au fost de acord, s-au împăcat ( adică nu s-au mai bătut), iar eu am avut primii 8 spectatori asiguraţi.

Ceilalţi din trupă au adus de prin tot oraşul  , că aşa eram de răspîndiţi, iar ce am crezut noi că n-o să fie nimic, a ajuns un adevărat recital de muzică şi poezie, la care au participat toţi cei prezenţi.

Ceaaa c’acheeeeţi!

Ca nişte copii blăstămaţi ( obraznici) ce eram, cînd vedeam cîte unul care mătura strada dintr-o parte în alta, strigam după el Ceeaaa c’acheeeţi! De omul, dacă mai auzea ce se întîmplă în jur, se îndrepta ca un par şi călcînd ca din pod, încerca să meargă drept.Se distra toată lumea şi rîdea, mai ales cel a cărui vorbă o imitam.

Prin anii 60 străzile din partea cu case a cartierului Gheorgheni, din Cluj, nu erau pavate.Trotuarele erau marcate de pomi, dar erau cu iarbă pe ele şi cînd, rar, trecea cîte o maşină pe stradă făcea un praf de nu se vedea om cu persoană.Vara.Iar iarna pe acolo încă mai circulau sănii trase de cai.

Pe strada prietenului meu era o familie care de cultivatori.Erau dintre cei care asigurau piaţa oraşului.

Marea majoritate a pieţarilor din Cluj era hoştezenii ( maghiari) şi care aveau pămînturi la marginile oraşului pe lîngă grădinile de lîngă casă.Prin Colonia Becaş, prin Bună ziua unde era pămîntul negru şi deosebit de roditor

Cel despre care vă povestesc acum nu era hoştezan şi în afara grădinii din jurul casei avea un pămînt  primit pe bani puţini de la stat .Dincolo de fostul cartodrom, înspre colonia Sopor.Era cel mai sterp pămînt din cîte pot exista.Era o semisărătură  stearpă, uscată, fără nici o sursă de apă , că nu se făcea nimic acolo.

In fiecare dimineaţă, înainte de răsărit, mergea cu căruţa în care erau două butoaie de 200 l la lacurile din Gheorgheni de unde cu o găleată legată cu funie lua apă, să umple butoaiele şi mergea la pămîntul lui să ude fir cu fir tot ce a cultivat.Făcea trei patru ture pînă termina de udat tot terenul.Apoi se apuca de plivit, curăţat şi ce mai trebuie făcut pe acolo.Seara, pînă după apus, făcea aceleaşi drumuri cu apa şi din nou uda fir cu fir.

Ziceau unii că ar trebui să vină ţăranii să vadă ce înseamnă munca cîmpului, fără irigaţii şi fără cules cu elevii, studenţii sau militarii.

Cănd se întorcea acasă, moţăia pe capră căci calul ştia drumul spre casă.Atîta doar că pe străduţele nepavate mai trăgea spre iarba de pe trotuare să mai rupă cîte un pic de iarbă, iar omul, simţind că s-a oprit căruţa, tresărea şi striga strident Ceeaaa c’acheeeţi!

Era grav dacă acăţa căci se putea răsturna căruţa şi mai grav, se putea răni calul.

Cînd mergeam cu alţi copii în excursii prin jurul oraşului mai luam de pe tarlale roşii, castraveţi sau alte cele , dar de pe cele două tarlale niciodată n-am luat şi din cîte ştiu nimeni n-a furat vreodată de acolo.

Cumplită muncă, dar reuşea să obţină zarzavaturi frumoase pe care le vindea în piaţă toată iarna.

Acum  sînt din ce în ce mai puţini hoştezeni sau alţi cultivatori locali, iar în Colonia Becaş, Bună ziua şi alte foste zone cultivate, sînt cartiere de locuinţe.

Visez mai mult acum decît în adolescenţă

Am ajuns la concluzia asta după terminarea concediului.

Pentru concediul din acest  an n-am făcut prea multe planuri, dar speram să mergem, să vizităm, să ne plimbăm, să…

Dar ştiţi cum e cînd din cauza unor mari cheltuieli ivite pe nepusă masă te rezumi la a merge la neamuri.Dacă-ţi pune ceva pe masă mănînci, dacă nu e bun şi un covrig.

Oricum eram programaţi să mergem în Secuime.Mă şi vedeam cum,cu nevastă  şi căţel ne plimbăm pe la Băile Chirui- băile astea nu mai funcţionează ca atare.Au fost bune pe vremurile rele de demult, cînd era acolo şi o tabără pentru copii- să căutăm pietre, să ne plimbăm prin pădure ascultînd, să ne încîntăm privirea cu izvorul de apă milenară feruginoasă care ţîşneşte la un metru deasupra solului cu bulbuci, carbogaz şi colorează în maroniu spre roşu pe unde trece.

Asta e https://fosile.wordpress.com/2015/06/03/izvor/

Sau să mergem la în zona minelor Lueta, care ca şi orice mine care se respectă din România,sînt închise.Dar pot fi găsite tot felul de pietre, este un muzeu, iar zona este atît de frumoasă că-şi doreşti să rămîi definitiv acolo.În urmă cu ani, cînd am fost prima dată acolo după pietre am găsit nişte pietre în toate nuanţele de albastru.Unele mici, altele  uriaşe,de mi-am  umplut portbagajul de la Dacie.Nu-mi venea să cred că este atît de mult opal-am crezut eu- în zonă şi n-a fost menţionat de nimeni în cărţile de geologie.Cînd am ajuns în spatele uzinei de prelucrare a minereului de fier de la Vlăhiţa am văzut munţi de astfel de pietre, ba mai aveau şi nuanţe de verde şi verde în amestec cu albastru.Am ajuns la concluzia că e zgură vitrifiată şi mi-am descărcat maşina, lăsîndu-mi doar cîteva mostre.

N-a fost să fie.

Noroc că ştiu visa.

Aş fi  putut merge şi singur, dar împreună am venit,împreună vizităm sau stăm, căci frumuseţea, ineditul, neîmpărtăşite cu cineva care vede şi se bucură la fel de mult, n-are farmec.

Aşa că ne-am plimbat.Numai că în concediu stai la poveşti şi te culci tîrziu şi normal că te trezeşti pe la amiaz.Adică atunci cînd soarele cîntă pe cer, iar oraşul ca orice oraş, fierbe.

Ne-am tîrît prin Odorhei, cu nevastă şi căţel ,din umbră în umbră.Am făcut o grămadă de poze cu porţile şi clanţele unor case de pe la 1700 şi din nou, dar mai greu ne-am tîrît spre casă cu pauze de aşezat pe trepte, la umbră.

Am ajuns la concluzia că soţia mea are intoleranţă la căldură-în special la căldura emanată de soare, betoane, asfalt încins, mai nou.Sau o fi fost mai veche, dar nu ne-am dat noi seama.

Cum să merg undeva singur? Visez şi îi stau în preajmă.

Am mai fost şi pînă la Corund, că de obicei doar trecem cu maşina, dar tot în miezul zilei şi pînă la Sighişoara, normal, tot pe la amiaz cînd burgul fierbe de soare, de oameni şi cînd mi s-au terminat bateriile la aparatul foto, iar telefonul a rămas acasă.Bineînţeles că în Cetate nu este nici un magazin normal care comercializează ce le trebuie locuitorilor, doar cele pentru turişti şi care n-aveau baterii.

Am mai fost şi în Valea Jiului şi visam să mergem pînă la Cîmpul lui Neag,poate ajungem la cariera de cuarţ, iar la întoarcere să ne oprim la Cheile Băniţei, la Peştera Bolii, pe la Haţeg prin zona dinozaurilor, dar n-a fost să fie.Cînd am pornit motorul s-a aprins un bec galben la bord.Este cel care se aprinde cînd ai bai cu motorul.

Noroc cu mobilele, că l-am sunat pe mecanic care m-a liniştit.Dacă merge motorul, chiar dacă e aprins becul, pot să vin pînă acasă.Atîta că va consuma mai mult şi va trage mai slab.

Deci, adio Cîmpul lui Neag, adio Cheile Băniţei, Peştera Bolii, Haţeg.Că bîzîit, nervos şi neliniştit n-am oprit decît la o pompă de benzină, să alimentez.

După ce am ajuns acasă am avut şi explicaţia.Pe prcurs am alimentat de la un Petrom.Se pare că benzina de la ei e mai proastă decît cea de la Rompetrol de unde alimentez eu de obicei şi mi-a afumat bujiile.Motiv pentru care s-a aprins becul să mă atenţioneze.

Oricum, a fost bine că am fost împreună şi… noroc că mai ştiu visa.

 

Călătoria

Cîndva

Cîndva

Cîndva

Mai aproape

Nu, nu mai sînt nici ca în prima poză, nici ca în a doua, nici în a treia, nici măcar ca în cea de a patra, care-i mai apropiată în timp de acest acum.De aceea nu zic să mă ascultați pe mine, sau să-mi urmați sfaturile ori părerile. dar vă sugerez să urmați sfaturile lui Adrian https://buceginatura2000.wordpress.com/

Dacă ne uităm pe blogul lui vedem mii de fotografii din Bucegi și deși multe din ele sînt cu aceleași locuri, constatăm că sînt diferite.De ce? Pentru că în natură totul se schimbă.Permanent.

El a traversat Bucegii de zeci, poate de sute de ori în toate direcțiile posibile și de fiecare dată mai descoperă ceva care să-l încînte, să-l bucure, să-l uimească.

Într-o drumeție nu este importantă destinația ci călătoria în sine.

Fiecare moment, fiecare secundă, fiecare metru parcurs merită toată atenția și veți descoperi altceva, mereu altceva frumos, mai frumos, minunat.

Spectacolul naturii merită văzut de aproape, merită trăit în mijlocul ei, iar muntele e un vis trăit cu ochii deschiși.

Bucurați-vă de călătorie, de drumeția în sine!