Poza 243

Reclame

Pofte

Eram copil.Cred că prin clasa întîi, cam acolo. Sora mea mai mare avea de mers la o prietenă şi m-a luat şi pe mine.

Ajunşi, pe mine m-a plantat în bucătărie, la masă, să o aştept pe mama fetei să-mi pregătească nişte dulceaţă de trandafiri, că ştia că-mi place, în timp ce ele se distrau şi povesteau de-ale lor.

Pe masa din bucătărie trona o fructieră plină cu fructe atît de frumoase că nu-mi puteam lua ochii de la ele.Mai ales două pere.Erau mari, roşu cu auriu.Orice aş fi făcut, privirea mi se întorcea la ele şi înghiţeam în sec.

S-au prins fetele şi mi-a zis Adriana să-mi iau ce vreau eu de acolo.

M-am repezit ca vulturul, am  luat o pară şi am muşcat din ea ca unul care n-a mai mîncat nimic de un an.

Am crezut că-mi sar ochii din cap.Îmi încercam dinţii să văd dacă mai sînt acolo sau dacă se mişcă.Fructele din fructieră erau din gips şi frumos şi real vopsite, că ziceai că sînt vii.Încă nu apăruseră cele din plastic.

O săptămînă au rîs fetele de mine.

Am primit atunci o grămadă de fructe şi bineînţeles că şi pere care, chiar dacă nu erau la fel de mari şi de frumoase, erau dulci şi zemoase.

De cîte ori se întîlnesc fetele, cam din zece în cinşpe ani, îşi amintesc şi îmi amintesc şi mie, dacă sînt prin preajmă, de păţania mea.

 

Găşti

Citindu-l pe Dada mi-am amintit şi eu de vremurile tinereţii.

Normal că şi în Cluj erau tot felul de găşti.De familie,de stradă, de cartier, de şcoală, de intreprindere şi tot normal că destul de des ieşeau scîntei din diferite motive.

Nu pot spune că am aparţinut vreunei găşti din cauză că n-aveam dotările specifice, necesare. Muşchi.

Degeaba m-am înscris la judo la Casa de Cultură a Studenţilor Gheorghe Gheorghiu Dej ( că aşa se numea pe atunci) căci după 6 luni de făcut şcoala căderii m-am săturat să tot dea toţi cu mine de pămînt şi m-am lăsat.Am fost înscris şi la culturism, dar după trei luni alţii aveau, deja ,spate trapez, în timp ce eu parcă m-am mai ascuţit.

E drept că pentru a fi prieten cu toţi trebuia să fac o grămadă de treburi, dar îmi plăcea.Trebuia să scriu scrisori de dragoste pentru iubite, să fac teme şi lucrări  şi mai ales să cînt.Tineam la serenade, că trebuiau să se programeze băieţiii, să pot ţine pasul.Chiar m-a întrebat o dată o fată pe cine reprezint.Si cînd i-am spus că pe mine, m-a chemat în parc să cînt numai pentru ea, nu pentru tot blocul.

Mă întorceam într-o noapte de la un chef, cu chitara în spate, cînd pe strada Pietroasă, sub un bec chior vreo 8 inşi se băteau într-o veselie ocupînd toată strada.Ajuns lîngă ei am început să salut şi  să dau mîna în stînga şi dreapta.Toţi mă cunoşteau şi eram prieten cu toţi.

Pe vremea aia nu prea se puneau afişe.Iar publicitatea se făcea din gură în gură, aşa că i-am invitat pe toţi la un pseudo-concert pe care urma să-l ţinem în parcul ( adică la iarbă verde, fără instrumente electronice) din Gheorgheni în prima sîmbătă din luna următoare.

Au fost de acord, s-au împăcat ( adică nu s-au mai bătut), iar eu am avut primii 8 spectatori asiguraţi.

Ceilalţi din trupă au adus de prin tot oraşul  , că aşa eram de răspîndiţi, iar ce am crezut noi că n-o să fie nimic, a ajuns un adevărat recital de muzică şi poezie, la care au participat toţi cei prezenţi.

Ceaaa c’acheeeeţi!

Ca nişte copii blăstămaţi ( obraznici) ce eram, cînd vedeam cîte unul care mătura strada dintr-o parte în alta, strigam după el Ceeaaa c’acheeeţi! De omul, dacă mai auzea ce se întîmplă în jur, se îndrepta ca un par şi călcînd ca din pod, încerca să meargă drept.Se distra toată lumea şi rîdea, mai ales cel a cărui vorbă o imitam.

Prin anii 60 străzile din partea cu case a cartierului Gheorgheni, din Cluj, nu erau pavate.Trotuarele erau marcate de pomi, dar erau cu iarbă pe ele şi cînd, rar, trecea cîte o maşină pe stradă făcea un praf de nu se vedea om cu persoană.Vara.Iar iarna pe acolo încă mai circulau sănii trase de cai.

Pe strada prietenului meu era o familie care de cultivatori.Erau dintre cei care asigurau piaţa oraşului.

Marea majoritate a pieţarilor din Cluj era hoştezenii ( maghiari) şi care aveau pămînturi la marginile oraşului pe lîngă grădinile de lîngă casă.Prin Colonia Becaş, prin Bună ziua unde era pămîntul negru şi deosebit de roditor

Cel despre care vă povestesc acum nu era hoştezan şi în afara grădinii din jurul casei avea un pămînt  primit pe bani puţini de la stat .Dincolo de fostul cartodrom, înspre colonia Sopor.Era cel mai sterp pămînt din cîte pot exista.Era o semisărătură  stearpă, uscată, fără nici o sursă de apă , că nu se făcea nimic acolo.

In fiecare dimineaţă, înainte de răsărit, mergea cu căruţa în care erau două butoaie de 200 l la lacurile din Gheorgheni de unde cu o găleată legată cu funie lua apă, să umple butoaiele şi mergea la pămîntul lui să ude fir cu fir tot ce a cultivat.Făcea trei patru ture pînă termina de udat tot terenul.Apoi se apuca de plivit, curăţat şi ce mai trebuie făcut pe acolo.Seara, pînă după apus, făcea aceleaşi drumuri cu apa şi din nou uda fir cu fir.

Ziceau unii că ar trebui să vină ţăranii să vadă ce înseamnă munca cîmpului, fără irigaţii şi fără cules cu elevii, studenţii sau militarii.

Cănd se întorcea acasă, moţăia pe capră căci calul ştia drumul spre casă.Atîta doar că pe străduţele nepavate mai trăgea spre iarba de pe trotuare să mai rupă cîte un pic de iarbă, iar omul, simţind că s-a oprit căruţa, tresărea şi striga strident Ceeaaa c’acheeeţi!

Era grav dacă acăţa căci se putea răsturna căruţa şi mai grav, se putea răni calul.

Cînd mergeam cu alţi copii în excursii prin jurul oraşului mai luam de pe tarlale roşii, castraveţi sau alte cele , dar de pe cele două tarlale niciodată n-am luat şi din cîte ştiu nimeni n-a furat vreodată de acolo.

Cumplită muncă, dar reuşea să obţină zarzavaturi frumoase pe care le vindea în piaţă toată iarna.

Acum  sînt din ce în ce mai puţini hoştezeni sau alţi cultivatori locali, iar în Colonia Becaş, Bună ziua şi alte foste zone cultivate, sînt cartiere de locuinţe.

Călătoria

Cîndva

Cîndva

Cîndva

Mai aproape

Nu, nu mai sînt nici ca în prima poză, nici ca în a doua, nici în a treia, nici măcar ca în cea de a patra, care-i mai apropiată în timp de acest acum.De aceea nu zic să mă ascultați pe mine, sau să-mi urmați sfaturile ori părerile. dar vă sugerez să urmați sfaturile lui Adrian https://buceginatura2000.wordpress.com/

Dacă ne uităm pe blogul lui vedem mii de fotografii din Bucegi și deși multe din ele sînt cu aceleași locuri, constatăm că sînt diferite.De ce? Pentru că în natură totul se schimbă.Permanent.

El a traversat Bucegii de zeci, poate de sute de ori în toate direcțiile posibile și de fiecare dată mai descoperă ceva care să-l încînte, să-l bucure, să-l uimească.

Într-o drumeție nu este importantă destinația ci călătoria în sine.

Fiecare moment, fiecare secundă, fiecare metru parcurs merită toată atenția și veți descoperi altceva, mereu altceva frumos, mai frumos, minunat.

Spectacolul naturii merită văzut de aproape, merită trăit în mijlocul ei, iar muntele e un vis trăit cu ochii deschiși.

Bucurați-vă de călătorie, de drumeția în sine!

 

Toponime din Bucegi

M-au întrebat niște tineri dacă este vreo peșteră pe Valea Arieșului.Normal că prima de care mi-am amintit a fost Huda lui Papară.

Hudă= gaură, aici cu sensul de cavitate, peșteră.

Considerînd că îmi bat joc de ei, au apelat la Google și uite așa mi-am amintit de primele mele experiențe din Bucegi.

Nici acum nu cunosc toate toponimele din Bucegi, cu atît mai puțin istoricul lor.Ajuns  pe la Moeciu și avînd un cort  luat împrumut m-am interesat unde pot găsi un platou cu perspective largi să pot să-mi pun cortul și să stau cîteva zile.Mi-a zis unul- la a treia casă sînt niște muncitori, întreabă de Belitul și-ți va spune el unde să mergi.

Cînd am întrebat de domnul Belitul a sărit un zdrahon de bărbat la mine , nervos  rău.

-Ce mă, coadă de măturoi, am fost împreună la muieri și ne-am tras izmenele deodată, de-mi zici Belit?

Degeaba i-am explicat că n-am venit special din Cluj ca să-mi bat joc de el, că mă înjura și se pregătea să dea cu mine de pămînt.Noroc că au intervenit ceilalți și m-a lăsat în pace, dar continua să facă referiri la rudele mele de parte feminină.

I-am mulțumit spunîndu-i că m-am lămurit ce fel de oameni sînt pe aici și-atunci s-a înmuiat și m-a întrebat unde vreau să merg.

Ooo, e simplu.Deasupra Mecetului Turcesc e perfect.E destul de plan și ai o perspectivă frumoasă.

Neîncrezător, mă gîndeam că vrea să mă trimită aiurea, că doar ce naiba să caute turcii în Bucegi?

Sau poți merge deasupra Colților Țapului.Si acolo ai perspectivă, dar cel mai bine ar fi să mergi pe Gaura în sus și în vîrful ei e cel mai bine.

Pentru mine era clar că iar face referiri la parte feminină și am plecat, supărat, să  întreb în altă parte.

N-am ajuns, atunci, în nici unul din locurile indicate, iar mai tîrziu am aflat că omul nu și-a bătut joc de mine.

Roşii cu pită

Am văzut un tînăr mîncînd cu poftă o roşie şi mi-am amintit.

Mergeam de cîteva zile.Păduri, văi, pîraie, munte, deal.Eram cu un prieten şi doar mergeam tăcînd.Aveam amîndoi tăcerile noastre şi ne erau suficiente sunetele naturii.

La un moment dat am văzut că roşiile pe care le-am pus au ajuns la fundul  raniţei şi s-au cam înmuiat aşa că soluţia a fost să le mîncăm cît mai repede.Zis şi făcut.Atîta doar că muşcînd din ea, am fost împroşcat pe cămaşă şi pe faţă.

Interesant, ale naibii roşii, niciodată nu stropesc înspre exterior, ci numai spre haine.

Normal că a urmat un mare hohot de rîs, iar prietenul m-a întrebat:-N-ai brişcă?

-Ba am.I-am răspuns.

Si ne-am continuat drumul rîzînd şi mîncînd roşii cu pită.