Aşa sîntem făcuţi.Să ne împărtăşim cu alţii şi bune şi rele.Altfel parcă n-am fi întregi.
Eram în Bucegi cu un tovarăş de căţărare.Tocmai am ajuns într-o zonă cu multe chei şi voiam să le văd pe toate sau cît mai multe.Practic fiecare vale sau pîrîu are propriile chei sau canioane şi parcă m-ar fi durut sufletul să plec de acolo.Aşa că ne-am despărţit.Eu la plimbare, el spre ceva Colţi din zonă.
Nu era bine să fim singuri nici pentru mine, nici pentru el, dar…
De fapt singurul lucru pe care îl aveam în comun era căţăratul.Ori eu n-am venit numai la căţărare.Sînt atîtea de văzut,de simţit, de trăit pe munte în general încît cînd ai mai mult timp nu poţi să faci un singur lucru.
Ar fi de făcut o precizare.Deşi aveam acasă un Minolta şi două obiective, pe teren, pe munte luam cu mine un Vilia sau un Smena 8.Adică cele mai simple aparate foto cu putinţă.Ruseşti, de cea mai bună calitate şi cu care oricine putea face fotografii foarte bune.Si asta pentru că pe obiectiv era desenat timpul de expunere optim-pentru soare puternic, soare cu nori, nori sau pentru blitz şi pe cealaltă parte a obiectivului apărea diafragma optimă pentru timpul de expunere folosit.In plus un Smena 8 costa 30 sau 40 de lei şi se găseau la toate magazinele de specialitate din ţară.
Mergeam pe o vale care se îngusta din ce în ce şi inima îmi bătea cu putere.Mă aşteptam la surprize plăcute.Ce mai, m-am trezit pe fundul unui canion, că abia se ghicea cerul undeva deasupra capului meu.Chiar mă gîndeam că n-ar fi bine dacă ar curge apă sau ar ploua sus căci torentul format, vijelios nu mi-ar da nici o şansă dacă m-ar prinde acolo.
Si a urmat distracţia.Se vedeau cîteva săritoare, căţărare…
Deja îmi părea rău că nu e şi prietenul meu, Puiu, cu care ne distrăm pe munţi.
Destul de greuţ am trecut de prima săritoare şi oprit să fac nişte poze m-am dezechilibrat aşa că am aruncat aparatul foto şi m-am prins de stîncă.Normal că aparatul s-a dus pînă jos sărind din piatră în piatră.Si tot normal că, rîzînd am coborît după el.Era în unica baltă de la bază, spart.Adică s-a dus şi aparatul şi filmul care era în el.De aparat nu-mi părea rău, dar pe film aveam 36 de fotografii frumoase.
Am urcat din nou şi am început cercetarea spre a merge mai departe.Ce frumuseţe.Era cutat peretele, de parcă era pielea unui căţel Şarpei şi în spatele unei cute am văzut întîi o firidă şi-apoi… un fel de tunel sau arcadă, dar care dădea mai sus.Imi venea să-l strig pe Puiu să vină să vadă minunăţia, frumuseţea care se întrezărea în continuarea acelui tunel.Cu pieptul umflat de emoţie m-am tîrît prin acel tunel de vreo cinci metri-probabil mai adînc, dar plin de aluviunile aduse de apa- şi am găsit în continuare tot felul de treceri, ba ca un ochi aproape perfect rotund, ba niste adîncituri concave, ba ici colo marmide cu cîte un ochi de apă în care se oglindea cerul.Era atîta frumuseţe, linişte, întreruptă din cînd în cînd de trecerea curentului de aer printre stîncile modelate el şi de apă.
Si eram singur.Să nu pot împărtăşi cu nimeni bucuria descoperirii, calea întortocheată spre în sus, muşchiul pe pietre sau cîte un firicel de apă prelins pe stîncă.Soarele sau umbrele, liniştea şi bucuria de a fi acolo, în îmbrăţişarea muntelui.
Am lăsat acolo aparatul foto.Prins, forţat, între nişte stînci,cu obiectivul în sus în aşa fel ca atunci cînd soarele trece pe deasupra lui, cîteva raze trecînd prin lentilele obiectivului să încălzească ochiul de apă de sub el.Poate ajută la ceva.
Si acum cînd îmi amintesc sînt cuprins de acea emoţie a cărui preaplin dă lacrimi.
Ei bine, astfel de emoţii, de bucurii pălesc un pic cînd nu sînt împărtăşite, cînd nu sînt regăsite şi în privirile, gîndurile,mîinile tremurînde ale unui tovarăş, prieten sau oricine altcineva.
Parcă nu e la fel de fain dacă nu vezi şi pe un altul că a rămas cu gura căscată, rîzînd în hohote sau doar zîmbind cu ochii în lacrimi.
In plus, astfel de locuri întăresc prieteniile, legăturile dintre oameni şi legăturile oamenilor cu natura, cu împrejurul, cu acel tot din care facem parte şi noi.
Ar mai fi o precitare.
Nu spun unde este pentru că după cercetări pe google, nu este cuprins într-un traseu turistic şi nu este marcat.
Cei care ştiu n-au nevoie de indicaţii, iar cei care nu ştiu e mai bine să nu ştie pentru că era cu dificultate ridicată, nu pentru oricine.
Filed under: Amintiri | Tagged: Amintiri, aparate foto, arcade, Blogul lui Fosile, Bucegi, bucurie, canioane, catarare, chei, emotie, impărtăşire, lacrimi, plimbare, prieteni, tunel | Leave a comment »
Am rezolvat problemele și ne-am întors pe o și mai mare căldură.
