Flori

https://fosile.wordpress.com/

Mistreţii

Mergeam de unul singur.
Cu raniţa in spinare, fără gînduri, fără probleme, bucurîndu-mă de împrejur.
La un moment dat, intre doua păduri văd o turmă de mistreţi.Scurmau, grohăiau, mincau iarbă sau rădăcini fără sa pară că le pasă de mine.
In general, în natură fiecare işi vede de treaba lui şi n-are griji de ceilalţi, decît ca să se fereasca sau să se apere.
Aşa s-ar fi întîmplat şi cu trecerea mea pe lîngă ei, dacă nu mă apuca brusc dorinţa de a scărpina un purcel.Erau tare drăguţi dungaţii cum se jucau sau scurmau şi ei prin iarba.
Normal că n-au stat la mîngîiat şi guiţînd au luat-o la fugă spre centrul turmei.Atunci, unul care era mai mare, probabil şeful, şi-a ridicat privirea, m-a fixat cu ochişorii lui mici şi a grohăit.
In loc să mă retrag, m-a pus dracul să arunc după el cu bota pe care o aveam în mînă, uitînd că nu-i o turmă de grohăitori graşi de casă, ci liberi şi sălbatici.
Nu mai ştiu dacă l-am atins, dar a grohăit mai altfel,  toată turma s-a adunat in jurul purceilor, iar el a pornit in fugă după mine.
Nu mi-am imaginat vreodată ca pot fugi aşa de repede.
De obicei, cind raniţa e plină si incarcată cu de toate, cu greutate o iei în spinare  şi greu o dai jos.Atunci, din două mişcări am aruncat-o şi am ţîşnit de parcă aveam jet la picioare inspre pădure, in căutarea unui copac mai gros şi mai înalt in care să mă urc, căci n-aveam nici o şansă să scap doar cu fuga, individul părînd hotărît să mă urmărească pînă la capătul pămîntului.
Văzînd un fag mai falnic, din trei mişcări am fost in coroană şi pînă in vîrf nu m-am oprit.
Ghiţă s-a oprit sub fag, iar turma l-a urmat încet si stăteau in jur, văzîndu-şi  de treaba întreruptă.
Hopa!
Păi asta însemna că au de gînd să stea cu mine pînă imi trece tinereţea, îmbătrînesc şi mor…
După ce mi-am tras  un pic sufletul, că eram tare speriat, m-am gindit ce ar trebui să fac pentru a ieşi din situaţia asta tîmpită.
Soluţia ar fi să fac un foc.Dar cum, naiba, să fac foc în copac cu mine acolo?
Am inceput să caut crengi şi frunze uscate şi să le adun în virf.De cite ori ajungeam pe crengile de jos toată turma se aduna sub creanga respectivă, in speranţa că voi cădea şi…
Daca s-ar fi uitat mai bine la mine şi-ar fi dat seama că nu merită să-şi piardă timpul.Eram atît de slab că noroc cu hainele de arătam ca un om…, dar mai ştii ce intenţii aveau…
Am adunat crenguţe, crengi şi frunze uscate, le-am adunat spre vîrful fagului si cu greu, dupa ce aproape că am rămas fără chibrituri am reuşit să le aprind.
Dupa cîteva ore-parcă a trecut un secol- au apărut, din mai multe părţi, oameni cu lopeţi, găleti pentru apă şi alte unelte pentru stingerea focului, dar numai după ce au făcut mare larmă şi după ce pădurarul a tras două focuri de armă, turma a luat-o la fugă şi m-au lăsat in pace.
Am coborît din copac, le-am povestit ce am făcut şi cum, am primit două palme de am văzut stele verzi şi după ce am recuperat ce a mai rămas din raniţă m-am cazat la pădurar care mi-a tratat spaima cu ţuică de prune, iar în ziua următoare mi-am vazut de excursie.Adică spre casă, că mi-a ajuns.

Rîpa

După ce porneşti la drum, durează destul de mult pînă ieşi din gîndurile obişnuite, din amintirile proaspete, din imaginile şi sunetele cotidiene.

Mi s-a năzărit pe vremea aceea să studiez plantele si am considerat ca cea mai buna zonă de studiu ar fi malul drept al Someşului de la Cluj pină la Dej.Nu mai ştiu ce anume m-a făcut sa aleg acest traseu, dar m-am pornit intr-o vara la drum.

Mergeam.

Dealurile de pe lînga malul Someşului sint destul de puţin inalte, au păduri si păşuni, deci verdeaţă cîtă vrei, dar eu mergeam de parcă aş fi fost in deşert.Mergeam pur şi simplu, fără gînduri, fără idei. Fara macar intenţia de a colecta o plantă, de a studia cu ajutorul lupei proaspăt cumparata vreo frunză sau un fir de iarba.

Mai treceam prin cite un sat , parcă, pustiit de oameni.Nimic nu mişca in arsita verii.Doar cîte o găină se lăuda că a făcut un ou sau cite un cîîine leşinat de cald şi de lene mai scotea cîte un hămăit la trecerea mea.Oamenii se odihneau, retraşi la umbra, pe cîmp, la locul de muncă.

Pe cite un drum era atita praf, că se afunda piciorul pînă la glezna şi mă gîndeam cît amar de noroi se adună acolo cînd plouă.

Si ca un răspuns la gîndurile mele s-a acoperit cerul de nori şi a inceput ploaia.

Nu se intrevedea nici un sat în apropiere, iar la distanţă destul de mare se vedea o pădure, deci n-aveam decît să merg prin ploaie ,prin noroiul de pe drum sau pe iarba alunecoasa de pe linga drum.

Ploua de parca s-a rupt cerul, cu picuri mari şi grei.Noroc ca nu sufla vintul, dar eram deja ud pînă la suflet.E drept, era nevoie de ploaia asta pentru pămînt, pentru plante, dar nu-mi era nicicum mie, care nu eram pregătit pentru aşa ceva.

Curgea fără intrerupere şi nu-mi mai auzeam nici gîndurile din cauza zgomotului permanent şi monoton.Părul imi era lipit de cap şi de faţă sub formă de laţe, ţigarile imi erau ude în pachet,simţeam cum îmi intră pe după guler, curge pe tot corpul şi se revarsă din pantofii in care picioarele îmi pleoscăiau.

Priveam doar in jos, că nu vedeam mai nimic din cauza apei care îmi intra in ochi.

La un moment dat mi-am ridicat privirea şi am văzut in faţa un obstacol.Era o rîpa destul de înaltă fără vegetaţie pe ea , greu de escaladat in condiţii de ploaie şi destul de lata- imi acoperea orizontul- pentru a merita să încerc s-o ocolesc.Părea ca dealul s-a rupt in două şi jumătate s-a scufundat.

Partea rămasă in picioare avea pădure, iar partea scufundată era acoperită cu o iarbă atit de frumoasă că mă şi miram că n-am vazut animale la păscut.

M-am dus pînă la baza rîpei în ideea ca pot să sap un adăpost cît de cît şi după ce se opreşte ploaia să fac foc şi să-mi usc hainele, dar am rămas uluit să constat ca rîpa in sine şi cam un metru in apropierea bazei era uscat.Parcă ploaia ocolea zona.M-am aşezat, din citeva uscături de măceş am făcut foc si mi-am instalat hainele la uscat şi normal, m-am apucat să cercetez locul.

Greu de priceput care-i treaba, dar cum se insera m-am pregatit de culcare şi urma să mai studiez eu dimineaţă.

S-a oprit ploaia, soarele apunea trimiţîndu-mi raze   frumos colorate cînd a apărut un bade.

Bună seara! I-am zis.

Sara bună! Mi-a răspuns.

Da de ce stai aici sub Rîpa necuratului, m-a intrebat omul.Nu vezi că aici nici nu ploua, nici nu-i ud după atîta amar de ploaie?

Da de ce crezi dumneata ca necuratul ar vrea să-mi fie mie bine pe vreme de ploaie? Nu mai bine e loc binecuvîntat? Să poţi sta pe vreme grea, să-ţi uşti hainele, să te odihneşti?

Zîci tu ceva, măi copile, că niciodată nu s-o petrecut nimic rău in locu ăsta.Da aşe zîc oamenii, că-i Rîpa necuratului şi tătă lumea să fereşte să treacă p-aici.Nici cu animalele nu vin şi uite ce iarbă faină îi.

Am dormit fără nici o problemă si dimineată am pornit spre Cluj în ideea că poate aflu despre ce e vorba şi mă întorc cu ajutoare pentru a cerceta în teren.

Locul este între Iclozel şi Silivaş.

Luat cu alte treburi n-am mai cercetat- de altfel nici nu ştiam de unde să o apuc, pe cine să întreb- şi nici n-am mai ajuns în zona.

Acum ploua mărunt la Cluj şi plouă şi la mine in suflet.

Al nimănui

Noi

Noi

Lumina, caldură, iubire.

Cind esti bucuros, se bucura pentru tine.

Cînd esti supărat, sufera mai mult decît tine pentru suferinţa ta.

Are, mereu, incredere in tine şi daca se întîmplă sa cazi se repede să te ridice, te mîngîie, îţi curăţă rănile, te ajută să te ridici şi te împinge cu delicateţe să mergi mai departe.

S-a inchis o uşă.

Caut crăpături să mai văd lumina ei.Mă uit pe margini, pe sub uşă, caut gaura cheii.

Dar nu exista crăpături, nici pe sub uşă, nici cheie.

In bezna care s-a lăsat pîlpîie doar o lumînare.

Ma simt al nimănui.

Mămicoooo!

Orice vîrsta ar avea, e tot mama mea.

Oricît aş fi de bătrîn, sînt tot copilul ei.

Mămicoooo!

Am un vid in inimă şi oricît ar strînge-o nişte gheare,nu pot acoperi vidul şi răceala.

Soţia mea ştie cum e.

Are şi ea acel vid, dar inima ei bate acum tare tare, s-o incălzească pe a mea.

Să-mi fie mîngîiere, lacrimă.

Mămicoooo!

………

Profil

https://fosile.wordpress.com/

O limba civilizata

Era prin ’84 si lucram la Fabrica de portelan „IRIS” din Cluj.Acum disparuta.

Ma opcupam cu expedierea , pe toate caile, a produselor Iris, deci si cu exportul.

La secretariat era reprezentantul unei firme germane si soferul camionului cu care trebuia sa merg in vama.

Secretara, o doamna roscovana, cam grasuta dupa parerea mea si cam batrina -pe la 45 de ani-  extrem de amabila, de draguta, de cite ori avea dulciuri imi dadea si mie sau ma mai invita la o cafea si o tigara, trecind in revista ultimele carti achizitionate, imprumutindu-ma cu cele pe care eu nu le-am gasit, era si translatoare de limba germana.

Am mers la secretariat sa-i iau pe sofer si avind in vedere ca eu habar nu aveam ( nici acum) de limba germana, mi-a explicat ca e suficient sa spun „Links” si „Rechts” pentru a indica directia pina la vama si inapoi.

Pai, sa mearga altcineva cu el, ca eu n-am chef sa-i zic, de cite ori traversez Clujul, ca „ling rect”, ca cine stie ce idei isi va face soferul…

A tradus, explicind si intelesul fonetic al cuvintelor si s-au distrat cu totii de minune, pina mi-a venit ideea sa dau cu bota in balta.

Zic, cum se face ca germanii, care intotdeauna au fost in centrul Europei, un popor inteligent si harnic, n-au fost in stare in atitea secole sa aiba o limba inteligibila, civilizata…

N-a mai tradus.

Doua luni n-a mai vorbit cu mine, secretara, decit strict profesional si dupa ce i-am spus sefei mele ce am facut, am aflat ca secretara e…nemtoaica.

Au!

Mi-am cerut scuze, oferindu-i niste flori si m-a iertat.

Mi-a zis ca i-a tradus, pina la urma delegatului ce am zis si omul a ris in hohote, de acord si el ca germana nu e o limba usoara si ca pentru altii suna ca dracu.

Molul (noroiul)

Il apuca, intr-o iarna, pe Puiu, prietenul meu, cheful sa mergem pina la Muntele Baisorii.

Autobus si pe jos.

Normal, dupa ce am pornit pe jos ne-am apucat de cintat.

Acuma, sa nu credeti ca era ceva demn de Eurovision.Era un fel de racnet , ca ne umfla si pe noi risul cind auzeam ce eram in stare sa debitam intr-o pseudo engleza, in incercarea de a reproduce una din piesele lui Freddie Mercury.

Nu mai stiu in care sat a iesit o lele la poarta sa vada cine face scandalul ala.

Buna ziua!

Buna, mai coptii!

Da’ v-ati lovit rau, de zbierati asa?

Nu, lele.Cintam.

Aha!Da ce fel de hore’-i asta?

De-a lui Freddie Mercury.

Da’ Feri asta, tata ase zdiara?

E Freddie, ca-i englez nu ungur.Nuu, el cinta frumos si are si orchestra.

Bine, ma coptii.Nu-i bai, horiti cit vreti, da numa dupa ce iesiti  din sat, ca avem o gravida sa nu sa sparie sa patasca ceva.

De-amu or sii (fi) mai multe, ca iarna noaptea-i lunga si ce-or face oaminii?Beu, torc si fac coptii (copii).

Da unde mereti?

La Baisoara.Nu se poate merge peste munte?

Sa poate.Da di ce nu mereti voi pa drum, ca poate va ie o sanie cu cal si va duce pina acolo?

Vrem noi sa mergem mai de-a dreptul.

Meret p-acolo… si puteti zdiera cit vreti, ca poate sa sparie si luptii (lupii) si ne lasa o tira ( putin) in pace.

Aveti grija ca dupa ce treceti de padurea asta dati de mol (namol), sa nu pticati acolo, ca greu puteti iesi.Da daca zdierati (strigati) tare va aude badea… de la cauacie (fierarie) si vine dupa voi.Ca si ala-i intr-o huzna (intr-o parte cu sensul de …nu tocmai sanatos mintal) de si-o facut cauacie intre sate, in munte.

Tare ne placea cum vorbeste, dar am pornit  voiniceste prin zapada pina la genunchi.

Dupa ce am trecut de padure era mai greu de inaintat din cauza ca stratul de deasupra al zapezii era inghetat, dar nu suficient de tare sa ne sustina.Asa ca fiecare pas era greu de facut si eram deja transpirati de efort.

La un moment dat vedem pe un par o bucata de carton presat pe care scria de mina:

Nu treceti! Pericol!

Alunecare de mol!

Ne-am uitat jur imprejur si in afara de fieraria de unde se auzea ciocanul pe nicovala si iesea fum negru, era numai zapada. Am tras un hohot de ris de au vuit muntii si ne-am continuat drumul.

La un moment dat vedem cum se porneste zapada de pe versant si asteptam sa ajunga la noi, incintati ca vedem o mica avalansa.Cam 50 m de lung si cam 10 m lat.

Cind a ajuns la noi era ,deja ,prea tirziu sa mai fugim si am fost aproape acoperiti cu…noroi .

N-am mai ajuns la Baisoara.

Ne-a extras fierarul din noroi, ne-a tavalit prin zapada apoi ne-a spalat cu furtunul cu apa-avea o instalatie ingenioasa- cu o pompa bagai aer intr-un butoi cu apa, iar apa iesea cu destula presiune printr-un furtun.

Dupa ce ne-a  spalat cit s-a putut de bine, ne-a tinut afara sa inghete apa pe noi, „laudindu-ne” ca n-am tinut cont de inscriptia lui, apoi cu o bota a batut gheata de pe noi si numai dupa aceea ne-am dezbracat si am pus hainele la uscat.

Zicea ca sint multe izvorase si pamintul musteste de apa.Iarna, din cauza ca ingheata la suprafata, sub zapada, apa se aduna in stratul de pamint si porneste la vale cu tot cu zapada din cind in cind.

L-am intrebat de ce si-a facut fierarie in mijlocul muntilor.

Sa nu fie sfada ( cearta) ca e a unui sat sau altul.In plus lui ii place sa fie numai cu ciinele lui in munte.

Oricum, toate drumurile, in toate directiile pe acolo trec.

Am stat acolo doua zile.L-am ajutat la fierarie, ne-am jucat cu ciinele lui, un urias ciobanesc alb (vorba vine, caci era aproape negru de la funingine).

Normal ca ajunsi acasa a trebuit sa ne spalam bine de tot si noi si hainele, caci miroseam a namol, a carbune, a fum…

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 421 de alți urmăritori