Reclamă

Reclame

M-a muşcat.

Ne plimbam, cu soţia şi căţeluşa, pe la 12 noaptea cînd sub o maşină văd un pui de arici.M-am aplecat să-l iau de acolo aşteptîndu-mă să se facă ghem ( nu s-a strîns ghem) şi nemernicul m-a muşcat de deget.

L-am prins de un ţep şi l-am pus pe trotuar după care l-am împins încet să nu-l rănesc, cu piciorul spre zona verde.

Pe căţeluşa noastră n-o interesează nici un fel de alt animal.Doar pe oameni îi iubeşte, deci n-a fost nici o problemă că l-ar speria pe aricel.

Am stat prin preajmă, căci puiuţul voia, din nou, să meargă spre maşină.M-am uitat  împrejur dacă mai este vreun arici, o mamă, un tată, alţi puiuţi, dar nu erau şi nu pricepeam ce căuta sub maşina aia.Noroc că a plecat de acolo,maşina.Dar l-ar fi toroştit ( zdrobit, călcat, aplatizat ) dacă ar mai fi fost acolo.

Văzînd că iar se întoarce în stradă, l-am luat cu mare grijă în palme şi ne-am  dus spre o zonă cu mai multă verdeaţă şi fără maşini.

L-a apucat sughiţatul.Imi mirosea palmele ( au miros de căţel ) şi-şi rotea ochişorii împrejur căutînd, probabil, o cale de scăpare.

L-am pus în iarbă şi ne-am văzut de drum.

Visez mai mult acum decît în adolescenţă

Am ajuns la concluzia asta după terminarea concediului.

Pentru concediul din acest  an n-am făcut prea multe planuri, dar speram să mergem, să vizităm, să ne plimbăm, să…

Dar ştiţi cum e cînd din cauza unor mari cheltuieli ivite pe nepusă masă te rezumi la a merge la neamuri.Dacă-ţi pune ceva pe masă mănînci, dacă nu e bun şi un covrig.

Oricum eram programaţi să mergem în Secuime.Mă şi vedeam cum,cu nevastă  şi căţel ne plimbăm pe la Băile Chirui- băile astea nu mai funcţionează ca atare.Au fost bune pe vremurile rele de demult, cînd era acolo şi o tabără pentru copii- să căutăm pietre, să ne plimbăm prin pădure ascultînd, să ne încîntăm privirea cu izvorul de apă milenară feruginoasă care ţîşneşte la un metru deasupra solului cu bulbuci, carbogaz şi colorează în maroniu spre roşu pe unde trece.

Asta e https://fosile.wordpress.com/2015/06/03/izvor/

Sau să mergem la în zona minelor Lueta, care ca şi orice mine care se respectă din România,sînt închise.Dar pot fi găsite tot felul de pietre, este un muzeu, iar zona este atît de frumoasă că-şi doreşti să rămîi definitiv acolo.În urmă cu ani, cînd am fost prima dată acolo după pietre am găsit nişte pietre în toate nuanţele de albastru.Unele mici, altele  uriaşe,de mi-am  umplut portbagajul de la Dacie.Nu-mi venea să cred că este atît de mult opal-am crezut eu- în zonă şi n-a fost menţionat de nimeni în cărţile de geologie.Cînd am ajuns în spatele uzinei de prelucrare a minereului de fier de la Vlăhiţa am văzut munţi de astfel de pietre, ba mai aveau şi nuanţe de verde şi verde în amestec cu albastru.Am ajuns la concluzia că e zgură vitrifiată şi mi-am descărcat maşina, lăsîndu-mi doar cîteva mostre.

N-a fost să fie.

Noroc că ştiu visa.

Aş fi  putut merge şi singur, dar împreună am venit,împreună vizităm sau stăm, căci frumuseţea, ineditul, neîmpărtăşite cu cineva care vede şi se bucură la fel de mult, n-are farmec.

Aşa că ne-am plimbat.Numai că în concediu stai la poveşti şi te culci tîrziu şi normal că te trezeşti pe la amiaz.Adică atunci cînd soarele cîntă pe cer, iar oraşul ca orice oraş, fierbe.

Ne-am tîrît prin Odorhei, cu nevastă şi căţel ,din umbră în umbră.Am făcut o grămadă de poze cu porţile şi clanţele unor case de pe la 1700 şi din nou, dar mai greu ne-am tîrît spre casă cu pauze de aşezat pe trepte, la umbră.

Am ajuns la concluzia că soţia mea are intoleranţă la căldură-în special la căldura emanată de soare, betoane, asfalt încins, mai nou.Sau o fi fost mai veche, dar nu ne-am dat noi seama.

Cum să merg undeva singur? Visez şi îi stau în preajmă.

Am mai fost şi pînă la Corund, că de obicei doar trecem cu maşina, dar tot în miezul zilei şi pînă la Sighişoara, normal, tot pe la amiaz cînd burgul fierbe de soare, de oameni şi cînd mi s-au terminat bateriile la aparatul foto, iar telefonul a rămas acasă.Bineînţeles că în Cetate nu este nici un magazin normal care comercializează ce le trebuie locuitorilor, doar cele pentru turişti şi care n-aveau baterii.

Am mai fost şi în Valea Jiului şi visam să mergem pînă la Cîmpul lui Neag,poate ajungem la cariera de cuarţ, iar la întoarcere să ne oprim la Cheile Băniţei, la Peştera Bolii, pe la Haţeg prin zona dinozaurilor, dar n-a fost să fie.Cînd am pornit motorul s-a aprins un bec galben la bord.Este cel care se aprinde cînd ai bai cu motorul.

Noroc cu mobilele, că l-am sunat pe mecanic care m-a liniştit.Dacă merge motorul, chiar dacă e aprins becul, pot să vin pînă acasă.Atîta că va consuma mai mult şi va trage mai slab.

Deci, adio Cîmpul lui Neag, adio Cheile Băniţei, Peştera Bolii, Haţeg.Că bîzîit, nervos şi neliniştit n-am oprit decît la o pompă de benzină, să alimentez.

După ce am ajuns acasă am avut şi explicaţia.Pe prcurs am alimentat de la un Petrom.Se pare că benzina de la ei e mai proastă decît cea de la Rompetrol de unde alimentez eu de obicei şi mi-a afumat bujiile.Motiv pentru care s-a aprins becul să mă atenţioneze.

Oricum, a fost bine că am fost împreună şi… noroc că mai ştiu visa.

 

De-ale mele.Defecţiune?

A)

Zic unii despre reîncarnare.Că ne naştem o singură dată şi ne reîncarnăm la infinit dacă nu ne „reparăm” greşelile făcute de-a lungul timpului.Nu dezvolt, doar două chestiuni aş discuta.Unu- cum poţi repara ceva dacă nu ştii ce ai stricat, Si doi- dacă doar ne reîncarnăm cum se face  că n-am rămas un milion sau un miliard şi am devenit  şapte miliarde şi ne tot înmulţim?

Oricum, dacă e reală treaba, se pare că mare rahat am fost eu în vieţile anterioare, din moment ce mi-o iau fără întrerupere.

B)

Se vehicula într-o vreme , pe aici prin Ardeal, că meseriaşii unguri sînt cei mai buni în domeniul lor şi cei mai serioşi.

A+B-Pentru mine cuvîntul dat e sfînt.N-am decît să pierd sau să sufăr, dar îmi respect cuvîntul.

Bag sama că din cauza asta , sau din cauza reîncarnărilor, mă găsesc ei sau îi găsesc eu pe toţi cei care nu sînt în stare să-şi respecte cuvîntul şi mă enervez de fiecare dată de sînt bun de pus pe lanţ, cu botniţă, să nu muşc.

Anul trecut prin iulie am vorbit cu un tinichigiu ( bun meseriaş şi ungur) să-mi facă nişte mici reparaţii la maşină.Întîi a zis că după concediu, adică prin septembrie, apoi…şi a trecut anul.Poate că şi eu sînt de vină că nu-i bat la cap pe cei care au zis o treabă.

Tot anul trecut, dar prin octombrie am mai vorbit cu un tinichigiu.Tot ungur, dar pe care îl cunosc de mult şi ştiu că e bun meseriaş şi serios.M-a pasat pînă anul ăsta, apoi mi-a zis să-l sun peste două săptămîni, apoi să-l sun vineri, iar cînd sătul de sunat l-am întrebat cînd să-i duc maşina a zis că… miercuri, că e de lucru pe ea doar o jumătate de zi.

I-am dus-o miercurea trecută.L-am sunat vineri şi…mi-a spus că doar atunci s-a apucat de ea.Bine măi omule, atunci de ce m-ai programat?Mi-a răspuns că mai povestim luni.Azi e marţi.

Iar sînt bolnav.De ciudă.N-are decît să-mi spună că n-are chef să facă sau orice şi pot înţelege şi accepta, dar nu pot înţelege cînd spui una şi faci orice altceva decît să-ţi respecţi cuvîntul.Cuvîntul tău, pe care nu te-a obligat nimeni să-l dai.

Deci nici ăsta, deşi îl cunosc şi mă cunoaşte şi avem ceva pasiuni comune, deşi e ungur, nu mai e serios?

O fi fost o „glumă” vorba aia?

Sau datorită reîncarnărilor, m-am reîncarnat eu defect?

Brrr!

 

Reflexii de sezon

O mînă de ajutor

Am fost solicitat să dau o mînă de ajutor.

Da ce-ar fi de lucru?

Cîteva lemne de stivuit în lemnărie și de greblat frunzele.

Așa că, azi dimineață m-am dus.

Am cam înțepenit cînd am văzut că cele cîteva lemne erau   o grămadă uriașă, la care cel care încă mai spărgea la ele, tot adăuga.

10 metri cubi.Tăiate și sparte.Mari, pentru centrală.

Mi-am făcut curaj și m-am apucat de treabă.

O adevărată plăcere să te apleci pentru fiecare și să o arunci în lemnărie.După care să te apleci pentru fiecare și să în stivuiești.Cu grijă  să nu cadă, să nu fie prea înaltă stiva, să nu se lase pe peretele din scînduri, că l-ar rupe.

De obicei, la lucru manual nu folosesc mănuși.N-am simț cu ele pe mîini.De data asta mi-am luat niște mănuși din piele, că lemnele aveau tare multe așchii.

A fost o adevărată bucurie cînd mi s-a dat o unghie peste cap și s-a rupt din carne. Pe jumătate, cît să nu-mi pot da jos mănușa, dar să mă ating la fiecare mișcare de degetul ăla.

Pînă la prima țigară am reușit să eliberez intrarea și să-mi dau seama ce de mușchi am .Toți mă dureau.

Am fumat în picioare, că dacă m-aș fi așezat, nu-i sigur că m-aș mai fi ridicat.

Deja, fiind distanța mare, a trebuit să pun lemnele în roabă, să le duc pînă la și-apoi să le stivuiesc.

O distracție.

Vreme frumoasă, cer senin, se vede muntele și pădurea parcă mustind a înnoire.Un vis de primăvară, dacă doar stai și te uiți.

Cred că am dus vreo 50 de roabe, dar am terminat.Mai aveam doar să strîng așchiile, să adun rumegușul și… să trec la partea cu frunzele.

Nu erau multe.Doar de sub doi tei mari și dintr-o livadă cu meri, peri, pruni.

Le-am greblat, le-am măturat cu măturoiul, le-am măturat cu mătura.Greu, după ce au stat o iarnă întreagă în iarbă.

Srîns grămezi, încărcat în roabă și dus la locul unde trebuiau arse.

Rupt, cu degetul zvîcnind, mă pune dracul să întreb dacă ar mai fi ceva de lucru.

Păi, nu-mi pornește mașina.

Verific, nu vrea.

Hai să o scoatem din garaj și băgată in marsarier s-o pornim.

N-a pornit.Am adus mașina mea aproape, am legat bateriile și… n-a pornit.

Deci, s-o ducem înapoi în garaj.

Măi fraților, n-am crezut că un c3 poate fi așa de greu.Trei inși, adică eu și două femei, n-am reușit să o împingem pe o pantă mică pînă în garaj.Am lăsat-o în curte.

Ar mai fi de rulat covorul și adus în casă,

Întîi mi-am tăiat ce s-a putut din unghia respectivă, apoi covorul.

Am mai făcut ce mai era, mărunțișuri, mi-am spălat și eu mașina, că avea pe ea mizeria depusă din toamnă și toată iarna și-apoi, teleghidat am mers acasă.Noroc că cu mașina, altfel nu m-aș mai fi mișcat din loc.

Văd eu mîine dacă mă mai pot mișca.

Mașina anului

https://fosile.wordpress.com/la Festivalul Sarmalelor de la Praid