Ratota

Eram elev la liceu şi unul din profesori ştiind că fac muntele m–a rugat să-l iau într-o excursie şi pe unul din băieţii lui.Că stă numai în casă şi pe la biblioteci, dar habar nu are cum e afară.

Aşa că, cu prima ocazie am pornit împreună.

Cu trenul Cluj-Oradea, apoi la o haltă ne-am dat jos şi la drum.

Prima constatare a omului a fost că e cam mult praf pe drum, că…, că…

I-am spus să tacă şi să asculte.

Pînă cînd ne aşezăm undeva, la un popas, nu mai vorbim.

Să privească  şi să vadă.

Se citea pe faţa lui uimirea la vederea  fluturilor, florilor, se uita după fiecare pasăre pe care o auzea,căuta greierii.Era încîntat, uimit şi clar, fericit.Imi arăta cîte ceva, fără un cuvînt.Ii mai arătam şi eu şi puneam, fără grabă, tenişii unul înaintea celuilalt.

Ajunşi pe înserat la una din casele răsfirate pe un întreg versant de munte, am cerut voie să dormim în şură, pe fîn şi după ce am lăsat moşinile ( chibriturile) ne-am dus la culcare, pe nemîncate, doar cu cîte o ulcea de lapte de dibol ( bivoliţă).

Oooo, ce miros,cîte sunete, cîte stele pe cerul senin…

S-a trezit de cîteva ori, la cîntatul cocoşilor, dar n-a comentat.

Dimineaţa, am fost chemaţi la masă.

Vreţi să vă fac o ratotă? Ne-a întrebat gazda.

Eu am zis da,amicul s-a fîstîcit şi a preferat pîine cu untură şi un pic de lapte.

Să fi văzut transformările chipului amicului cînd gazda a pus o tigaie pe plită, a tăiat cîteva bucăţi de slănină şi le-a lăsat să se pîrgălească ( prăjească), peste a spart  cinci ouă şi după ce a amestacat bine şi s-au prins ouăle a aruncat şi cîteva bucăţi de caş.

Îi curgeau balele şi-i lăcrămau ochii de poftă, dar n-a îndrăznit nici să ceară şi a refuzat cînd l-am îndemnat să mănînce şi el.

Ratotă-papară, omletă.

Restul a fost la fel de nou şi de frumos pentru el şi am mai fost împreună de mai multe ori în drumeţii.

Primul lucru pe care l-a povestit cînd a ajuns acasă a fost povestea ratotei.

 

Refugiul

Eram cu un prieten la Arizona, la o cafea.

Se pregătea pentru teologie, iar eu îl ajutam la partea cu muzica.

Atmosfera din Arizona era, ca de obicei, plăcută, distractivă.Se discuta pe marginea unor cărți, muzică, se spuneau ultimele bancuri cu Bulă sau politice, se făceau planuri pentru vacanțe sau concedii, unii ( Radu H.) țineau adevărate cursuri de filozofie.

Ce mai, fum , cafele și sus cîte un coniac.

La un moment dat a intrat un tip și a întrebat cine îl însoțește la o drumeție la Refugiul de pe pinten.

Ar fi de precizat că am rîs o săptămînă, toți drumarii și montaniarzii cînd am auzit unde s-a făcut un refugiu.

Pe un pinten de munte din Vladeasa, greu accesibil vara și imposibil de ajuns acolo iarna, în afara oricăror rute și departe de orice zonă locuită.

Probabil unui Tovarăș i s-a pus în vedere că trebuie făcut un refugiu și l-a făcut după ureche.

Primul care a fost de acord să meargă a fost amicul meu, dacă merg și eu.

L-am întrebat de ce ar merge și mi-a răspuns că după ce devine preot s-a terminat cu prostiile, deci ar fi momentul să le facă înainte.

Si care ar fi scopul?

Păi…, nu face nimeni altcineva o asemenea prostie, deci TREBUIE făcută!

E drept,  era un motiv bun.

Pînă la urmă ne-am ales cinci inși.Ei patru plecau în ziua următoare, iar eu peste două zile.

Tren și-apoi pe jos.

Vreme frumoasă, senin, ceva zăpadă pe ici colo prin pădurea desfrunzită.

Am trecut printr-un sat unde m-am militianul care m-a legitimat mi-a spus că cei patru au trecut ieri, dar că eu ar fi mai bine să nu merg căci vine vijelia.

Care vijelie, că e senin, arde soarele…

M-a trimis la capătul satului la un moș, care îmi va spune cum e mai bine să fac.

Si moșul a zis de vijelie, dar văzînd că nu-i cale să mă rețină, m-a îndrumat să stau în pădure cît durează vremea rea și-apoi să merg la Huda Popii – hudă= gaură, cavitate, peșteră- pînă dimineața, că n-am cum să găsesc cărarea printre stînci pînă sus la refugiu.

E locul unde a stat pe vremuri un călugăr.

Zicea că a fost la începutul toamnei acolo și a lăsat lemne de foc, că este sobă cu plită și burlan pentru fum și un lompaș- lampă de vînt, cu petrol.Si înainte să plec de acolo să las jumătate din ceva care mie îmi place cel mai mult și am la mine.

Mergînd, vedeam cum norii acoperă cerul și , normal a început vintoase și , de parcă nu era de ajuns, zăpadă.Nu vedeam nimic și abia înaintam, așa că m-am adăpostit în pădure, în spatele unui copac gros și m-am acoperit cu frunze-țin de cald.

Era deja întuneric cînd s-a potolit furtuna, dar MERG INAINTE,că de aceea am venit, nu?

Nu mai  aveam mult de mers pănă la stînci, cînd undeva departe sus, vedeam lumini în mișcare.Băieții au ieșit cu lanternele să pot să-i localizez.

M-am gîndit că am fost destul de nebun  să mă pornesc la drum, dar nu sînt destul de nebun să încerc să urc printre stîncile acopecite cu zăpadă și poate gheață.Deci soluția este să găsesc Huda Popii și să stau acolo peste noapte.

Din momentul în care am luat această hotărîre  totul mi s-a părut ușor.Am găsit, printre stînci,  calea de acces spre cavitate, am urcat fără probleme și m-am bucurat cînd am ajuns înăuntru.

Era cam de cinci metri adîncime, de vreo trei lățime si cam doi înălțime.Nu era în calea vînturilor și avea un gard de nuiele la intrare.

Am aprins lompașul, am făcut foc în sobă și după cîteva țigări am dormit, ca scăldat,la căldură, pînă dimineața.

Inainte de plecare am curățat soba, am lăsat o conservă, că poate cineva va avea nevoie și un pachet de Carpați fără filtru-aveam două.

Ajuns cu greu la Refugiu, băieții m-au întrebat unde este tovarăsul meu.

Care tovarăs?

Păi, cînd ți-am luminat de sus erai însoțit de încă cineva.

Nu sînteți normali? Am venit singur.

Toți patru am văzut că mai era cineva cu tine și parcă vă sprijineați unul pe celălalt, în bătaia vîntului.

Amintiri

https://fosile.wordpress.com/https://fosile.wordpress.com/https://fosile.wordpress.com/https://fosile.wordpress.com/https://fosile.wordpress.com/https://fosile.wordpress.com/

Rîpa

După ce porneşti la drum, durează destul de mult pînă ieşi din gîndurile obişnuite, din amintirile proaspete, din imaginile şi sunetele cotidiene.

Mi s-a năzărit pe vremea aceea să studiez plantele si am considerat ca cea mai buna zonă de studiu ar fi malul drept al Someşului de la Cluj pină la Dej.Nu mai ştiu ce anume m-a făcut sa aleg acest traseu, dar m-am pornit intr-o vara la drum.

Mergeam.

Dealurile de pe lînga malul Someşului sint destul de puţin inalte, au păduri si păşuni, deci verdeaţă cîtă vrei, dar eu mergeam de parcă aş fi fost in deşert.Mergeam pur şi simplu, fără gînduri, fără idei. Fara macar intenţia de a colecta o plantă, de a studia cu ajutorul lupei proaspăt cumparata vreo frunză sau un fir de iarba.

Mai treceam prin cite un sat , parcă, pustiit de oameni.Nimic nu mişca in arsita verii.Doar cîte o găină se lăuda că a făcut un ou sau cite un cîîine leşinat de cald şi de lene mai scotea cîte un hămăit la trecerea mea.Oamenii se odihneau, retraşi la umbra, pe cîmp, la locul de muncă.

Pe cite un drum era atita praf, că se afunda piciorul pînă la glezna şi mă gîndeam cît amar de noroi se adună acolo cînd plouă.

Si ca un răspuns la gîndurile mele s-a acoperit cerul de nori şi a inceput ploaia.

Nu se intrevedea nici un sat în apropiere, iar la distanţă destul de mare se vedea o pădure, deci n-aveam decît să merg prin ploaie ,prin noroiul de pe drum sau pe iarba alunecoasa de pe linga drum.

Ploua de parca s-a rupt cerul, cu picuri mari şi grei.Noroc ca nu sufla vintul, dar eram deja ud pînă la suflet.E drept, era nevoie de ploaia asta pentru pămînt, pentru plante, dar nu-mi era nicicum mie, care nu eram pregătit pentru aşa ceva.

Curgea fără intrerupere şi nu-mi mai auzeam nici gîndurile din cauza zgomotului permanent şi monoton.Părul imi era lipit de cap şi de faţă sub formă de laţe, ţigarile imi erau ude în pachet,simţeam cum îmi intră pe după guler, curge pe tot corpul şi se revarsă din pantofii in care picioarele îmi pleoscăiau.

Priveam doar in jos, că nu vedeam mai nimic din cauza apei care îmi intra in ochi.

La un moment dat mi-am ridicat privirea şi am văzut in faţa un obstacol.Era o rîpa destul de înaltă fără vegetaţie pe ea , greu de escaladat in condiţii de ploaie şi destul de lata- imi acoperea orizontul- pentru a merita să încerc s-o ocolesc.Părea ca dealul s-a rupt in două şi jumătate s-a scufundat.

Partea rămasă in picioare avea pădure, iar partea scufundată era acoperită cu o iarbă atit de frumoasă că mă şi miram că n-am vazut animale la păscut.

M-am dus pînă la baza rîpei în ideea ca pot să sap un adăpost cît de cît şi după ce se opreşte ploaia să fac foc şi să-mi usc hainele, dar am rămas uluit să constat ca rîpa in sine şi cam un metru in apropierea bazei era uscat.Parcă ploaia ocolea zona.M-am aşezat, din citeva uscături de măceş am făcut foc si mi-am instalat hainele la uscat şi normal, m-am apucat să cercetez locul.

Greu de priceput care-i treaba, dar cum se insera m-am pregatit de culcare şi urma să mai studiez eu dimineaţă.

S-a oprit ploaia, soarele apunea trimiţîndu-mi raze   frumos colorate cînd a apărut un bade.

Bună seara! I-am zis.

Sara bună! Mi-a răspuns.

Da de ce stai aici sub Rîpa necuratului, m-a intrebat omul.Nu vezi că aici nici nu ploua, nici nu-i ud după atîta amar de ploaie?

Da de ce crezi dumneata ca necuratul ar vrea să-mi fie mie bine pe vreme de ploaie? Nu mai bine e loc binecuvîntat? Să poţi sta pe vreme grea, să-ţi uşti hainele, să te odihneşti?

Zîci tu ceva, măi copile, că niciodată nu s-o petrecut nimic rău in locu ăsta.Da aşe zîc oamenii, că-i Rîpa necuratului şi tătă lumea să fereşte să treacă p-aici.Nici cu animalele nu vin şi uite ce iarbă faină îi.

Am dormit fără nici o problemă si dimineată am pornit spre Cluj în ideea că poate aflu despre ce e vorba şi mă întorc cu ajutoare pentru a cerceta în teren.

Locul este între Iclozel şi Silivaş.

Luat cu alte treburi n-am mai cercetat- de altfel nici nu ştiam de unde să o apuc, pe cine să întreb- şi nici n-am mai ajuns în zona.

Acum ploua mărunt la Cluj şi plouă şi la mine in suflet.

Padurea

Mi-a placut intotdeauna sa ma plimb sau sa drumetesc prin padure ziua sau noaptea.Si cum in jurul oraselului in care am copilarit si in jurul localitatilor cu rude pe la care am fost in vacante sint o gramada de paduri,am putut sa stau sa ascult,sa ma plimb sau sa visez in voie.

Pe la 27 de ani aveam senzatia ca am experimentat tot ce se poate in materie de trait in natura.

In vara acelui an mi-a venit in minte sa merg pe la niste rude la care n-am fost de mult.De la sosea pina in sat sint pe drum cam 10 km,iar prin padure cam 5 km.Normal ca am mers prin padure.

Nu mai stiu cum arata,ca n-am fost pe acolo de vreo 25 de ani,dar atunci era o padure relativ tinara pe margini,dar spre mijloc era un adevarat codru cu copaci mari si batrini,a caror coroane erau atit de mari si dese,ca nici ziua nu se vedea cerul.

Ma plimbam linistit ascultind soaptele vintului,sunetele vietuitoarelor pe care evident le deranjam.Ma bucuram de fiecare copac parca mai mare,mai gros si care,la rindul lor parea ca se bucurau ca sint acolo.

Nici nu mi-am dat seama cind s-a intunecat si-apoi s-a dus soarele.Dar am constatat ca s-a lasat o liniste parca altfel decit stiam eu ca trebuie sa fie noaptea in padure.Jivinele de noapte taceau,dar taceau si copacii.N-am dat mare importanta.Nu mai era mult pina la iesirea din padure spre sat,cind jur-imprejurul meu s-a aprins o lumina.Era puternica,dar parca venea din pamint in sus si oricum ma intorceam,o aveam mereu din spate.Si-atunci a inceput nebunia.Clopotele din sat bateau asa cum se trag pe vreme grea,ca sa imprastie norii.In dunga.Adica foarte repede si des si iesea un sunet continuu,un fel de urlet.Dar nu era numai asta.Cu cit ma apropiam de marginea padurii auzeam animalele din sat urlind.Era cumplit sa auzi mugetele a zeci de vaci,guitatul porcilor si urletul ciinilor,pe fondul clopotelor a caror vibratie iti taia rasuflarea si iti patrundea prin urechi in creier facindu-l sa vibreze si el.

M-am grabit sa vad ,e vreun incendiu,se apropie ceva furtuna mare si de-acolo-i si lumina din padure?

Ajuns la marginea padurii am avut o mare surpriza. In fata la vreo 30 de metri era un foc mare,alimentat permanent cu crengi si buturugi uscate,iar dincolo de el toti barbatii din sat cu furci,securi si coase.clar speriati,dar hotariti sa  nu cedeze.

Imi inchipui ca nu aratam extraordinar,fara sa mi se vada fata,cu parul in vint si cu lumina din spate.N-am stat sa vina la mine.M-am intors in padure.Am mers mult,pina am crezut ca sint in mijlocul ei si clar nu vine nimeni dupa mine.

Am stat in mijlocul padurii rezemat de un stejar batrin pina dimineata.Toata noaptea s-au auzit clopotele de la cele patru sate din jurul padurii.

Spre dimineata lumina din padure a palit si-apoi totul a reintrat in normal.Vint,ciripit,si celelalta sunete din padure.Am coborit la drum si am intrat in sat  din alta directie.

Mi-au spus rudele ca atunci cind se lumineaza padurea,daca iese ceva de acolo mor oameni si animale.Asa ca barbatii,inarmati erau hotariti sa casapeasca orice ar iesi din padure si-apoi sa-l puna in foc,sa arda in totalitate.

Cind le-am spus ca eu am iesit  din padure m-au dus la biserica,am asteptat pina s-au adunat mai multi preoti si mi-au citit Moliftele Sfintului Vasile  Cel Mare.

N-am simtit nimic special nici in padure-in afara de urletele animalelor si jelania clopotelor- si nici cind mi-au citit Moliftele.

N-am mai fost in acea padure noaptea si de 25 de ani,de loc.Acum satul rudelor mele e aproape pustiu.Mai sint doar citiva care-l locuiesc.Casele se prabusesc,cimpurile s-au umplut de balarii,padurea se apropie din ce in ce si-l va inghiti.

O vreme stiu ca s-au facut cercetari ,dar nu stiu  daca au aflat ceva din misterul vechii paduri.Cert este ca satele din jurul ei dispar.

 

 

 

Bisericuta

Cum mai aveam citeva zile de concediu,am mers sa aprind luminari celor care mi-au leganat multe vacante .

Satul pe care-l stiam a ramas aproape la fel,dar cu mult mai putini locuitori ,iar aceia batrini,batrini.Am regasit in vecini un prieten din copilarie venit si el in concediu sa se ocupe de stupi.Cind i-am spus ca merg la cimitir si vreau sa vad si bisericuta,mi-a spus cum sa o deschid,sa pot intra.

Din cimitir se vede si satul

Din cimitir

Cimitirul e pe deal in partea nelocuita a satului.Se vede ca e aproape nelocuit satul.Iarba din cimitir e pina la briu si cu greu mai vezi mormintele.

Cu emotie

Pe usa este un istoric al satului si a bisericii si asa am aflat ca prietenul cu care am vorbit inainte este unul din urmasii celor care au construit bisericuta prin o mie optsute si ceva.

Istoria satului si bisericii

Satul este atestat documentar de prin 1300.A rezistat atita timp si-acum…

De cind si cine

Si am intrat.Nu mai erau covoarele pe jos,stergurile pe pereti si florile peste tot.Nu mai erau oamenii imbracati frumos,frezati si barbieriti stind cuminti si reluind impreuna cu preotul aproape toata slujba.Doar ceva praf,ceva pinze de paianjen.Si totusi ii revedeam asa cum i-am cunoscut,chiar daca acum sint sub cruci.Revedeam bucuria si smerenia slujbei si senzatia de inaltare de cind intrai aplecat pe usa micuta si pina cind ajungeai acasa cu toata familia la masa.

Resimteam reverberatiile clopotului in toata bisericuta si in piepturile tuturor…

Interior

Picturile tavanului au fost facute pe pinza care apoi a fost lipita de  lemn.Sint aproape iremediabil distruse.Doar in citeva locuri mai sint intregi…

Pictura tavanului

Mai sint citeva icoane,dar cele mai vechi au fost duse in biserica noua

Icoana .In spate crucea unuia din intemeietori

Icoana

Acolo,undeva in Podisul Transilvaniei mai este o bisericuta din lemn si in jurul ei aproape toti cei pe care,cindva,i-am cunoscut…sub cruci.

Niciodata singuri,dar fara noi