Incurajări

Eram tînăr, cu o grămadă de preocupări şi îndrăgostit pînă peste cap.Era un vis, un zbor, un vîrtej.

La un moment dat iubita mea a hotărît că vrea un copil.

Normal că eu n-aveam astfel de gînduri.Imi plăcea prea mult să nu-mi pese de nimic, să mă joc, să mă distrez.

I-am spus că sîntem prea tineri, că încă mai trebuie să ne jucăm, că …,nenumărate şi eram liniştit că nu m-a contrazis.

Intr-o după masă, făceam înregistrări, cînd a sunat la uşa, n-a intrat la invitaţia mamei şi cînd m-a văzut mi-a zis: Nu mi-a venit!

Si a plecat.Oricît am căutat-o şi acasă şi prin alte părţi, n-am găsit-o.

Nu vreau să vorbesc aici  de sentimentele, senzaţiile care m-au încercat atunci.Că eram cînd nervos şi supărat, cînd vesel şi mîndru de parcă salvarea planetei stătea pe umerii mei.

Cu tata nu mă înţelegeam de loc.Dar cînd a aflat vestea m-a invitat la o bere.

Mă întrebam de ce naiba e aşa de mîndru, că el n-a avut nici un aport la, dar am acceptat.

Cînd am ajuns la restaurant, la intrarea pe terasă  tata a zis tare:Voi fi bunic!

Au sărit toţi de pe la mese să-l felicite.Ne-am aşezat lîngă doi vecini şi după ce s-au mai felicitat între ei şi-au amintit şi de mine.

De-acum să nu-mi mai spui nene, că sîntem egali.

Si a început.

Măi băiete, s-a terminat cu părul mare, s-a terminat cu muzicile.De-acum eşti tată şi trebuie să ai alte gînduri, alte priorităţi.Starea civilă, nunta-pînă nu se vede sarcina, că n-o să se îmbrace mireasă cu burta la gură-te înscrii la locuinţă din timp să poţi alege cartierul în care vrei să stai, mobilă, maşină de spălat, aragaz,frigider, televizor, rate, rate…

De-acuma ai responsabilităţi.

Participau toţi de pe terasă la incurajări.

Zicea unul, proaspăt căsătorit, să-ţi iei gîndul de la „păsărică” cel puţin doi ani de-acum înainte.Pînă naşte are tot felul de probleme.Cînd ţi-e lumea mai dragă o ia la fugă şi vomează-îţi dai seama că în condiţiile alea n-are chef- şi după ce se naşte copilul…

Să te pregăteşti de alergat,că pînă-i gravidă are tot felul de pofte care se manifestă numai seara şi noaptea, cînd sînt închise alimentarele.Si va trebui să iei restaurantele în rînd, să te baţi cu portarii, ospătarii, bucătarii pentru o felie de nu ştie nimeni ce.

La cum te ştiu, norocos, sigur copilul tău nu va dormi noaptea.În schimb va plînge.Va urla ca din gură de şarpe una-ntr-una şi n-o să ştiţi de ce.Orice veţi încerca va fi degeaba.Si o să-l iei în braţe, o să pui Deep Purple şi o să-l scuturi, legeni pînă o să se liniştească sau o să adoarmă.Că după ce va creşte o să arunci discurile cu Deep Purple, o să ştergi înregistrările.Să nu mai auzi de Deep Purple.

Si o să cace.Nici o maşină de spălat nu poate face faţă la cît poate căca şi pişa un copil mic.O să-ţi fie plină casa de scutece puse la uscat.Si bucătăria şi caloriferele, şi balconul, iar baia va fi plină de scutece care-şi aşteaptă rîndul la spălat.

Încă nu apăruseră pamperşii.

Totul în jurul tău va fi numai caca de copil mic.Va mirosi casa a pişu şi caca.Hainele, blocul, peste tot vei simţi numai miros de caca.Poţi să te dai şi cu rexona, că tot a căcat va mirosi totul.

Si au continuat pe aceiaşi temă, dezvoltînd şi rîzînd.

Mi-am băut berea, am plătit-o şi la plecare i-am multumit tatei pentru încurajări şi i-am spus unuia din vecini, că dacă este atît de rău, de ce are el patru copii.Înseamnă că ori este prost, ori este nebun.S-a rîs în continuare, fără supărare.

Un alt vecin m-a luat pe după umeri şi mi-a zis -Bine ai venit în lumea, plină de surprize, a femeilor.Vei mai avea şi alte surprize.

Si am avut.După două săptămîni în care m-am perpelit la foc mic, mi-a venit iubita la uşă şi cu un zîmbet dulce mi-a zis : Alarmă falsă!Mi-a venit….

Anunțuri

La Chei

Zeci de mașini parcate civilizat.

Salvamontul își face simțită prezența.

Cățărători,

Traversări,

Cunoștințe noi,

Si gata cu frumosul.

Zeci de turiști cu copii mici, o grămadă de gravide, de parcă a fost concurs sau întîlnire.Din păcate faptul că sînt mai accesibile, nu înseamnă că nu e periculos în Cheile Turzii.Cărarea de pe versanți are pietrele atît de șlefuite încît oricînd poți aluneca și cazi.Nu mult, doi trei,  cinci metri, dar suficient să-ți rupi mîinile sau picioarele sau să te julești rău.

Unul din poduri este stricat.Unii trec oricum pe el ( lipsă scînduri ), iar alții prin apă.

Copiii nesupravegheați sînt în pericol.

În urmă cu cîțiva ani era taxată intrarea în Chei, iar banii erau folosiți pentru întreținere.

De cel puțin doi ani nu se mai taxează intrarea și se vede.

E multă mizerie, podurile sînt stricate, și ce e mai rău și urît, nu este  WC.Turiștii, excursioniștii, alpiniștii își fac nevoile pe malul pîrîului.Dacă te apropii de maluri riști să calci într-o grămadă de rahați.

Nu-i bine, nu-i frumos.

Degeaba are Salvamontul un sediu frumos și este și un refugiu, dacă toți cei care vin aici ( se vorbesc toate limbile pămîntului ) nu sînt în siguranță și trebuie să pășească printre mizerii.

Sînt dezamăgit.

Greşelile părinţilor

Aveam 22 de ani , un mare chef de umblat, dar cam puţin timp, aşa că am hotărît că voi merge pe munţii din apropiere.

De la Băişoara pînă spre statiunea Muntele Băişorii se cam mergea pe jos, că nu erau curse regulate.Aşa că, pe la 6 dimineaţa împreună cu un bărbat şi cu fiul lui de vreo 14-15 ani, am pornit la drum cu speranţa că trece vreo maşină şi ne ia şi pe noi.

Din poveste în poveste am înţeles că omul a venit cu copilul să-l înveţe tainele muntelui aşa că i-am lăsat în ale lor şi am schimbat un pic ruta, să nu-i încurc.

La un moment dat, pe la amiază, i-am revăzut la un popas.

Copilul zicea că nu se răzgîndeşte, că a învăţat tot ce i-a spus  tatăl.Aşa că omul şi-a luat raniţa şi a plecat, lăsîndu-l pe copil singur pe munte.

Nu-mi venea să cred că pleacă , dar  n-a vrut să stea de vorbă cu mine.Hotărîrea era luată şi să-i las copilul în pace.

Copilul, ca orice copil, cînd s-a văzut singur  a început să chiuie, să se tăvălească prin iarbă, să alerge, să se joace fericit că e singur.

Am stat prin preajmă, dar fără să mă vadă.

Apoi, obosit s-a oprit să-şi facă un foc.Dar nemernicele de lemne nu vroiau să se aprindă.Era din ce în ce mai tîrziu şi văzînd cum cresc umbrele, iar soarele se pregăteşte de apus s-a speriat şi a început să-l strige pe tatăl lui.Nu-i răspundea nimeni, focul nu se aprindea, se termina ziua, iar el era singur pe munte.A mai strigat o vreme, apoi a început să plîngă pornind la drum cu o hartă în mînă .Intorcea harta în toate poziţiile, se uita la o busolă şi mergea cănd într-o direcţie, cînd în alta.

Era clar, habar nu are să citească o hartă, habar nu are unde este şi unde vrea să ajungă, este obosit şi tare speriat.

Am mers la el, l-am liniştit, i-am arătat cum să facă focul şi l-am lăsat să-l facă el, am făcut un adăpost pentru noapte şi după ce a mîncat a adormit în sacul lui.

Dimineaţa i-am arătat cum să citească harta, cum să localizeze punctele cardinale şi l-am lăsat să aleagă singur traseul de întoarcere.Eu doar l-am însoţit.

Tot ce ştia de la tatăl lui despre orientare si drumeţie în natură era din poveştile lor de acasă, cu harta în faţă, dar nici o oră pe teren, prin pădure sau pe munte.

I-am mai arătat cîte ceva şi mergeam veseli, jucîndu-ne.

Cu mici corecţii am ajuns pe la prînz.

La staţiune, militari şi localnici se pregăteau să pornească în căutarea copilului.Tatăl a fost amendat 300 sau 400 de lei ( o amendă foarte mare pe vremea aceea).Oricum, era foarte speriat.

Cînd am ajuns noi acolo i se făcea morală, din nou.Cum poţi să laşi un copil singur pe munte? Oricîtă experienţă ar avea, este un copil iar adulţii trebuie să ia hotărîri în aşa fel, încît să nu fie în pericol.

Omul  a vrut să meargă acasă, dar un locotenent de la Vînători a zis că ar trebui să meargă împreună pe munte, să-şi înveţe copilul tainele naturii.

I-am lăsat şi mi-am continuat plimbarea pe munte.

Mi-am amintit întîmplarea după tragedia din Retezat.

 

 

 

Ritualul

Azi, cînd am ieşit în pauză m-a abordat un tînăr, aşa, cam pe la 40 de ani.

Mă scuzaţi, cred că părinţii mei au o poză cu dumneavoastră.

Am dat din umeri, dar ne-am aşezat sub corcoduş, la umbră şi mi-a spus că a avut o copilărie şi o tinereţe de vis împreună cu părinţii lui şi toţi cei cu care munceau pe la hidrocentrale.

Cînd am împlinit 18 ani, tata m-a luat cu el într-o excursie pe munte, prin pădure.Dormeam în sacii de dormit pe pămîntul gol şi ne hrăneam cu verzituri şi zmeură povestind de-ale vieţii, de-ale tinereţii şi tot felul.Eram hămesit de foame, cînd după trei zile tata a hotărît că ne oprim lîngă un pîrîu şi după ce a făcut un foc a început un ritual….

…………

Valuri, valuri amintirile mă învăluiau întorcîndu-mă în 1976, cînd după traversarea Parîngului de la Novaci la Petroşani am stat cuminte două săptămîni şi-apoi am pornit din nou pe munte.De data asta am mers în Apuseni.Fără nici o direcţie anume, mergeam sau stăteam pe munte, prin păduri.Mai înnoptam prin cîte o şură sau pe la stîne şi-mi continuam plimbarea.

La ultima stînă la care am fost, la un moment dat, cînd au aflat păcurarii ( ciobanii) încotro mă îndrept mi-au spus că în direcţia aceea nu mai este nici o localitate, nici vreo stînă, cale de două trei zile, aşa că mi-au dat nişte făină de malai, nişte brînză, nişte slănină  şi o cană din tablă emailată de jumătate de litru, să-mi fac cîte ceva de mîncare.

Mergeam pe marginea unei păduri, cînd din pădure a ieşit un tînăr cum nu mi-a fost dat să mai văd pe munte.Îmbrăcat gros, cu un rucsac  în spinare, peste care o chitară, iar în mîini cîte o valiză.

Din vorbă în vorbă, mi-a spus  că s-a rătăcit, dar vrea să ajungă la barajul Leşu.

De trei zile mă învîrt prin păduri şi nu mai ştiu unde sînt şi unde trebuie să mă îndrept.

Ai mîncat ceva, l-am întrebat?

Nişte zmeură şi…zmeură.

Ne-am oprit lîngă un pîrîu, am făcut un foc, am căutat o piatră plată mai mare pe care am şurluit-o (frecat-o) cu nisip, apoi am ars-o pe foc şi m-am apucat să fac ceva ce n-am mai făcut.Mămăligă cu brînză.

După ce am prăjit la foc nişte slănină, am picurat suprafaţa pietrei, iar în cana emailată făceam cît încăpea, mămăligă, pe care o întindeam pe piatră şi puneam brînză.Aşa, cam patru straturi la care am adăugat slănina prăjită.Apoi, din lemn am făcut un fel de linguri pe care le-am ars în foc, să dispară gustul amar de lemn crud şi…La masăăă!

După ce a dormit un pic mi-a povestit povestea lui.

Sînt Mihai M.Am terminat Construcţii Hidroenergetice, dar tatăl meu vrea să-mi obţină negatie şi să munceas în Oradea, de unde sîntem.Dar eu împreună cu iubita mea-colegi de facultate- visăm să muncim şi să ne  trăim viaţa pe şantier.

Zicea, în oraş sînt şi doctori, şi ingineri şi profesori, dar nu se cunosc decît în cadrul grupurilor, dar aici pe şantier sînt ingineri în toate domeniile, profesori, doctori şi toţi sînt o familie mare şi frumoasă, îşi cresc împreună  copiii, trăiesc efectiv împreună.În plus se cîştigă foarte bine, iar la pensie putem să ne stabilim unde vrem.

De ce n-ai luat trenul şi de acolo cu orice autobuz sau camion cu navetişti?

Nu pot, că tata e miliţian şi m-ar fi găsit.De aceea am ocolit şi localităţile şi m-am rătăcit.

Avea o hartă, aşa  că am localizat unde eram şi am pornit împreună spre Leşu,ajutîndu-l la bagaje.

Cînd eram în apropiere un buldozerist a început să claxoneze şi utilajele, camioanele şi sirena de la baraj a început să urle.

Era clar că toată lumea ştia ce problemă are şi era aşteptat.

Cu braţele deschise, că toţi se pupau cu toţi.

Cum mi se părea că sînt în plus, m-am cam îndepărtat, dar un camionagiu m-a luat sub braţ ( lq propri) şi m-a dus în grămadă.

Asta cine-i?

E străinul care m-a hrănit şi m-a adus aici şi fără de care n-aş fi ajuns niciodată.

A urmat o beţie strajnică, s-au făcut o grămadă de poze, cîntat, dansat şi tot ce se face.

I-am lăsat adresa şi mi-am urmat calea.

In anu următor s-a născut fiul lor Mihăiţă şi…

Ori nu mi-au mai scris, ori s-au pierdut căci eu mi-am schimbat adresa de căteva ori,am pierdut legătura cu ei.

……

Ahaaa, deci tu eşti Mihăiţă!

Sînt Mihai, căci Mihăiţă e fiul meu.

A fost cea mai bună mămăligă cu brînză pe care am mîncat-o în viaţa mea şi tata mi-a povestit cum v-a cunoscut şi cît vă datorează.

Tata s-a stins în urmă cu doi ani, după un accident.

Să ştiţi că poza în care sînteţi împreună este cea mai dragă poză a părinţilor mei.

Voi merge şi eu cu copilul meu, la majorat, în pădure.

Voi urma ritualul exact aşa cum l-a urmat şi tatăl meu pe cel al dumneavoastră.Este deja o tradiţie în familia noastră.

Voi pleca cu soţia, copilul şi o luăm şi pe mama, în Canada.

Ce ziceţi?

Ce să-ţi spun?

Ai exemplul părinţilor tăi, care şi-au urmat şi trăit visul, avînd o viaţă frumoasă şi oferindu-ţi şi ţie, cum spuneai, o viaţă de vis.

Dacă tu împreună cu soţia ta aţi luat această hotărîre, urmaţi-vă calea.

Mama ta vă va sprijini, iar copilul vă va da putere.

Dacă n-a fost hotărîrea voastră, visul vostru, mai gîndiţi-vă.

I-am lăsat nr. de telefon  şi poate ne vom mai întilni.

De-ale părinţilor

Azi-dimineaţă în drum spre lucru m-am întîlnit cu un prieten.

Normal ne-am salutat cu bucurie şi l-am întrebat ce face acolo.

Stau, zice şi mă uit cum merg alţii la muncă.

Că eu m-am lăsat.Da nu-i bai, că am din ce trăi.

Da de ce te-ai lăsat? l-am întrebat.

Păi, de cănd s-a mărit  mimimum pe economie, aştia ne-au tăiat sporul de vechime şi cîştigam mai puţin decît înainte.

Da, zic fetiţa ta ce mai face?

La naiba! A plecat de acasă.E cu unul şi stau în chirie.

Bine mă, da ce-ai vrut? Să stea cu voi şi să crească nutrii?

Coabitează, zic.

Să se căsătorească, să facă unu, doi, trei copii şi-apoi n-au decît să muncească şi să coabiteze cît vor , că la 31 de ani ai lor doar muncesc – să facă carieră.Si cînd s-or trezi că vor familie o să fie nişte legume zbîrcite şi îmbătrînite înainte de vreme şi or umbla  la medici  să le facă aspirări şi să-i invitro-eze şi alte manevre nu numai costisitoare, dar care le pune şi viaţa în pericol.

Adică, vrei să fii bunic?

Da, vrem să fim bunici.Pînă sîntem încă tineri, nu cînd om fi mumii.

Da cu ei aţi stat de vorbă?

Pînă acum am tot încercat, dar nu prea au ascultat, dar o să mergem toţi bătrînii- şi noi, şi ai lui- la ei să-i luăm la întrebări.

Merg că eu nu m-am lăsat de servici.

Servus!

Servus!

Oare

M-am dat mult cu maşina.Din 1974.

Intotdeauna am visat să particip la curse, mai ales că aveam de la cine să învăţ aici, la Cluj.Dar n-a fost să fie.Singurele curse la care am participat au fost cele cu carturi, neoficiale.La cartodrom eram carturi cu motoare de Mobra, blocate in viteza a doua, să se poată da şi cei mici, fără probleme.După ce se încheia programul, montam schimbătoare pe cîteva carturi şi ne dădeam pînă ameţeam.Depășiri, ieșiri în afara pistei, rotiri, chiar mici accidente,viteză cît putea motorașul de Mobra,pe linia dreaptă.Era tare frumos.

Acum, n-am ieşit din casă din cauza unui film cu curse auto.Il trăiesc de parcă aş fi acolo.

Nu, nu sînt vitezoman.Imi place să mă dau cu maşina. Să văd tot ce se întimplă în jurul meu, să văd peisajul, căprioare, păsări, copaci, iar asta nu se poate la viteză mare, cînd vizibilitatea se reduce la un culuoar  îngust , pe șosea înainte.Imi place mai mult șoseaua de munte, cu viraje multe, decît soseaua dreaptă.Mi se pare plictisitoare.Imi place să alunec ușor peste denivelări,ca și cu o barcă pe valuri, nu să trec, in viteză, pe deasupra lor.

Sînt, mai degrabă prudent, atent la toți cei din jurul meu-mai ales că par să fie foarte mulți aceia care nu cunosc indicatoarele și legea circulației, în general.

Pentru mine și condusul e o joacă.Mă joc așa cum o fac cei mici, cu seriozitate.

Zilele trecute am făcut ceva modificări in casă, iar pentru asta a trebuit să strîng toate pietrele în cutii.

Intenția era să le las în cutii, dar nu pot.Imi sînt dragi și mi-e drag să le văd.

Din păcate nu mai încap toate cîte au fost înainte pe rafturi.

Oare pe care să le scot, pe care să le mai pun.Pentru fiecare piatră am mers kilometri pe teren, am cules-o din apă, din noroi, am dus-o în spate sau in sacoșe de mi s-au lungit mîinile.Pe unele le-am tăiat sau doar le-am șlefuit manual zile, săptămîni, luni, micron cu micron, pînă au ajuns în faza asta.

Am renunțat la multe din ele pentru a-mi putea susține financiar pasiunea.Au ajuns prin toată lumea, la alti pasionați, iubitori de pietre.

Ca și drumeția, ca și mersul pe munte și studiul , parțial al geologiei si colectarea și prelucrarea pietrelor a fost tot o joacă.

Acum, dacă nu mai șlefuiesc, merg mai puțin pe teren pentru recoltare, parcă mi-e greu să nu le văd pe cele pe care le-am păstrat încă pe lîngă mine.

Oare am rămas  un copil care, încă, se mai joacă sau încep să dau în mintea copiilor?

Inca una (rautate)

Aseara, in Cluj, a fost spectacol in direct cu lumea intreaga, pe plasma.Adica, coruri de copii de la noi, de prin Franta, Anglia,SUA. Cintau cintece si colinde, in engleza.

Ma, da’, cum de nu s-a gindit nimeni sa cinte in direct, pe plasma, cu copii (romani) de prin toata lumea colinde romanesti, in limba romana?

Noa, zic si eu, ca nu ma doare tastatura!…