Pofte

Eram copil.Cred că prin clasa întîi, cam acolo. Sora mea mai mare avea de mers la o prietenă şi m-a luat şi pe mine.

Ajunşi, pe mine m-a plantat în bucătărie, la masă, să o aştept pe mama fetei să-mi pregătească nişte dulceaţă de trandafiri, că ştia că-mi place, în timp ce ele se distrau şi povesteau de-ale lor.

Pe masa din bucătărie trona o fructieră plină cu fructe atît de frumoase că nu-mi puteam lua ochii de la ele.Mai ales două pere.Erau mari, roşu cu auriu.Orice aş fi făcut, privirea mi se întorcea la ele şi înghiţeam în sec.

S-au prins fetele şi mi-a zis Adriana să-mi iau ce vreau eu de acolo.

M-am repezit ca vulturul, am  luat o pară şi am muşcat din ea ca unul care n-a mai mîncat nimic de un an.

Am crezut că-mi sar ochii din cap.Îmi încercam dinţii să văd dacă mai sînt acolo sau dacă se mişcă.Fructele din fructieră erau din gips şi frumos şi real vopsite, că ziceai că sînt vii.Încă nu apăruseră cele din plastic.

O săptămînă au rîs fetele de mine.

Am primit atunci o grămadă de fructe şi bineînţeles că şi pere care, chiar dacă nu erau la fel de mari şi de frumoase, erau dulci şi zemoase.

De cîte ori se întîlnesc fetele, cam din zece în cinşpe ani, îşi amintesc şi îmi amintesc şi mie, dacă sînt prin preajmă, de păţania mea.

 

6 răspunsuri

  1. Eram la bunici, în casa unor prieteni de joacă. Cinci copii erau. Unul din ei s-a urcat pe un scaun, la vitrină, şi a scos de acolo un castravete în miniatură şi o căpşună, mai mare decât ştiam eu că sunt fructele astea. Ambele ca dintr-un gel transparent, evident, verde şi roşu. Săpunuri amândouă, ştiam asta. Mi-au spus că le ţin în vitrină, nu se spală cu ele că e păcat să le strice.
    Nu mai văzusem aşa săpunuri niciodată şi eram fascinată de mirosul castravetelui. Un amestec de gumă de mestecat cu ceva nedefinit. Atât de fascinată am fost că mi-am înfipt dinţii în el. Nu l-am rupt, dar urmele au rămas. Am aflat mai târziu că au stat urmele alea mult şi bine în vitrina lor, nu s-au îndurat să strice săpunul la spălat…

    • Fructele de care ziceam aveau doar rol de ornament.Erau foarte frumoase şi lăsate în fructieră, pe masă, să nu fie goală.
      Probabil şi urma dinţilor mei a rămas întipărită spre aducere aminte.

  2. Se adeverește zicala: „Lăcomia pierde omenia”; dar în cele relatate este vorba despre naivitatea copiilor.

    • In cazul meu nu era vorba de lăcomie, căci n-am luat fără să mi se dea acordul.Dar pur şi simplu arătau prea frumos şi plăcîndu-mi mult perele şi ştiind cît pot fi de zemoase şi dulci cele care arătau ca cea în care mi-am înfipt dinţii, mi-a făcut poftă.Chiar şi acum, că nu mai sît copil de mult, mi-ar curge ochii după asemenea bunătate.

  3. Ha, ha! Am pățit și eu ceva asemănător, în copilărie, în vizită la o rudă mai în vârstă. Fructele ei erau din plastic, dar arătau atât de adevărate! Nu m-au lăsat să gust din ele, dar mi-au explicat că sunt „de frumusețe” 😀
    Numai bine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: