Bucuria împărtăşită

Aşa sîntem făcuţi.Să ne împărtăşim cu alţii şi bune şi rele.Altfel parcă n-am fi întregi.

Eram în Bucegi cu un tovarăş de căţărare.Tocmai  am ajuns într-o zonă cu multe chei şi  voiam să le văd pe toate sau cît mai multe.Practic fiecare vale sau pîrîu are propriile chei sau canioane şi parcă m-ar fi durut sufletul să plec de acolo.Aşa că ne-am despărţit.Eu la plimbare, el spre ceva Colţi din zonă.

Nu era bine să fim singuri nici pentru mine, nici pentru el, dar…

De fapt singurul lucru pe care îl aveam în comun era căţăratul.Ori eu n-am venit numai la căţărare.Sînt atîtea de văzut,de simţit, de trăit pe munte în general încît cînd ai mai mult timp nu poţi să faci un singur lucru.

Ar fi de făcut o precizare.Deşi aveam acasă un Minolta şi două obiective, pe teren, pe munte luam cu mine un Vilia sau un Smena 8.Adică cele mai simple aparate foto cu putinţă.Ruseşti, de cea mai bună calitate şi cu care oricine putea face fotografii foarte bune.Si asta pentru că pe obiectiv era desenat timpul de expunere optim-pentru soare puternic, soare cu nori, nori sau pentru blitz şi pe cealaltă parte a obiectivului apărea diafragma optimă pentru timpul de expunere folosit.In plus un Smena 8 costa 30 sau 40 de lei şi se găseau la toate magazinele de specialitate din ţară.

Mergeam pe o vale care se îngusta din ce în ce  şi inima îmi bătea cu putere.Mă aşteptam la surprize plăcute.Ce mai, m-am trezit pe fundul unui canion, că abia se ghicea cerul undeva deasupra capului meu.Chiar mă gîndeam că n-ar fi bine dacă ar curge apă sau ar ploua sus căci torentul format, vijelios nu mi-ar da nici o şansă dacă m-ar prinde acolo.

Si a urmat distracţia.Se vedeau cîteva săritoare, căţărare…

Deja îmi părea rău că nu e şi prietenul meu, Puiu, cu care ne distrăm pe munţi.

Destul de greuţ am trecut de prima săritoare şi oprit să fac nişte poze m-am dezechilibrat aşa că am aruncat aparatul foto şi m-am prins de stîncă.Normal că aparatul s-a dus pînă jos sărind din piatră în piatră.Si tot normal că, rîzînd am coborît după el.Era în unica baltă de la bază, spart.Adică s-a dus şi aparatul şi filmul care era în el.De aparat nu-mi părea rău, dar pe film aveam 36 de fotografii frumoase.

Am urcat din nou şi am început cercetarea spre a merge mai departe.Ce frumuseţe.Era cutat peretele, de parcă era pielea unui căţel Şarpei şi în spatele unei cute am văzut întîi o firidă şi-apoi… un fel de tunel sau arcadă, dar care dădea mai sus.Imi venea să-l strig pe Puiu să vină să vadă minunăţia, frumuseţea care se întrezărea în continuarea acelui tunel.Cu pieptul umflat de emoţie m-am tîrît prin acel tunel de vreo cinci metri-probabil mai adînc, dar plin de aluviunile aduse de apa- şi am găsit în continuare tot felul de treceri, ba ca un ochi aproape perfect rotund, ba niste adîncituri concave, ba ici colo marmide cu cîte un ochi de apă în care se oglindea cerul.Era atîta frumuseţe, linişte, întreruptă din cînd în cînd de trecerea curentului de aer printre stîncile modelate el şi de apă.

Si eram singur.Să nu pot împărtăşi cu nimeni bucuria descoperirii, calea întortocheată spre în sus, muşchiul pe pietre sau cîte un firicel de apă prelins pe stîncă.Soarele sau umbrele, liniştea  şi bucuria de a fi acolo, în îmbrăţişarea muntelui.

Am lăsat acolo aparatul foto.Prins, forţat, între  nişte stînci,cu obiectivul în sus în aşa fel ca atunci cînd soarele trece pe deasupra lui, cîteva raze trecînd prin lentilele obiectivului să încălzească ochiul de apă de sub el.Poate ajută la ceva.

Si acum cînd îmi amintesc sînt cuprins de acea emoţie a cărui preaplin dă  lacrimi.

Ei bine, astfel de emoţii, de bucurii pălesc un pic cînd nu sînt împărtăşite, cînd nu sînt regăsite şi în privirile, gîndurile,mîinile tremurînde ale unui tovarăş, prieten sau oricine altcineva.

Parcă nu e la fel de fain dacă nu vezi şi pe un altul că a rămas cu gura căscată, rîzînd în hohote sau doar zîmbind cu ochii în lacrimi.

In plus, astfel de locuri întăresc prieteniile, legăturile dintre oameni şi legăturile oamenilor cu natura, cu împrejurul, cu acel tot din care facem parte şi noi.

Ar mai fi o precitare.

Nu spun unde este pentru că după cercetări pe google, nu este  cuprins într-un traseu turistic şi nu este marcat.

Cei care ştiu n-au nevoie de indicaţii, iar cei care nu ştiu e mai bine să nu ştie pentru că era cu dificultate ridicată, nu pentru oricine.

 

Poza 211

https://fosile.wordpress.com/Acum ne rotim în celaltă parte…

Prietenul

Prietenul la nevoie se cunoaste şi-ţi ţine locul cald.

https://fosile.wordpress.com/

Sint sanatos, daca fac comparatie…

Vecin.

Sportiv, a lucrat in sport si era pensionar de vreo 5 ani.

Intr-o duminica ( cam de o luna) a iesit la plimbare, a cazut si…

Vecina.

E in ultima faza.A zis ca lasa geamul deschis sa nu fie miros si sa poata intra pompierii…

Anul trecut am regasit dupa 40 de ani, o prietena din tinerete.

Mare bucurie, ne-am vizitat dar din toamna e din ce in ce mai rau.

A facut radioterapie si-a revenit si i-a revenit zimbetul pe buze.Chiar planuiam cu sotia sa o luam la noi acasa, sa mai schimbe „peisajul” salonului.Sa ascultam muzica, sa rasfoim poze si amintiri vechi, sa ridem.

Nu se mai poate.E din ce in ce mai rau.

Simbata  am mers la ea.

Sa o determin sa vorbeasca, sa-si aminteasca , sa rida, sa uite o secunda de dureri.

Si si-a amintit:Eram, in urma cu 41 de ani, la Cheile Turzii.Am organizat un concurs de dans si era plin de tineret dansator acolo.

Un tinar maghiar ii dadea tircoale, dar nu stia ce e cu mine.Si a intrebat-o cine-i pletosul.

Ea a raspuns scurt, in ungureste:”hazi barat”

Asta s-ar traduce „prieten de familie” dar si „amant”.

Un zimbet chinuit a inflorit timid pe chipul desfigurat de durere.

Am tinut-o un pic in brate, ca pe vremuri  cind dansam pe …Lady in Black, sau cum ne ditram traducind in ungureste „Fekete Neni”a lui Uriah Heep.

Epuizata  s-a intins, iar eu am iesit in ploaie, urlindu-mi neputinta de a o ajuta, de a-i alina durerile.

Urmeaza sa treaca pe morfina…

Greu de refuzat

Pe vremuri- firar sa fie, ca din ce in ce mai des spun asta- cind initiam o excursie, o iesire erau multi care veneau cu mine, in special daca se termina cu chef, cu concursuri  de dans sau baute.Altii, mai putini care veneau cu mine doar pentru placerea drumetiei, pentru catarare, pentru a fi pe munte si doar unul pentru a fi impreuna, pentru a drumeti, a ne catara, a ne juca si a visa.Cu  el aveam acelasi ritm, aceleasi visuri, ascultam aceiasi muzica, rideam la aceleasi glume si putem merge oriunde,in orice situatie fara sa obosim prea tare, fara sa ne fie frica.Ne bucuram impreuna de fluturi si flori, de frunze si copaci, de stinci, de cer si dupa ce m-am indragostit de pietre am cautat impreuna, ne-am tirit prin apa sau noroi, ni s-au intins miinile de la sacosele cu pietre.Lui cind ii spuneam, daca putea, venea fara nici o alta discutie.Vedem noi ce facem daca ploua, daca e frig, daca…Se rezolva .Chiar daca am crescut, chiar daca am ajuns sa nu mai fim tineri, ne-am jucat impreuna mereu.Si acum, mai rar, cind mai iesim e la fel pentru avem acelasi ritm-mai lent, e drept.

Se intimpla citeodata sa nu poata veni nimeni.Nu-i bai! Mergeam singur.

Stii cum e.Cind te-ai hotarit sa mergi undeva, deja ti-ai facut planuri de drum, ai inceput sa vezi cum va decurge, sa vezi itinerariul, posibile intimplari plus neprevazutul, si-atunci nu poti renunta doar pentru ca altii nu vor sau nu pot sa vina.

Din pacate in ultimii cinci ani n-am mai iesit singur.

Mai ales dupa ce mi-am spart rotula, mi-e frica sa fac catarari, obosesc.

In ultima vreme, cu ajutorul pasiunii pentru pietre, am iesit impreuna cu tineri cu aceiasi pasiune.

In special doi dintre ei.Sint cum eram noi pe vremuri.Vorbesc aceiasi limba, rid la aceleasi glume, se bucura de natura, de fluturi, de frunze si flori, se bucura de fiecare pietricica, fac fotografii.

Am fost cu ei, sint ca si mine cindva, dar …TINERI.

Au alt ritm, pe care eu nu-l mai am.

De cite ori ma cheama sa mergem impreuna undeva, sint tentat sa merg.

Dar daca eu n-am grija de mine,cine sa aiba, in afara de nevasta-mea care se bucura cind as putea merge si se necajeste cind ma intorc rupt, obosit, cazut.

Pentru ca, din pacate s-a cam terminat.

Dupa ultimele iesiri  cu ei, m-am intors terminat, rupt, cu degetele de la picioare distruse de niste bocanci pe care nu i-am mai purtat de mult.

Joi m-a sunat Ljuba.

Zicea ca a vorbit cu Arthur si ca n-ar fi rau sa merg cu ei in Metaliferi pe simbata, duminica si sa ne intoarcem luni.

Nu l-am refuzat la telefon, dar cind ne-am intilni, la mine acasa, la o poveste i-am spus.

Am incheiat anul trecut bolnav.Am inceput anul asta mai rau.Inca nu sint bine si ma refac greu.

In mod sigur e frig, e mult mai frig in mijlocul muntilor decit aici, iar eu nu rezist doua nopti in sac de dormit.

A inteles.Dragul de el s-a dus singur.Pentru ca nici Arthur n-a putut veni.

As fi mers, dar n-am mers.

L-am sunat sa vad ce face, cum e vremea pe-acolo, daca e zapada,daca a gasit pietre, daca …

N-a raspuns.Posibil sa  nu fie semnal.

Abia astept sa ne intilnim sa-mi povesteasca, sa-mi arate poze, sa …ca si cum as fi fost si eu acolo.

Din pacate de-acum trebuie sa refuz.

Greu.

Prima pietruiala

la drum

la drum

De intii martie am pornit cu baietii la prima pietruiala din acest an.Normal, in Trascau.Un parcurs de aproximativ 5 sau 8 km dus si tot atita intors, pe vale, dar majoritatea traseului fara urcusuri  .

 

traznita

traznita

In zona sint o gramada de rachiti traznite, interesant este ca nu sint pe culmi ci la baza muntelui, intre munti, pe vale.

Prima

Prima

A aparut in apa prima piatra asa, ca o intimpinare.Un bun venit.

Vestitorul

Vestitorul

In padure ne-a intimpinat un vestitor, iar cind am ridicat privirea am vazut ca intreg versantul este plin de vestitori, de ghiocei si citeva viorele.

Obstacole

Obstacole

Un prim obstacol pe vale.Cascade cu marmide.

Mai aproape

Mai aproape

Greu de trecut spre imposibil.

Dupa ocolire

Dupa ocolire

O mica escalada printre spini si din nou, la drum.

La soare

La soare

Cum a ajuns soarele la ei, s-au deschis.

Carneol

Carneol

Mi-a aparut in fata.S-o las acolo?

Puiet

Puiet

Ultima data cind am fost pe-aici brazii astia erau de citiva centimetri.E frumos.

Traznite

Traznite

 

Filon

Filon

Ne-am bucurat de filoanele gasite si am strins citeva bucatele cazute prin preajma.Ar fi un sacrilegiu sa distrugi asemenea frumusete.

La suprafata

La suprafata

Depunere de suprafata.

Filon

Filon

Un ultim filon si dupa ce am vazut citeva urme de urs ne-am cam pornit pe cale de intoarcere.Zic localnicii din locul unde am lasat masina ca au aparut prin zona de cam trei ani si iarna au atacat gospodariile oamenilor.N-au fost atacuri asupra oamenilor.

Baietii au gasit si ei niste frumuseti.Carneoale, opaluri, lemne.Fiecare cu ce era pentru ei.

A fost o iesire frumoasa.O gura de aer, o „gura” de munte, o „gura” de pietre, o „gura” de plimbare.

De multe ori eram impreuna, dar la distanta de 50-100 de metri unul de altul, fiecare cu sine, cu imprejurul, fara grija celorlalti, a ursilor, a altor animale sau oameni.

Si citeva  poze cu „recolta”

https://fosile.wordpress.com/https://fosile.wordpress.com/https://fosile.wordpress.com/https://fosile.wordpress.com/Am luat si nisip pe care urmeaza sa-l vad la microscop.

Reactii

Unoeri nu reactionam pe masura asteptarii.

De curind un prieten mi-a adus in dar o piatra.

El stie ca imi poate face o bucurie aducindu-mi o piatra si desi nu-i la fel ca atunci cind o descopar eu, cind ma aplec si o iau din noroi, din apa , este tot o bucurie.

Mi-a adus o piatra unica.

Prin ce e este mai unica decit alte pietre?

Pentru ca are 1 miliard de ani.

1 000 000 000 de ani!

Obisnuit cu treizezeci sau saizeci de milioane sau cu o suta,douasute de milioane de ani, nu mi-a spus mare lucru un miliard.

M-am bucurat putin, am luat-o, am cercetat-o pe o parte si pe alta, m-am uitat cu lupa sa vad dungile de agat si am pus-o pe raft, alaturi de altele.

Abia acum am reactionat.

Pamintul este estimat la 10 miliarde de ani, iar acest agat, aceasta pietricica are un miliard de ani si prietenul meu mi-a oferit-o mie.

Ii datorez un maaare: MULTUMESC, LJUBA!