De-ale gurii

La o mănăstire din Ardeal.

Lui Todor i s-o părut că cel mai bun lucru îi să să călugărească. La cea mai apropiată mănăstire era în vigoare jurămîntul tăcerii. Cînd o ajuns Todor, starețul i-o spus:

– Poți rămîne cît vrei aici la mănăstire, cu o condiție: nu vorbești nimic, decât dacă te întreb eu.

Trece un an și starețul îi zice lui Todor:

– Acum, poți să spui două cuvinte.

– Patu’ tare, zice Todor.

– A, bine, voi pune să ți-l schimbe.

După încă un an:

– Acum, poți să mai zici două cuvinte.

– Mîncare rece, zice Todor disperat.

– A, bine, o să se rezolve.

Mai trece un an:

– Ai din nou dreptul la două cuvinte.

– Mărg acasă.

– Ăsta-i cel mai bun lucru. De tri ani de cînd ești aici, n-ai făcut altceva decît să te tăt plînji…

La intrare

Voronet,tirgul de la poarta.

In acelasi drum spre Iasi,dupa plecarea de la Borsec cum am intrat in judetul Neamt am intilnit o biserica pentru care am oprit.

Judetul Neamt

Speram sa vad lacul sau coada lacului de la Bicaz si viaductul de la capatul lacului,dar nu exista nici un punct din care sa vezi ceva,iar viaductul…

Viaductul de la Bicaz

se poate vedea doar atit din masina sau eventual de pe partea cealalta in drum spre Piatra Neamt.Dar eu mergeam spre Tirgu Neamt.

Sosele foarte bune,aglomeratie si trebuia sa fiu atent la intrarea in Iasi,s-o iau pe un drum lateral,sa pot iesi din oras fara sa intru in centru.

Zis si facut…altceva.Drumurile fiind proaspat asfaltate lipsesc indicatoarele si…m-am trezit in plin centru in fata Palatului Culturii,apoi in fata Teatrului National,apoi o strada la stinga,una la dreapta,am trecut peste un pod galben,cartierul Nicolina si cu greu,dupa ce m-am invirtit pina am ametit intr-o caldura cumplita si afara si in masina,am iesit din Iasi inspre Vaslui.

Am oprit,am sunat  pe cei unde trebuia sa ajung si m-au dirijat sa ajung la destinatie.Bineinteles dupa ce am intrat din nou in oras.Habar n-am cum arata Iasiul,caci m-am uitat dupa indicatoare de circulatie.

La intoarcere am venit pe dincoace,prin Bucovina sa ajung si la Voronet.Sa vad eu cu ochii mei minunea.

Voronet

Voronet

Cu greu am gasit un loc mai ferit,la umbra  .Am platit pentru vizitare si pentru fotografii si…

E intr-adevar impresionant.Dar numai o parte si-a pastrat oarecum culorile.Pe cealalta parte pictura este aproape stearsa si se va strerge peste tot daca nu gasesc o modalitate de a restaura si vernisa minunata pictura murala.

In schimb interiorul m-a impresionat pina la lacrimi.N-am facut poze pentru ca este interzis.

Am facut ce trebuie facut intr-un astfel de loc.Cind atingeam peretii simteam un fel de curent strabatindu-mi corpul.Am luat cite o luminare pentru cei vii si cei dusi de la o calugarita si cu ochii in lacrimi am iesit.

Socul este destul de mare.Lumina puternica,zgomotul turistilor,zgomotul celor care construiau ceva   si bateau cu ciocane de parca era concurs.

Dar socul cel mai mare il ai la poarta.

La intrare este tirg.

Exponate

Tirgul de la Voronet

Oare nu se poate face asta in afara manastirii?

Unde-i reculegerea,unde-i rugaciunea,unde-i sfintenia?

O calugarita acra,care vorbeste incontinuu la mobil ia banii si fara un  „Doamne Ajuta” trece la urmatorul cumparator.Si iesi cu un gust amar- comert…

Nici n-am mai oprit nicaieri,decit dupa ce am trecut de pasul Tihuta,pentru dezmortire si racorire

Spre Pasul Tihuta

si dupa ce am trecut de Josenii Birgaului,Mijlocenii Birgaului,Prundu Birgaului,Susenii Birgaului,Bistrita Birgaului,ca-mi venea sa-mi iau lumea in cap de atita Birgau fiind aproape lipite una de alta-altfel foarte frumoase localitatile-am fost tentat sa merg si la Colibita,dar merita mers cu familia pentru a vedea partea cealalta a Calimanilor.Asa ca,am trecut vijiind prin Bistrita,Dej si rupt de caldura,am ajuns acasa.

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ † secolul al XIV-lea

 de Florin Mateiu

Pe Valea Râmeţului, la poalele unei stânci ţuguiate, unde îşi fac vulturii cuib, se află Mănăstirea Râmeţ, care a fost întemeiată de vieţuitori eremiţi, vestiţi în munţii din cuprinsul Daciei Traiane.

Biserica cea veche a Mănăstirii are o frescă de la 1273,  care a fost pictată de Mihu de la Criş.

Cuviosul Ghelasie, ieroschimonahul, a fost cel mai vestit egumen cunoscut cu numele al Mănăstirii Râmeţ. Cinstit ca sfânt în satele din Munţii Apusenilor, acesta era originar din părţile locului acela. S-a nevoit mai întâi ca sihastru pe Valea Râmeţului, unde erau pustnici vieţuitori, de la care  a deprins meşteşugul luptelor duhovniceşti.

Curăţindu-şi mintea de cugetele cele rele şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni a coborât în obştea pe care a ajuns să o conducă.

Tradiţia spune că avea doisprezece ucenici, cu care împreună se ruga şi postea săvârşind Sfintele Slujbe. Peste săptămână nu accepta altă mâncare decât Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea şi-o petrecea în privegheri. Doar sâmbăta şi duminica mânca laolaltă cu călugării. Era un mare duhovnic, părinte spiritual al monahilor şi al locuitorilor din satele Munţilor Apuseni. În timpul Sfintelor Posturi cerceta pe sihaştrii ce se nevoiau în zona aceea, apoi cobora la mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi.

Veneau la Sfântul mulţi bolnavi şi mulţi stăpâniţi de duhuri.

Pe când se afla odată cu ucenicii la adunat fân în poiana mănăstirii, la Hopaţi, şi fiind o arşiţă cumplită, încât toţi sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune şi pe dată au găsit un izvor de apă rece, care există şi astăzi. Toţi îi zic „Izvorul Sfântului Ghelasie” şi azi mulţi iau apă din el pentru sănătate şi binecuvântare.

A cunoscut sfârşitul său apucând să mai împartă poveţe şi să-şi îmbrăţişeze ucenicii. Tradiţia mănăstirii spune că atunci când a coborât asinul de pe munte cu moaştele Sfântului, clopotele de prin satele munţilor au început să bată singure.

A fost îngropat lângă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormântul său.

A fost nu doar egumenul Mănăstirii de la Râmeţ, ci a fost hirotonit episcop şi a fost arhiereu al românilor din Ardeal în acea perioadă în care catolicismul era încă în ofensivă, neconfruntându-se încă cu convulsiile reformatoare pe care avea să le sufere mai târziu.

Pe timpul acela arhiepiscopia românilor îşi avea acolo reşedinţa sa la poalele munţilor. Era de fapt o mitropolie a daco-românilor din Ardeal, cea mai prigonită pentru credinţă.

Sfântul Ghelasie a fost un adevărat ierarh, căci toţi ai noştri l-au cunoscut de părinte, purtându-i în inimă pe toţi, umblând printre ei fără podoabe, mitre sau cârje ori suite, ci simplu, asemenea primilor Apostoli. El a ţinut credinţa trează în sufletele acelor locuitori din Apusul ţării, mulţi ani după mutarea sa la Domnul.

În 1924 venind pârâul mare a adus la vale multe oase din cimitirul bisericii. Atunci craniul Sfântului fiind scos din mormânt s-a oprit la fereastra bisericii vechi şi a stat acolo. Vieţuitorii l-au luat şi l-au pus cu cinste în altarul bisericii, şi, cu voia Domnului, mulţi au înţeles mesajul Sfântului. Sufletul său în cer este numărat în ceata Cuvioşilor Părinţi.

 

Sfinte Ierarh Ghelasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sfântul Ioan de la Prislop † secolul al XVI-lea

de Florin Mateiu

Este şi el un Sfânt uitat de vreme şi de multe ori neluat în seamă, deşi cea mai vie amintire i-o păstrează locurile sale de baştină şi cultul său local.

Ioan a trăit în Eparhia Haţegului la Prislop. Într-o cronică, scrisă la aproape trei veacuri de la mutarea sa la Cele Veşnice, avem o plângere, o tânguire adresată de Sfântul nouă, celor de astăzi. Această cronică a fost scrisă de către un monah cărturar, dintre aceia care pleacă şi se pustniceşte cine ştie unde, la anul 1762 când mănăstirea Prislop cade sub rafalele tunurilor lui Buccow, distrugătorul a peste 250 de biserici şi mănăstiri ardelene. Şi dacă în acea cronică anonimă în versuri, scrisă la trei sute de ani după Sfântul, se plângea soarta mănăstirii de la Prislop, după alte trei veacuri nu am putea oare să ne întrebăm cu smerenie şi pertinenţă: oare, încercările care au lovit în credinţa poporului român din Transilvania, nu se datorează tocmai împuţinării credinţei şi pierderii din evlavie către Sfinţii neamului, pe care uneori i-am uitat, sau tindem să-i uităm, asemenea şi tradiţia, ca apoi să rămânem de izbelişte ca nişte orfani?

La începutul secolului al XV-lea Sfântul Nicodim de la Tismana a întemeiat aici, la Prislop sau Silvaş, o mănăstire cu viaţă de obşte. Mulţi călugări din Transilvania s-au nevoit aici în această mănăstire până în secolul al XVIII-lea când a fost distrusă.

Unul dintre aceşti mari sihaştri care a rămas în evlavia credincioşilor din Ţara Haţegului este Cuviosul Ioan de la Prislop, pe care tradiţia locală îl cinsteşte sub numele acesta de Sfântul Ioan de la Silvaş. Se pare că era originar din zona mănăstirii, din Silvaşul de Sus, şi a intrat în monahism în jurul anului 1500. Nevoindu-se în mănăstire în post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi şi privegheri, în deplină ascultare, a sporit mult în sfinţenie. Apoi s-a retras în munte, mai sus de mănăstire, pe Valea râului Silvuţ, unde a săpat cu cosorul o chilie în stâncă. Chilia se păstrează şi astăzi şi este cunoscută sub numele de „Chilia Sfântului” sau „Casa Sfântului”.

Credincioşii îl cinsteau ca Sfânt încă din timpul vieţii şi veneau adesea la peşteră să-şi spună necazurile şi să ceară sfat.

Aici în această peşteră, săpată cu osteneală de propriile mâini, s-a nevoit Cuviosul mulţi ani luptând cu ispitele cele drăceşti şi totdeauna trebuia prin rugăciune, căci stăruia Sfântul şi nu se ridica de la rugăciune până nu-i alunga pe demoni.

Acest rugător neîncetat s-a mutat la Domnul într-un mod martiric, căci, pe când Sfântul săpa o fereastră în chilia sa din stâncă, un om, aflat la vânătoare pe malul celălalt al pârâului, a tras asupra Sfântului cu arma, luându-l drept o fiară, sub nălucirile cele rele în care se afla acel om.

Aceasta a fost cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care a vrut să-l răsplătească pe sfânt şi cu cununa muceniciei. Aşa şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos Sfântul Ioan de la Silvaş.

Rudele au ridicat Sfintele sale moaşte din peştera sa şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre minunile ce se săvârşeau aici, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului.

Şi primind în dar Sfintele moaşte, acei călugări le-au dus în Ţara Românească la o mănăstire, probabil una dintre acelea care au fost dintotdeauna legate de Transilvania: Tismana sau Bistriţa Vâlcii, Curtea de Argeş sau Cozia.

Strămutarea moaştelor Sfântului arată sfinţenia sa, sufletul său este numărat în ceata Sfinţilor de unde se roagă pentru poporul său.

Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!