Refugiul

Eram cu un prieten la Arizona, la o cafea.

Se pregătea pentru teologie, iar eu îl ajutam la partea cu muzica.

Atmosfera din Arizona era, ca de obicei, plăcută, distractivă.Se discuta pe marginea unor cărți, muzică, se spuneau ultimele bancuri cu Bulă sau politice, se făceau planuri pentru vacanțe sau concedii, unii ( Radu H.) țineau adevărate cursuri de filozofie.

Ce mai, fum , cafele și sus cîte un coniac.

La un moment dat a intrat un tip și a întrebat cine îl însoțește la o drumeție la Refugiul de pe pinten.

Ar fi de precizat că am rîs o săptămînă, toți drumarii și montaniarzii cînd am auzit unde s-a făcut un refugiu.

Pe un pinten de munte din Vladeasa, greu accesibil vara și imposibil de ajuns acolo iarna, în afara oricăror rute și departe de orice zonă locuită.

Probabil unui Tovarăș i s-a pus în vedere că trebuie făcut un refugiu și l-a făcut după ureche.

Primul care a fost de acord să meargă a fost amicul meu, dacă merg și eu.

L-am întrebat de ce ar merge și mi-a răspuns că după ce devine preot s-a terminat cu prostiile, deci ar fi momentul să le facă înainte.

Si care ar fi scopul?

Păi…, nu face nimeni altcineva o asemenea prostie, deci TREBUIE făcută!

E drept,  era un motiv bun.

Pînă la urmă ne-am ales cinci inși.Ei patru plecau în ziua următoare, iar eu peste două zile.

Tren și-apoi pe jos.

Vreme frumoasă, senin, ceva zăpadă pe ici colo prin pădurea desfrunzită.

Am trecut printr-un sat unde m-am militianul care m-a legitimat mi-a spus că cei patru au trecut ieri, dar că eu ar fi mai bine să nu merg căci vine vijelia.

Care vijelie, că e senin, arde soarele…

M-a trimis la capătul satului la un moș, care îmi va spune cum e mai bine să fac.

Si moșul a zis de vijelie, dar văzînd că nu-i cale să mă rețină, m-a îndrumat să stau în pădure cît durează vremea rea și-apoi să merg la Huda Popii – hudă= gaură, cavitate, peșteră- pînă dimineața, că n-am cum să găsesc cărarea printre stînci pînă sus la refugiu.

E locul unde a stat pe vremuri un călugăr.

Zicea că a fost la începutul toamnei acolo și a lăsat lemne de foc, că este sobă cu plită și burlan pentru fum și un lompaș- lampă de vînt, cu petrol.Si înainte să plec de acolo să las jumătate din ceva care mie îmi place cel mai mult și am la mine.

Mergînd, vedeam cum norii acoperă cerul și , normal a început vintoase și , de parcă nu era de ajuns, zăpadă.Nu vedeam nimic și abia înaintam, așa că m-am adăpostit în pădure, în spatele unui copac gros și m-am acoperit cu frunze-țin de cald.

Era deja întuneric cînd s-a potolit furtuna, dar MERG INAINTE,că de aceea am venit, nu?

Nu mai  aveam mult de mers pănă la stînci, cînd undeva departe sus, vedeam lumini în mișcare.Băieții au ieșit cu lanternele să pot să-i localizez.

M-am gîndit că am fost destul de nebun  să mă pornesc la drum, dar nu sînt destul de nebun să încerc să urc printre stîncile acopecite cu zăpadă și poate gheață.Deci soluția este să găsesc Huda Popii și să stau acolo peste noapte.

Din momentul în care am luat această hotărîre  totul mi s-a părut ușor.Am găsit, printre stînci,  calea de acces spre cavitate, am urcat fără probleme și m-am bucurat cînd am ajuns înăuntru.

Era cam de cinci metri adîncime, de vreo trei lățime si cam doi înălțime.Nu era în calea vînturilor și avea un gard de nuiele la intrare.

Am aprins lompașul, am făcut foc în sobă și după cîteva țigări am dormit, ca scăldat,la căldură, pînă dimineața.

Inainte de plecare am curățat soba, am lăsat o conservă, că poate cineva va avea nevoie și un pachet de Carpați fără filtru-aveam două.

Ajuns cu greu la Refugiu, băieții m-au întrebat unde este tovarăsul meu.

Care tovarăs?

Păi, cînd ți-am luminat de sus erai însoțit de încă cineva.

Nu sînteți normali? Am venit singur.

Toți patru am văzut că mai era cineva cu tine și parcă vă sprijineați unul pe celălalt, în bătaia vîntului.

Reclame

Pănuşă.TriP

Cînd drumeţeşti la supărare nici nu ştii ce faci, unde eşti, unde şi pe unde mergi.Doar pui un picior înaintea celuilalt.

Aveam o supărare mare şi am pornit spre munte.

Mergeam.

Doar mergeam, fără să văd, fără să aud, fără să-mi dau seama dacă sînt ud sau uscat, dacă plouă sau e soare.Constatam doar că  e zi şi că sînt prin pădure.

La un moment dat mi s-a părut că aud nişte cuvinte, dar n-am dat importanţă.Mergeam, încă încruntat, încă încrîncenat.

Aud-Ni nu-i bine a vorovi cu omu măreţ, că el le ştie pă tăte.

Măreţ- regionalism- încrezut, egoist, răutăcios.

Alături de mine mergea un pădurar mai special.Adică era imbrăcat în verde, ca toţi pădurarii, dar avea plete şi barbă.

Mi-a revenit zîmbetul pe chip şi i-am dat bună ziua.Mi-a răspuns la salut şi m-a întrebat ce năcazuri am, că a umblat toată ziua pe lîngă mine fără să-l bag în seamă.

Ei, necazuri.

Eram tare curios, dar nu ştiam cum să-l abordez.

Mi-a luat-o înainte şi mi-a spus că a fost călugăr, dar i-au desfiinţat ateii, aşa că s-a făcut pădurar şi umblă tot prin păduri, poartă plete şi barbă.Azi-mîine va ieşi la pensie şi nu va mai trebui să dea raportul pentru ce face sau unde merge.

Mă cheamă Pănuşă Petru, iar ca călugăr mă chema Panuftie.Adică tri ( trei) de P.

L-am întrebat ce a vrut să zică cu omul măreţ şi mi-a zis că va veni o vreme cînd, după ce am adunat voi vrea să dau şi la alţii.Poţi să împărtăşeşti tuturor ce ştii, dar nu vorovi ( vorbi) cu omul măreţ, că el le ştie pe toate, el se laudă, se laudă şi cu ce au făcut alţii, ca şi cum le-ar fi făcut el şi ce-i mai rău nu-i pasă dacă face rău cu voroavele lui.

Sînt unii care, după ce cred ei că au aflat tot de la tine, nu te mai caută.

Sînt unii care , ţi-s pretini (prieteni), dar după ce nu mai au nevoie, rămîn tot pretini,dar nu-i mai găseşti.

Şi ce-i mai important, nu tot ce ţi-i bun ţie, îi bun şi la altul.

Am drumeţit atunci o săptămînă cu nenea TriP prin Vlădeasa şi am învăţat multe de la el.Si despre pădure şi despre munte şi despre locuri mai speciale din pădure sau de pe munte.

Imi zicea- încă de pe vremea cînd bărbaţii purtau părul lung, aşa  ca mine şi ca tine, se transmite ştiinţa  pădurii şi a muntelui.Incă de pe atunci se ştia şi se transmitea mai departe că în unele locuri n-are voie oricine şi dacă nu ţine seama de semne o păţeşte.Iar cine are voie trebuie să ţină pentru el şi să dea mai departe numai cînd găseşte omul potrivit.( cum îi voroava-omul potrivit la locul potrivit).

La despărţire i-am mulţumit spunîndu-i că este pentru mine ca pănuşa pentru ştiulete.

Cu lacrimi în ochi mi-a zis că este cea mai frumoasă laudă pe care a primit-o de la cineva în ultimii douăzeci de ani.

Si în anul următor am drumeţit împreună aproape toată vara, iar după o vreme, cam doi ani, i-am găsit numai mormîntul.

Acum, cînd mă apropii şi eu de vîrsta lui de atunci aş împărtăşi ce am acumulat de-a lungul timpului.In special pentru cei atraşi de natură, de munte.Si chiar am avut senzaţia că am găsit omul căruia să-i transmit unele pe care nu toat lumea trebuie să le ştie.

M-am înşelat.

E măreţ.

Mai caut.

Sfântul Ioan de la Prislop † secolul al XVI-lea

de Florin Mateiu

Este şi el un Sfânt uitat de vreme şi de multe ori neluat în seamă, deşi cea mai vie amintire i-o păstrează locurile sale de baştină şi cultul său local.

Ioan a trăit în Eparhia Haţegului la Prislop. Într-o cronică, scrisă la aproape trei veacuri de la mutarea sa la Cele Veşnice, avem o plângere, o tânguire adresată de Sfântul nouă, celor de astăzi. Această cronică a fost scrisă de către un monah cărturar, dintre aceia care pleacă şi se pustniceşte cine ştie unde, la anul 1762 când mănăstirea Prislop cade sub rafalele tunurilor lui Buccow, distrugătorul a peste 250 de biserici şi mănăstiri ardelene. Şi dacă în acea cronică anonimă în versuri, scrisă la trei sute de ani după Sfântul, se plângea soarta mănăstirii de la Prislop, după alte trei veacuri nu am putea oare să ne întrebăm cu smerenie şi pertinenţă: oare, încercările care au lovit în credinţa poporului român din Transilvania, nu se datorează tocmai împuţinării credinţei şi pierderii din evlavie către Sfinţii neamului, pe care uneori i-am uitat, sau tindem să-i uităm, asemenea şi tradiţia, ca apoi să rămânem de izbelişte ca nişte orfani?

La începutul secolului al XV-lea Sfântul Nicodim de la Tismana a întemeiat aici, la Prislop sau Silvaş, o mănăstire cu viaţă de obşte. Mulţi călugări din Transilvania s-au nevoit aici în această mănăstire până în secolul al XVIII-lea când a fost distrusă.

Unul dintre aceşti mari sihaştri care a rămas în evlavia credincioşilor din Ţara Haţegului este Cuviosul Ioan de la Prislop, pe care tradiţia locală îl cinsteşte sub numele acesta de Sfântul Ioan de la Silvaş. Se pare că era originar din zona mănăstirii, din Silvaşul de Sus, şi a intrat în monahism în jurul anului 1500. Nevoindu-se în mănăstire în post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi şi privegheri, în deplină ascultare, a sporit mult în sfinţenie. Apoi s-a retras în munte, mai sus de mănăstire, pe Valea râului Silvuţ, unde a săpat cu cosorul o chilie în stâncă. Chilia se păstrează şi astăzi şi este cunoscută sub numele de „Chilia Sfântului” sau „Casa Sfântului”.

Credincioşii îl cinsteau ca Sfânt încă din timpul vieţii şi veneau adesea la peşteră să-şi spună necazurile şi să ceară sfat.

Aici în această peşteră, săpată cu osteneală de propriile mâini, s-a nevoit Cuviosul mulţi ani luptând cu ispitele cele drăceşti şi totdeauna trebuia prin rugăciune, căci stăruia Sfântul şi nu se ridica de la rugăciune până nu-i alunga pe demoni.

Acest rugător neîncetat s-a mutat la Domnul într-un mod martiric, căci, pe când Sfântul săpa o fereastră în chilia sa din stâncă, un om, aflat la vânătoare pe malul celălalt al pârâului, a tras asupra Sfântului cu arma, luându-l drept o fiară, sub nălucirile cele rele în care se afla acel om.

Aceasta a fost cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care a vrut să-l răsplătească pe sfânt şi cu cununa muceniciei. Aşa şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos Sfântul Ioan de la Silvaş.

Rudele au ridicat Sfintele sale moaşte din peştera sa şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre minunile ce se săvârşeau aici, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului.

Şi primind în dar Sfintele moaşte, acei călugări le-au dus în Ţara Românească la o mănăstire, probabil una dintre acelea care au fost dintotdeauna legate de Transilvania: Tismana sau Bistriţa Vâlcii, Curtea de Argeş sau Cozia.

Strămutarea moaştelor Sfântului arată sfinţenia sa, sufletul său este numărat în ceata Sfinţilor de unde se roagă pentru poporul său.

Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!