Poza 51

Imagine pentru sunet

Ray Charles

Impreuna cu un alt nume de referinta al muzicii populare de culoare Sam Cooke (1937-1964),Ray Charles poate fi considerat,pe buna dreptate,parintele stilului soul asa cum il cunoastem astazi.Asimilind si combinind ca nimeni altul,elementele de limbaj muzical din blues si gospel,el a dezvoltat un stil de intensa confesiune,de emotionanta ambianta incantatorie,preluat si dezvoltat apoi de Wilson Picket,Otis Redding si altii.

Este remarcabila si demna de mentionat activitatea sa in domeniul jazz-ului-ca pianist,organist si saxofonist-alto-activitate careia i s-a dedicat exclusiv in perioada tineretii si pe care a mbinat-o mai tirziu cu realizari deosebite in domeniul muzicii gospel,Rithm & Blues si soul.

Din albumele inchinate jazz-ului,cele mai reprezentative sint albumul (3) Soul Meeting,realizat impreuna cu marele vibrafonist de jazz Milt Jackson si albumul nr (7) Genius + Soul = Jazz realizat cu ajutorul aranjamentelor de tip Big Band  a lui Quincy Jones.

Nascut in Albany,Georgia la 23 septembrie 1932,cu numele complet de Ray Charles Robinson,supranumit apoi „The Genius”,orb de la virsta de 6 ani si orfan de la 15 ani,a invatat muzica intr-un institut pentru nevazatori din Florida.

In 1947 conduce un trio instrumental in genul celui al lui Nat King Cole (al carui stil pianistic  l-a influentat considerabil pe Ray Charles in primii ani a-i carierei sale).La 17 ani dirijeaza prima sa orchestra si fiind primul muzician de culoare care a avut propriile sale show-uri TV.

Din acea perioada -1959- este marele succes „What’d I Say”

piesa ce a dat numele albumul (4)

Un an mai tirziu,odata cu colaborarea cu casa „ABC Paramount” incepe o adevarata industri de inregistrari.Si este primul cintaret de culoare care a cintat muzica Country & Western.

Albumul (8) devine un alt mare succes de casa,editat in milioane de exemplare si multe discuri single cu melodiiile cuprinse in acest album,in special „I Can’t Stop Loving You”

Privite in ansamblu,rolul si aportul lui Ray Charles in acreditarea valorica a artei negro-americane,a spiritului si inflexiunilor specifice int inestimabile,astfel ca muzicianului i se cuvine un loc de sseama in ierarhia celor mai buni dintre cei foarte buni.

 

 

Concertul de simbata

Pe vremuri mergeam des la concertele de la filarmonica.Aveam abonament si nu ratam decit cind eram plecat  din Cluj.

Orchestra Filarmonicii  era una din cele mai bune din tara si aveam doi dirijori foarte buni:Emil Simon si Cristian Mandeal.

Eram tare curios.Pe afis scria : Paganini , concert pentru vioara si orchestra ( nu mai stiu care anume).La vioara Stefan Ruha,iar la pupitru Cristian Mandeal.

Mie imi placea mai mult Emil Simon la pupitru.Era parca mai implicat in discursul muzical, i lsimteai ca participa, ca e acolo, ca nu se poate fara el. De altfel a studiat dirijoratul  si cu Sergiu Celibidache si asta se vedea.Mandeal mi se parea prea lent, prea moale si eram curios cum ar putea sa fie  interpretat  Paganini in stilul Mandeal.
Stefan Ruha cinta dumnezeieste.L-am auzit o data si la Gradina Boema- a fost o ocazie speciala pentru el,eu am nimerit intimplator acolo- cintind romante.Orice cinta,simteai ca vioara,arucusul si el devin parte din tine,iar tu devii sunet si te inalti ca emotia din spatele unei lacrimi.

Toata saptamina m-am pregatit si cind,simbata dupa masa m-am prezentat la Filarmonica,nu-mi venea sa cred ca ceea ce scria pe usa e adevarat:

ANULAT !

Asa eram de dezamagit ca nici nu stiam ce sa fac,unde sa merg.

Pe vremea aceea nu erau atitea masini,iar orasul era extrem de linistit la sfirsit de saptamina.Strada Kogalniceanu era pustie si m-am indreptat spre casa,inspre Bastionul Croitorilor.La biserica cu orga era usa deschisa.Am intrat si m-am mirat ca nu e nimeni.

O stiam,am fost de multe ori inauntru si era placuta linistea racoroasa unde fiecare sunet parea mult prea puternic si-ti parea rau ca l-ai produs.

M-am asezat intr-o banca si stateam.Pur si simplu,fara sa fac nimic,urmarind razele de lumina ce patrundeau  prin micile sparturi din vitralii,cind dintr-o data s-au revarsat peste mine sunetele unui registru grav,de la orga.

Vibra si carnea pe mine.Era ca si cum intreg pamintul isi urla o durere surda,grea.Asteptam sa cada biserica pe mine.Si ma simteam de parca eu eram vinovat de intreaga durere acumulata a pamintului.Parca ar fi trebuit sa se despice podeaua,sa se crape pamintul si sa ma ia,ofranda.

Cind s-a oprit,imi tiuiau urechile de liniste.Apoi,o alergare,un exercitiu de indeminare,de elasticizare a degetelor in toate registrele si din nou  liniste .Sparta de vocea unui batrin, intii in ungureste,apoi romaneste: serviciul divin incepe peste o ora,revino atunci!

Am plecat dezamagit,dar plin de sunete.Si pina seara tirziu am ascultat muzica.