Sunet

Concertul de simbata

Pe vremuri mergeam des la concertele de la filarmonica.Aveam abonament si nu ratam decit cind eram plecat  din Cluj.

Orchestra Filarmonicii  era una din cele mai bune din tara si aveam doi dirijori foarte buni:Emil Simon si Cristian Mandeal.

Eram tare curios.Pe afis scria : Paganini , concert pentru vioara si orchestra ( nu mai stiu care anume).La vioara Stefan Ruha,iar la pupitru Cristian Mandeal.

Mie imi placea mai mult Emil Simon la pupitru.Era parca mai implicat in discursul muzical, i lsimteai ca participa, ca e acolo, ca nu se poate fara el. De altfel a studiat dirijoratul  si cu Sergiu Celibidache si asta se vedea.Mandeal mi se parea prea lent, prea moale si eram curios cum ar putea sa fie  interpretat  Paganini in stilul Mandeal.
Stefan Ruha cinta dumnezeieste.L-am auzit o data si la Gradina Boema- a fost o ocazie speciala pentru el,eu am nimerit intimplator acolo- cintind romante.Orice cinta,simteai ca vioara,arucusul si el devin parte din tine,iar tu devii sunet si te inalti ca emotia din spatele unei lacrimi.

Toata saptamina m-am pregatit si cind,simbata dupa masa m-am prezentat la Filarmonica,nu-mi venea sa cred ca ceea ce scria pe usa e adevarat:

ANULAT !

Asa eram de dezamagit ca nici nu stiam ce sa fac,unde sa merg.

Pe vremea aceea nu erau atitea masini,iar orasul era extrem de linistit la sfirsit de saptamina.Strada Kogalniceanu era pustie si m-am indreptat spre casa,inspre Bastionul Croitorilor.La biserica cu orga era usa deschisa.Am intrat si m-am mirat ca nu e nimeni.

O stiam,am fost de multe ori inauntru si era placuta linistea racoroasa unde fiecare sunet parea mult prea puternic si-ti parea rau ca l-ai produs.

M-am asezat intr-o banca si stateam.Pur si simplu,fara sa fac nimic,urmarind razele de lumina ce patrundeau  prin micile sparturi din vitralii,cind dintr-o data s-au revarsat peste mine sunetele unui registru grav,de la orga.

Vibra si carnea pe mine.Era ca si cum intreg pamintul isi urla o durere surda,grea.Asteptam sa cada biserica pe mine.Si ma simteam de parca eu eram vinovat de intreaga durere acumulata a pamintului.Parca ar fi trebuit sa se despice podeaua,sa se crape pamintul si sa ma ia,ofranda.

Cind s-a oprit,imi tiuiau urechile de liniste.Apoi,o alergare,un exercitiu de indeminare,de elasticizare a degetelor in toate registrele si din nou  liniste .Sparta de vocea unui batrin, intii in ungureste,apoi romaneste: serviciul divin incepe peste o ora,revino atunci!

Am plecat dezamagit,dar plin de sunete.Si pina seara tirziu am ascultat muzica.