La intrare

La intrare

Miercuri,amintiri

Parcul copilariei

Fintina din parc

Pe strada mea

Refugiul de peste drum (Biserica Franciscana)

Casa copilariei mele

Karika neni…

Asta vine din ungureste si inseamna “tanti cracanata”.

Eram cam prin clasa a treia.Intr-o zi  tocmai cind mi-am scos capul pe poarta o gramada de copii se tineau dupa o tanti  taare batrina, care abia se misca cu o plasa in mina, strigind dupa ea: Karika neni! Karika neni! pina cind un nene de pe strada a reusit sa-l prinda  de urechi chiar pe cel care a initiat distractia, iar ceilalti au rupt-o la fuga care pe unde a putut rizind si tipind.

Normal ca am intrat repede in curte si eu, chiar daca n-am zis nimic, dar curiozitatea m-a facut sa scot iar capul si nenea mi-a zis sa o ajut pe Tanti cu plasa pina acasa.

I-am spus mamei, am luat plasa si  sarind intr-un picior am insotit-o pina acasa, i-am tinut poarta deschisa si am ajutat-o sa urce treptele din lemn ce duceau spre locuinta aflata la etajul cladirii. Cind am intrebat-o de ce nu locuieste jos, ca e taaare batrina, mi-a raspuns cu o voce calda si blinda si parca atit de buna, ca jos e atelierul.

Ajuns sus, mi-a dat o cescuta cu dulceata de trandafiri si niste mosoare din lemn sa ma joc cu ele. Erau tare frumoase, cu fotografii pe partile laterale si scria ceva , dar nu puteam citi.

Mai era intr-o camera un fel de masina de cusut de care nu m-a lasat sa ma apropii.

De-atunci, am insotit-o in fiecare zi cu plasa cu piinea si mergeam la ea, ma jucam cu mosoare, imi arata tot felul de vederi si poze cu nenea  si cu tanti cind erau tineri si cu o gramada de copii si daca vreau ma invata si pe mine sa cint. Cit de mindru eram cind i-am spus ca stiu sa cint la vioara  si cint la Casa Pionierului.

Era singura, intotdeauna singura si uneori o auzeam vorbind parca cu cineva intr-o limba pe care nu o stiam si de citeva ori, retrasa in camera de la strada, atingea  clapele unui pian si cinta cu vocea ei catifelata atit de frumos ca-mi venea sa pling, tot in limba aceea pe care nu o intelegeam.

Uneori mai vorbeau asa si nasii mei de botez.

Imi mai dadea mama si mincare sa-i duc si prajituri, ca ea nu mai gatea.

Intr-o dimineata, cind am mers la Tanti, curtea era plina de oameni si un nenea Militian mi-a spus ca Tanti s-a dus la copiii ei…

Am lasat prajiturile si ca orice copil, sarind intr-un picior, am mers prin gradina ei, in parc, la joaca.

Dupa citeva zile, tot orasul, imbracati frumos, am participat la inmormintarea lui Tanti.

Famfara, caii catre trageau carul mortuar imbracati in negru, toate clopotele de la toate bisericile din oras bateau tinguitor, dureros si parca plingeau si pietrele si casele, iar eu si ceilalti copii nu intelegeam de ce plinge toata lumea, si mama si tata…

Mai tirziu am aflat. Era ultima descendenta a uneia din familiile care au intemeiat orasul. Singurul oras Armenesc din lume, aflat in afara Armeniei-Armeniopolis-Gherla.

Familia ei s-a ocupat cu industria pielariei, atelierul era de croitorie in piele si duceau traditia mai departe, dar parca la ea, la Tanti, trebuia sa se termine. I-a murit sotul, cei cinci copii n-au ajuns nici unul la treizeci de ani. S-au stins inainte sa se casatoreasca, iar Tanti i-a ingropat pe toti si i-a plins, le-a dus dorul pina la aproape nouazeci  de ani cu demnitate.

Dinsa si inca o Tanti erau profesoarele de pian si de comportament si tinuta in societate si in afara ei, pentru toate domnisoarele din oras si din imprejurimi.