Rasucita

Printre dulciurile care mi-au placut foarte mult era si acadeaua aceea in doua culori, alb si rosu, rasucita.In copilarie imi placea taare mult.Imi cumparam una pe care a sfarmam  cu dintii si o  mincam rapid dupa care imi mai cumparam una pe care o savuram toata ziua.

Mergeam la nenea cu caruciorul cu dulciuri si-i ceream o „rasucita”.

Legat de rasucita este si o intimplare din perioada cind eram internat la Liceul de muzica din Cluj.

In curte, pe zidul dinspre Posta, erau si niste ateliere.Cumva, in subsol, ca trebuia sa cobori citeva trepte.Unul din ateliere era al unui sticlar.

Oooo, eram in stare sa stau ore intregi si sa ma uit in jos,la el, cum lucreaza.Stiam intregul proces tehnologic al prelucrarii sticlei .

Lua botul de sticla fierbinte, il fixa pe tub si sufla cite putin, sa-i dea forma dorita.Il mai punea in diverse causuri si iar sufla.In apropiere era si sala de studiu a suflatorilor alamisti.Adica trompete, tromboane, tube.Si parca si sticlarul, cind sufla in tubul lui , ii cinta sticlei care devenea pahar, vaza, si nenumarate alte articole.

Eram in stare sa fug din sala de meditatii-unde ne faceam temele supravegheati de pedagogi si de colegii mai mari- ca sa asist la transformarile din atelier.

Sticlarul se uita din cind in cind la mine, dar niciodata nu mi-a spus nimic, nici nu m-a chemat in atelier, chiar daca afara era frig.

Unul din procesele tehnologice era si pregatirea materialului ce urma a fi prelucrat.Facea lungi baghete de sticla colorata in alb si rosu pe care le taia la o anumita dimensiune si le punea intr-o lada din metal, afara, sa se raceasca incet.Imi placeau o gramada de resturi si ramasite de sticla, dar baghetele prea semanau cu „rasucitele” mele.Asa ca, intr-o zi mi-am luat una din lada.

Noroc ca m-a vazut, m-a luat in brate si a fugit cu mine la dispensarul scolii.Nici n-aveam aer sa strig.Mi-am ars cumplit miinile.Baghetele din lada aveau peste suta de grade.

Cam o luna n-am putut sa fac nimic cu palmele.Nici sa scriu, nici sa cint si ma dureau cind imi schimbau pansamentul  de-mi vinea sa fac pisu.Doar lacrimile imi curgeau pe obraji caci nu se lasau controlate, dar nu ziceam nimic.

N-a fost nici o schimbare, in „relatia” cu sticlarul.Atita doar ca, din cind in cind, imi aducea din oras cite o acadea „rasucita”.Iar eu, dupa ce mi s-au vindecat arsurile, am mers la atelier si am cintat.Nu mare lucru, caci n-aveam repertoriu, dar am cintat pentru el.

Reclame

Karika neni…

Asta vine din ungureste si inseamna “tanti cracanata”.

Eram cam prin clasa a treia.Intr-o zi  tocmai cind mi-am scos capul pe poarta o gramada de copii se tineau dupa o tanti  taare batrina, care abia se misca cu o plasa in mina, strigind dupa ea: Karika neni! Karika neni! pina cind un nene de pe strada a reusit sa-l prinda  de urechi chiar pe cel care a initiat distractia, iar ceilalti au rupt-o la fuga care pe unde a putut rizind si tipind.

Normal ca am intrat repede in curte si eu, chiar daca n-am zis nimic, dar curiozitatea m-a facut sa scot iar capul si nenea mi-a zis sa o ajut pe Tanti cu plasa pina acasa.

I-am spus mamei, am luat plasa si  sarind intr-un picior am insotit-o pina acasa, i-am tinut poarta deschisa si am ajutat-o sa urce treptele din lemn ce duceau spre locuinta aflata la etajul cladirii. Cind am intrebat-o de ce nu locuieste jos, ca e taaare batrina, mi-a raspuns cu o voce calda si blinda si parca atit de buna, ca jos e atelierul.

Ajuns sus, mi-a dat o cescuta cu dulceata de trandafiri si niste mosoare din lemn sa ma joc cu ele. Erau tare frumoase, cu fotografii pe partile laterale si scria ceva , dar nu puteam citi.

Mai era intr-o camera un fel de masina de cusut de care nu m-a lasat sa ma apropii.

De-atunci, am insotit-o in fiecare zi cu plasa cu piinea si mergeam la ea, ma jucam cu mosoare, imi arata tot felul de vederi si poze cu nenea  si cu tanti cind erau tineri si cu o gramada de copii si daca vreau ma invata si pe mine sa cint. Cit de mindru eram cind i-am spus ca stiu sa cint la vioara  si cint la Casa Pionierului.

Era singura, intotdeauna singura si uneori o auzeam vorbind parca cu cineva intr-o limba pe care nu o stiam si de citeva ori, retrasa in camera de la strada, atingea  clapele unui pian si cinta cu vocea ei catifelata atit de frumos ca-mi venea sa pling, tot in limba aceea pe care nu o intelegeam.

Uneori mai vorbeau asa si nasii mei de botez.

Imi mai dadea mama si mincare sa-i duc si prajituri, ca ea nu mai gatea.

Intr-o dimineata, cind am mers la Tanti, curtea era plina de oameni si un nenea Militian mi-a spus ca Tanti s-a dus la copiii ei…

Am lasat prajiturile si ca orice copil, sarind intr-un picior, am mers prin gradina ei, in parc, la joaca.

Dupa citeva zile, tot orasul, imbracati frumos, am participat la inmormintarea lui Tanti.

Famfara, caii catre trageau carul mortuar imbracati in negru, toate clopotele de la toate bisericile din oras bateau tinguitor, dureros si parca plingeau si pietrele si casele, iar eu si ceilalti copii nu intelegeam de ce plinge toata lumea, si mama si tata…

Mai tirziu am aflat. Era ultima descendenta a uneia din familiile care au intemeiat orasul. Singurul oras Armenesc din lume, aflat in afara Armeniei-Armeniopolis-Gherla.

Familia ei s-a ocupat cu industria pielariei, atelierul era de croitorie in piele si duceau traditia mai departe, dar parca la ea, la Tanti, trebuia sa se termine. I-a murit sotul, cei cinci copii n-au ajuns nici unul la treizeci de ani. S-au stins inainte sa se casatoreasca, iar Tanti i-a ingropat pe toti si i-a plins, le-a dus dorul pina la aproape nouazeci  de ani cu demnitate.

Dinsa si inca o Tanti erau profesoarele de pian si de comportament si tinuta in societate si in afara ei, pentru toate domnisoarele din oras si din imprejurimi.