Supravegheati

Aveam chef de o plimbare pe dealuri, prin paduri, pe munte.Nu catarare, nu biciclete, doar plimbare hai hui.

Asa ca, ne-am urcat in tren si-am mers pina la Bistrita.De acolo cu o ocazie pina la Cimpulung Moldovenesc de unde urma sa pornim pe Dorne spre  Muntii Rodnei si inapoi.

La Cimpulung am facut halta la Ocolul Silvic pentru informare.Ce fel de animale de prada sint in zona, pe unde este voie si pe unde nu pentru campare, ce avem voie sa rupem din natura si ce nu.

Dupa ce ne-au legitimat, ne-au spus de ursi, lupi, vulpi, porci, risi, pisici salbatice.Dar sa nu ne facem griji ca fiecare isi vede de treaba lui.

Vazind ca n-avem cort si ca vrem sa ne facem adaposturi, ne-au dat un cutit de vinatoare, rizind in hohote la vederea briceagului nostru  o toporisca cu coada scurta, bine ascutita si o folie mare de nailon spunindu-ne sa facem adapost de cel putin un metru de la sol, sa-l acoperim cu crengi si frunze si-apoi sa punem folia deasupra.In special daca ajungem in zona codrilor din Muntii Rodnei si unde ar putea fi risi sau pisici salbatice.

Sa mincam dimineata , la plecare, nu seara inainte de culcare  cind ramine mirosul de mincare in preajma noastra si poate atrage animalele.

A fost o saptamina de vis.Ne-am dat pe pante cu scoarta de copaci, am stat cu picioarele atirnate in gol urmarind ulii si chemindu-i cu fluiere facute din rachita, ne-am scaldat in ape reci de munte sau ne-am burdusit cu mamaliga cu brinza pe la cite o stina.

Dupa ce am ajuns in munte, ne-am leganat o zi intreaga in virful unor brazi inalti, cu toata padurea la picioarele noastre, bucurindu-ne de unduirile ei in vint, de vocea ei, de soare.

N-am vazut nici unul din animalele de care ne-au spus la Ocolul Silvic.
La un moment dat , la intoarcere  am simtit ca, parca cineva, ceva e cu ochii pe noi.Parca ceva ne urmarea fiecare miscare, ne numara respiratia.Nu ne-am agitat prea tare, atita doar ca am fost mai atenti  prin padure la ce se intimpla in jurul nostru.

Nu era ca o amenintare directa, sau sunete speciale .Dar simteam ca sintem observati permanent, ca cineva, ceva este in preajma noastra, jur-imprejurul nostru.Calca pe urmele noastre si noi la rindul nostru calcam pe urmele a  ceva.

Nu departe de Cimpulung, am intilnit un padurar.

Cu o iarba in gura, cu flori la palarie, cu arma rupta in doua pe brat, zimbind cu toata fata.

No, cum v-a placut pe la noi? ne-a intrebat.

Foarte frumos, parca e paradisul aici, dar in ultima parte am fost supravegheati de ceva sau de cineva.

A inceput sa rida in hohote.

Da’ cum v-ati inchipuit voi, ca treceti pe teritoriul lupilor ca pe strada voastra?

De cind ati intrat in zona lor v-au fost in preajma si i-ati simtit doar cind ati fost prea aproape de catelele cu pui.

O sa mai stea o zi intreaga ,  unul sau doi de paza, dupa ce veti fi plecat si-abia apoi s-or intoarce  la alte treburi.

Am returnat , cu multumiri, cutitul si toporisca si ne-am promis ca vom mai veni .

Eram incarcati de frumusete si de puritate.

Pustnicul Sfânt de la Peştera Ialomicioarei † secolul al XIX-lea

de Florin Mateiu

Pe la începutul veacului XIX se nevoia pe lângă Schitul Ialomicioarei un pustnic foarte smerit şi iubitor de Dumnezeu. După câţiva ani, dorind el să se roage în pustie, a luat binecuvântare şi a plecat de la schit şi găsindu-şi sălaş într-o peşteră mică din desişul codrilor, nebăgată în seamă. Peşterii şi azi îi zice Peştera Mică. Când se suia la peşteră nu ştia că avea acolo sălaşul un urs, dar cu sfânta rânduială a lui Dumnezeu, s-a împrietenit pustnicul cu ursul şi locuiau unul cu altul. Ziua ursul pleca în pădure, iar sihastrul vorbea cu Dumnezeu în rugăciune. Mulţi ani s-a nevoit în post şi rugăciune pustnicul acela şi în alte osteneli. Localnicii ştiau că acel pustnic nu primea mâncare de la nimeni şi se hrănea din pădure. Ursul, ca un ucenic credincios, îi aducea rugi de zmeură şi mure.

Iată că, odată, doi vânători pândeau ursul în zmeuriş ca să-l împuşte.     S-au luat apoi după el, până ce au văzut că ursul a intrat în peşteră. Cum stăteau ei aşa la pândă în gura peşterii, iată că iese pustnicul afară şi îi întreabă: „Ce căutaţi, fraţilor, în pustiul acesta?”. Vânătorii i-au răspuns: „Să ne iertaţi părinte, suntem vânători, urmărim un urs, parcă s-a ascuns în peşteră!”. „Dar v-a făcut vre-un rău? Lăsaţi ursul în pace, veţi găsi alte animale în pădure!”. „Iartă-ne, părinte, şi te roagă pentru noi” i-au zis vânătorii. Bătrânul i-a binecuvântat şi i-a trimis cu pace. La plecare vânătorii l-au mai întrebat pe bătrân: „Părinte, avem ceva mâncare cu noi, am vrea să o lăsăm sfinţiei tale. Vrei să o primeşti?”. „Lăsaţi-o acolo pe piatră”. Vânătorii au mai spus: „Părinte, vom mai veni prin locurile acestea. Vrei să-ţi aducem ceva de mâncare?”. „Cum vă e voia, fraţilor!” şi s-au îndepărtat aceia.

După câteva săptămâni vânătorii au urcat iară pe Valea Ialomicioarei să ducă şi mâncare pustnicului. Când au ajuns la gura peşterii iată ce au văzut. Pustnicul împreună cu ursul erau plecaţi din peşteră, iar alăturea pe piatră era neatinsă mâncarea lăsată de ei de data trecută. De atunci, din ziua aceea nu mai ştie nimeni unde s-a dus sihastrul, unde o fi răposat sau care i-o fi fost numele. Singura binecuvântare rămasă de la el este un izvor mic de apă, ce curge din fundul peşterii pentru mângâierea trecătorilor. Până astăzi credincioşii intră în acea peşteră, se roagă şi iau apă de la „Izvorul Pustnicului”. Izvorul nu se împuţinează, oricâtă apă ai lua.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul Părinţilor Noştri!