Ierodiaconul Cristofor Sihastrul de la Schitul Sihla † secolul al XX-lea

de Florin Mateiu

 

Între anii 1930-1933 se liniştea în pădurile din jurul Schitului Sihla un ierodiacon străin de acele locuri, pe numele Cristofor. Metania o depusese la Mănăstirea Frăsinei, cea atât de dragă Sfântului Calinic.

Fiind ierodiaconul student la teologie, în fiecare vacanţă se retrăgea la Sihla şi se nevoia singur în munte, într-un mic bordei din pădure, cam la un kilometru de schit. Se aflau mulţi sihaştri în munţii Sihlei pe atunci. Odată, treceau cu oile prin aceste locuri păduroase, doi fraţi din Mănăstirea Sihăstria, anume Vasile şi Constantin (Cleopa) Ilie. Unul dintre ei observă uşa unui bordei de pustnic şi bătu încet spunând: „Binecuvântează, părinte!”, însă nu primiră nici un răspuns. Băgară de seamă atunci că uşa este încuiată cu un retez, de care atârna o sfoară. Unul dintre ei trase de sfoară şi uşa se deschise. Încăperea era mică, scobită sub o stâncă de gresie. Pe jos se găsea cetină de brazi şi bureţi, iar într-o parte un fel de masă, cu un ceaslov pe ea şi o bucată de hârtie pe care scria: „Aici locuieşte jivina pământului D.C.”. Unul din cei doi fraţi a spus către celălalt: „Câţi robi ascunşi are Hristos în pădurile acestea. Dacă am şti cine este i-am aduce mâncare de la stână”. Apoi au închis uşa şi s-au dus după oi.

Câteva zile după aceea, la stâna mănăstirii, unde erau cei doi fraţi ciobănei, apare un părinte străin. Era slab şi înalt, iar pe spate avea o traistă cu semnul crucii.

– Fraţilor, vă cunosc de când aţi fost la chilia mea cu oile! V-am văzut din desişul pădurii. Eu sunt ierodiaconul Cristofor.

– Dar ce aveţi în această traistă cu semnul crucii pe ea? l-au întrebat cei doi fraţi.

– Este craniul unui sfânt pe care l-am aflat în pădure. Duceţi-mă la mănăstire la părintele egumen, ca să-i descopăr taina aceasta.

Deci, ducându-l la protosinghelul Ioanichie Moroi, ce era egumen la sihăstria Sihla în acea vreme, ierodiaconul Cristofor i-a spus:

În vara aceasta, de sărbătoarea Sfântul Ilie, după ce am slujit Sfânta Liturghie la Sihla, mă întorceam la bordeiul meu în pădure. Pe cale fiind obosit, am adormit un pic într-o poiană. Deodată însă, o mână nevăzută m-a întors cu capul unde îmi erau picioarele. Socoteam eu că este o nălucire diavolească. M-am închinat şi am adormit din nou. Apoi iarăşi aceeaşi mână m-a deşteptat din nou. În clipa aceea am văzut la înălţimea brazilor un călugăr foarte cuvios. Era îmbrăcat în rasă de şiac, cu mătănii de lemn în mână şi cu faţă luminată.

-El mi-a zis cu glas liniştit: „Nu te teme, părinte Cristofor! Sunt un smerit rob al lui Hristos, care m-am nevoit de mult în locul acesta, mulţi ani neştiut de nimeni, şi am adormit aici. Oasele mele au rămas până acum neîngropate, deci, scoală-te, zi Mărturisirea de Credinţă, Crezul, apoi fă la dreapta o sută de paşi şi vei găsi lângă o stâncă osemintele mele. Să iei de binecuvântare numai capul meu şi să-l porţi cu tine toată viaţa, oriunde vei merge, şi îţi va fi de mare ajutor! Iar oasele mele să nu îndrăzneşti a le lua, ci să le îngropi acolo în pământ!”.

După ce a dispărut acel cuvios din ochii mei, continuă ierodiaconul Cristofor, întâi m-am rugat să nu fie nălucire de la vrăjmaşul. Apoi am simţit o mare bucurie duhovnicească în inima mea. Am zis Crezul şi am numărat 100 de paşi la dreapta. Deodată, am aflat acolo, sub o stâncă scobită, osemintele acelui mare cuvios. Erau galbene ca ceara şi bine mirositoare. M-am închinat, am făcut trei metanii, şi m-am aplecat să împlinesc porunca. Gândul însă mă ispitea să iau toate oasele. Am aşezat rasa pe jos, dar, minune, cum mă atingeam de oase, ele se făceau fierbinţi în mâna mea, încât mă frigeau la degete, apoi, unul câte unul, dispăreau în pământ.

Atunci, cerând iertare Sfântului că am călcat porunca, am luat cu mine numai craniul şi am venit la bordei. Din ziua aceea port cu mine capul Cuviosului oriunde merg şi cu rugăciunile lui sunt izbăvit de orice ispită şi primejdie.

A întrebat egumenul Ioanichie atunci:

– Părinte Cristofor, ştii cumva numele acestui Cuvios?

– Multă vreme nu am ştiut numele lui. Deci, m-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi să-mi descopere numele acelui Cuvios. Iar într-o noapte, pe când făceam utrenie în bordei, pe dată îmi apare înainte acel Cuvios minunat şi îmi zice: „Părinte Cristofor, nu te necăji că nu ştii cum mă cheamă! Mă numesc ieroschimonahul Pavel! Să mă pomeneşti la Sfintele Rugăciuni!” şi pe dată s-a făcut nevăzut.

– Da, acesta era duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla, a spus egumenul Sihăstriei. El a trăit la schitul Sihăstria pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, apoi s-a retras în pustie şi a răposat acolo.

A zăbovit apoi ierodiaconul Cristofor trei zile la Mănăstirea Sihăstria, slujind timp de trei zile liturghia împreună cu protosinghelul Ioanichie Moroi.

În aceste zile capul Cuviosului Pavel, ieroschimonahul, a stat tot timpul pe Sfânta Masă, de unde răspândea în biserică o bună mireasmă duhovnicească.

Apoi, sărutând părinţii acel cap, ierodiaconul Cristofor a pus din nou acel cap în traista însemnată cu Sfânta Cruce şi a plecat spre schitul Sihla. Din ziua aceea nimeni nu l-a mai întâlnit pe ierodiaconul Cristofor. Se crede că s-a retras în adâncul codrilor din Munţii Sihlei şi acolo s-a săvârşit slujind pe Dumnezeu. Zadarnic au încercat părinţii din Sihăstria să-i găsească măcar bordeiul. Nimeni nu l-a mai aflat.

Se vorbeşte în tradiţia locului că, între schitul sihla şi râpa lui Coroi, din apropiere, este un loc tăinuit de Dumnezeu, este un loc pe care nimeni nu-l poate descoperi. Acolo s-au nevoit de-a lungul veacului mulţi sihaştri sfinţi. Poate acolo să fi adormit şi părintele Cristofor, cu craniul cuviosului Pavel în braţele sale.

Sfinţilor sihaştri, rugaţi-vă pentru noi!

 

Moşul Gheorghe Lazăr † 1846 – 1916

de Florin Mateiu

Credinciosul Gheorghe Lazăr este modelul adevăratului pelerin român. Prin trăirea sa aleasă este un exemplu unic în viaţa Bisericii Române. Până astăzi este numit Moşul Gheorghe Lazăr. S-a născut în Şugag, ţinutul Albei, în anul 1846.

Păscând vitele de mic, pe câmp, citea Psaltirea ce o avea cu sine totdeauna. Pe când avea 24 de ani, ai săi l-au căsătorit şi l-au lăsat moştenitor averii lor. A trăit alături de soţia sa Pelaghia aproape 20 de ani având cinci copiii. Ducea o viaţă creştinească aleasă, în muncă cinstită şi în rugăciune. La anul 1884 s-a dus să se închine, în Palestina, la Mormântul Domnului şi a rămas acolo, la mănăstirile din pustiul Iordanului şi al Sinaiului peste un an de zile.

Spre Ţara Sfântă a plecat în primăvara lui 1884, cu Evanghelia şi Psaltirea în traistă. Şi-a lăsat casa în rânduială, şi-a luat toiagul în mână şi a luat-o spre Ierusalim. Până la Constanţa a mers pe jos, apoi a luat vaporul şi aşa  a călătorit, rostind neîncetat psalmii lui David.

La Ierusalim  a zăbovit 40 de zile, apoi a pleacat să cunoască nevoinţa din Ţara Sfântă, închinându-se pe la celelalte mănăstiri.

Aşa a ajuns, împreună cu alţi pelerini, la un sihastru ce se nevoia în peştera Sfântul Xenofont. Sihastrul acela tocmai dădea de mâncare unui leu la gura peşterii. Slobozind leul în pustie, căci se apropiau pelerinii, a strigat pe nume pe moş Gheorghe, apoi prin tălmaci i-a spus: „Frate Gheorghe, vino şi nu te teme, pomenită fie credinţa ta înaintea lui Hristos şi auzită să-ţi fie rugăciunea la urechile Domnului Savaot! Ştiu dragostea şi râvna inimii tale de a-I sluji Lui toată viaţa, deci zăboveşte un timp la mănăstirile din Palestina, în post şi rugăciune, iar când îţi va porunci Duhul Sfânt, să vii iar la mine”.

Cu binecuvântarea monahului acela a petrecut moşul Gheorghe vreun an prin mănăstirile Palestinei. Stătea câte o lună în fiecare lavră, ajutând la udatul grădinilor, mai cu seamă, căci apa trebuia cărată de departe. Noaptea citea din Psaltire şi se ruga. După o vreme pleca la altă mănăstire şi făcea la fel, în post şi rugăciune, în tăcere şi în nevoinţă.

Apoi a venit din nou la acel pustnic, care s-a bucurat văzându-l şi i-a spus: „Să ştii, frate, că tu nu eşti chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoinţă mai grea ca a unui călugăr… că vei trăi mergând din loc în loc în rugăciune, în post şi în multă lipsă. Dar de vei avea neîncetat mintea la Dumnezeu, darul său va fi cu tine şi vei birui toate ispitele vrăjmaşului… avere pe pământ să nu-ţi aduni, pe călugări şi pe preoţi să-i cinsteşti, pe mireni să-i sfătuieşti, iar pe săraci, cât poţi, să-i ajuţi, în biserică ziua şi noaptea să te rogi şi aşa te vei mântui”.

A întrebat moşul cum poate el împlini acelea, căci este slab şi neputincios, iar sihastrul i-a spus: „Du-te în pustie, unde nu este faţă de om şi posteşte 40 de zile, iar pentru slăbiciunea firii, să iei cu tine puţină pâine şi apă, însă fii cu luare aminte, că multe ispite şi rătăciri diavoleşti vei pătimi. De vei sfârşi aceste zile cu bine, vei primi mare dar de la Dumnezeu şi vei birui toate cursele vicleanului diavol”.

Moşul Gheorghe a trecut Iordanul, doar cu Evanghelia şi Psaltirea în desagă, postind vreme de 40 de zile, rugându-se neîncetat, întărindu-se din când în când cu puţină hrană. Dar în acele zile multe ispite a pătimit. Uneori îl speria vrăjmaşul omenirii cu năluciri de fiare, cu şerpi veninoşi, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arşiţa soarelui, şi mai ales cu ţânţarii, cu tot felul de insecte, dar cu ajutorul lui Dumnezeu le-a biruit pe toate.

Într-o zi diavolul i-a aruncat căciula ca să-l tulbure de la rugăciune. Atunci el s-a făgăduit Domnului, ca să umble până la moarte cu capul descoperit. Într-o altă zi necuratul i-a aruncat bocancii şi nu i-a mai găsit. De atunci Moş Gheorghe a început să umble desculţ toată viaţa. Într-o altă zi I s-a arătat vrăjmaşul sub chipul unui om ce ara şi i-a zis: „Moş Gheorghe, vezi brazda asta?”, „Da, o văd” a răspuns pelerinul. „Aşa că este dreaptă?”, „Da, este dreaptă!”. „Iată aşa este şi credinţa ta către Dumnezeu” a adăugat diavolul cu gând să-l arunce în păcatul mândriei, dar moşul Gheorghe, însemnându-se cu Sfânta Cruce, a alungat diavolul cât colo.

După cele 40 de zile de post, moşul Gheorghe s-a dus iarăşi la acel sihastru. Văzându-l, pustnicul l-a sărutat şi i-a spus: „Frate Gheorghe, pentru că ai biruit pe vrăjmaş, şi nu te-ai lăsat înşelat de cursele lui, iată ţi-a dat Dumnezeu darul rugăciunii celei curate şi putere duhovnicească în nevoinţă ta. Căci toată viaţa vei umbla desculţ şi fără acoperământ pe capul tău, dar nici frigul, nici căldura, nici boala nu te vor vătăma”.

Pelerinul, făcând metanie în faţă dascălului său, s-a întors la Ierusalim, a primit preacuratele taine, s-a închinat la Mormântul Domnului şi a plecat apoi spre Sfântul Munte Athos. Aici a zăbovit încă un an şi jumătate, închinându-se pe la cele sfinte lăcaşuri, cercetând pe cuvioşii părinţi din mănăstiri şi peşteri. Apoi, luând binecuvântare de la toţi, s-a întors acasă.

Punându-şi în rânduială casa şi copiii s-a dus din nou închinător pe la mănăstiri, pe jos, din sat în sat, din mănăstire în mănăstire, rostind rugăciunea lui Iisus şi Psalmii lui David.

Trei ani de zile a străbătut Transilvania şi Ţara Românească, apoi la 1890 s-a dus închinător la mănăstirile moldoveneşti, după care s-a stabilit definitiv în clopotniţa Bisericii Sântului Ioan Botezătorul din Piatra Neamţ, zidită de Sfântul Ştefan.

Dimineaţa pleca cu toiagul în mână şi Psaltirea sub braţ la unele familii pe unde era chemat, rostind pe de rost Psalmii. Din banii ce primea milostenie cumpăra mai multe pâini calde de la brutărie şi la amiază se întorcea de împărţea săracilor, care îl aşteptau la uşa clopotniţei. Unora le dădea pâine, iar altora bani, şi tot ce primea de la credincioşi. Apoi urca în turn singur, doar cu Psaltirea sub braţ. Acolo stătea la rugăciune. Spre seară, după asfinţit, mânca doar legume fierte, apoi se culca. La ora 11 noaptea cobora din turn şi se închidea în biserică, rugându-se acolo toată noaptea, neştiut de nimeni, până dimineaţa. În zori pleca să cumpere pâine pentru săraci.

Spuneau cei ce-l cunoscuseră de aproape, că toţi oamenii din oraş şi împrejurimi se foloseau de viaţa cea aleasă a lui. Tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, săteni şi orăşeni, cu toţii îl numeau Moşul Gheorghe, iar unii îi dădeau milostenie să se roage pentru ei.

Pe unde trecea moşul copiii se opreau din joacă, vitele de pe câmp se opreau o clipă din păscut, iar câinii nu îl lătrau niciodată. Adeseori era însoţit de oameni ce mergeau în urma lui ascultând Psalmii, pe care îi rostea permanent.

Cea mai înaltă rugăciune era cea de noapte, cea de taină, cea de foc, cum spun părinţii îmbunătăţiţi, la care Moş Gheorghe a stat în fiecare noapte, timp de 30 de ani.

A avut şi ucenici Moş Gheorghe Lazăr, unii s-au făcut călugări, iar din aceştia, unii au ajuns înalte feţe bisericeşti. Cei ce stăteau în preajma sa, cu toţii aveau foloase sufleteşti de pe urma sa, căci era un mare rugător pentru toţi, îi pomenea pe toţi şi se ruga pentru neam. Pe lângă rugăciune şi milostenie el avea şi o nevoinţă trupească, prin care îi întrecea pe cei din jur, căci fiind vară sau iarnă, el umbla cu capul descoperit şi picioarele goale. Mulţi au văzut iarna, pe ger, cum din creştetul Moşului Gheorghe ieşeau aburi, iar aburii aceia nu erau decât o parte din ceea ce ochii lumii puteau cuprinde din fierbinţeala rugăciunii acestui pelerin.

Vestea despre Moşul Gheorghe a trecut peste hotarele Moldovei şi foarte multă lume îl cerceta. Unii, chiar de foarte departe, îi cereau să se roage pentru ei, iar alţii cereau milostenie, mulţi îi dădeau de pomană, iar moşul împărţea, fără a ţine nimic pentru el.

Veneau la Moş Gheorghe şi tineri din Muntenia sau Transilvania cerându-i sfat, chiar cu gânduri de intrat în mănăstire. Atunci moşul îi trimitea pe unii în Sfântul Munte, iar pe alţii la mănăstirile din Moldova, iar pe alţii îi trimitea înapoi, la căminele lor, căci avea darul vederii înainte moşul, sfătuind pe toţi cum era mai bine pentru fiecare.

Uneori se retrăgea la Mănăstirea Sihăstria, a cărui egumen, protosinghelul Ioanichie Moroi, îi era cel dintâi ucenic. Noaptea se ruga în biserică, iar ziua citea Psaltirea şi se ruga la un loc de taină din Muntele Tăciunele.

Odată, trecând pe lângă o troiţă, la răscrucea drumului, s-a închinat înaintea ei cu multă credinţă. În acea clipă a simţit că o putere a intrat în inima sa şi că de atunci mintea i se pogora în inimă, rugăciunea devenindu-i o imensă bucurie şi căldură.

Acest minunat bătrân primise darul Sfintei Rugăciuni a lui Iisus, pe care o zicea în taină cu mintea şi inima.

A fost întrebat Moş Gheorghe la bătrâneţe când va fi sfârşitul său pământesc şi le-a răspuns blândul moşneag: „Când s-or tulbura popoarele şi la moartea mea va fi sărbătoare mare şi vor suna toate clopotele din ţară”.

În ziua de 15 august 1916, la Adormirea Maicii Domnului, pe când clopotarul bisericii se urca în turn, pentru a suna clopotele de mobilizare generală, Moşul Gheorghe Lazăr stătea cu Psaltirea lângă el şi îşi dădea sufletul în mâinile lui Hristos. A fost îngropat în cimitirul oraşului, cu cojocul, Psaltirea şi toiagul lângă el.

Amintirea lui a rămas vie în inima celor ce l-au cunoscut, iar evlavia ce o aveau ucenicii săi, a făcut ca în anul 1934 unul dintre aceştia, protosinghelul Damaschin Trofin, ce era stareţ la Mănăstirea Râşca Sucevei, a vrut să mute osemintele Moşului Gheorghe Lazăr la Râşca, şi, deci, le-a pus în căruţă şi a pornit spre Târgu Neamţ. La răscrucea drumului spre Văratec însă, caii părintelui Damaschin nu au voit nicidecum să meargă mai departe. Zadarnic încercau să-i mâne, căci aceştia nu voiau. Apoi, deodată, fără veste, caii au pornit în galop spre Văratec şi nu s-au oprit decât în faţa porţii mănăstirii. Aşa au cunoscut cu toţii care este voia Fericitului bătrân. I-au făcut un prohod, împreună cu un sobor de maici de la Văratec, şi au aşezat osemintele lui în gropniţa mănăstirii, sub altar, unde se află şi astăzi.

Moşul Gheorghe se roagă pentru noi ca un fericit ales. El este prototipul pelerinului nostru, chipul smerit al ţăranului român rugător.

 

Sfântul Antipa Athonitul (de la Calapodeşti) Mănăstirea Valaam † 1816 – 10 ianuarie 1882

de Florin Mateiu

Cuviosul Antipa a fost un mare trăitor duhovnicesc şi un călugăr sfânt. Ostaş desăvârşit al lui Hristos, s-a numit la botez Alexandru Luchian şi s-a născut la 1816, într-o familie de ţărani din satul Calapodeşti, din judeţul Bacău.

La 20 de ani  a intrat în obştea Mănăstirii Căldăruşani, apoi după doi ani, la 1837, s-a dus la Sfântul Munte Athos şi s-a aşezat la schitul românesc Lacu, cel situat la poalele dinspre miazănoapte ale Muntelui.

Atunci, acolo, la acel schit se nevoiau ca la 80 de sihaştri români. Fiind înspre miazănoapte şi o zonă mai răcoroasă din Sfântul Munte, unde părinţii călugări din România au dus şi semănat plante, flori şi copaci, pentru a le aminti de acasă.

Între aceşti sihaştri învăţa Cuviosul meşteşugul nevoinţei pustniceşti, ajungând vestit la schit pentru postul şi nevoinţa lui.

Aici s-a învrednicit de darul lacrimilor şi a neîncetatei rugăciuni. După aproape 15 ani de sihăstrie la Lacu, Cuviosul Antipa a mai trăit patru ani la Esfigmenu. Aici a  primit schima cea mare a îngerescului chip şi numele de Antipa, fiind hirotonit diacon, ostenindu-se mai mult şi înmulţindu-şi privegherile. A ajuns cunoscut în întreg Sfântul Munte pentru cucernicia sa.

Iubind însă mai mult singurătatea şi smerenia, decât cinstea şi lauda, Cuviosul Antipa s-a întors în ţara sa, stând o vreme în mănăstirile din jurul Iaşilor, dar văzându-se împresurat de mulţi credincioşi, căci numele lui se vestise în toată ţara, datorită legăturilor cu cealaltă patrie din S Dunării, Cuviosul Antipa  a pleacat spre Nord, spre a se închina moaştelor Sfinţilor de la Pecerska. A zăbovit o vreme prin aceste locuri, devenind şi aici vestit.

Auzind de vestita Mănăstire Valaam de pe Lacul Ladoga, de lângă Karelia finlandeză, Cuviosul Antipa, iubind fericita linişte şi străinătate, s-a aşezat în anul 1865 în această mănăstire, unde trăiau călugări foarte sporiţi, dascăli ai Rugăciunii lui Iisus.

Alţi 17 ani s-a nevoit Cuviosul la Valaam, făcându-l preot părinţii de acolo, arătând fapte minunate de trăire duhovnicească în post, rugăciune, sărăcie.

Cea mai mare nevoinţa a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care, neîncetat, slăvea pe Dumnezeu, aşa că, dobândise darul facerii de minuni şi al înainte vederii, cunoscând gândurile cele ascunse ale oamenilor. Astfel îi învăţa pe mulţi pe calea Mântuirii.

Numele lui ajunsese cunoscut din nou în Karelia şi în Rusia, care se lăţise şi peste hotarele Finlandei, astfel încât, mulţi din părţile de miazănoapte îl căutau şi îi urmau învăţăturile cele de suflet. Avea şi câţiva ucenici la Mănăstirea Valaam, printre care, cel mai sporit era Pimen, ieromonah, bărbat cuvios şi foarte învăţat.

Pe 10 ianuarie 1882 s-a mutat la Domnul Cuviosul Antipa, fiind înmormântat în gropniţa mănăstirii. În anul următor, văzând părinţii Mănăstirii Valaam, că ieroschimonahul Antipa Luchian este venerat de ucenicii săi, a pus de s-a scris viaţa lui pe scurt spre lauda lui Dumnezeu. Acest lucru l-a făcut Pimen, ucenicul său cel mai apropiat. Viaţa sa scrisă a fost tipărită la Petersburg (oraşul lui Petru) de două ori, în 1883 şi în 1893, răspândindu-se atât în Rusia, cât şi în Finlanda, de asemenea şi în Athos. Sfântul Munte l-a canonizat în 1906, după 24 de ani de la mutarea sa la Domnul.

Viaţa sa este cuprinsă în mineiul Mănăstirii ruseşti Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte, unde este trecut sub numele de Cuviosul Ieroschimonah Antipa Athonitul.

Este cinstit mai ales în mănăstirile din Sfântul Munte, iar viaţa sa arată acea universalitate a Sfintei Ortodoxii.

Prea Cuvioase Părinte Antipa, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 

Pustnicul Sfânt de la Peştera Ialomicioarei † secolul al XIX-lea

de Florin Mateiu

Pe la începutul veacului XIX se nevoia pe lângă Schitul Ialomicioarei un pustnic foarte smerit şi iubitor de Dumnezeu. După câţiva ani, dorind el să se roage în pustie, a luat binecuvântare şi a plecat de la schit şi găsindu-şi sălaş într-o peşteră mică din desişul codrilor, nebăgată în seamă. Peşterii şi azi îi zice Peştera Mică. Când se suia la peşteră nu ştia că avea acolo sălaşul un urs, dar cu sfânta rânduială a lui Dumnezeu, s-a împrietenit pustnicul cu ursul şi locuiau unul cu altul. Ziua ursul pleca în pădure, iar sihastrul vorbea cu Dumnezeu în rugăciune. Mulţi ani s-a nevoit în post şi rugăciune pustnicul acela şi în alte osteneli. Localnicii ştiau că acel pustnic nu primea mâncare de la nimeni şi se hrănea din pădure. Ursul, ca un ucenic credincios, îi aducea rugi de zmeură şi mure.

Iată că, odată, doi vânători pândeau ursul în zmeuriş ca să-l împuşte.     S-au luat apoi după el, până ce au văzut că ursul a intrat în peşteră. Cum stăteau ei aşa la pândă în gura peşterii, iată că iese pustnicul afară şi îi întreabă: „Ce căutaţi, fraţilor, în pustiul acesta?”. Vânătorii i-au răspuns: „Să ne iertaţi părinte, suntem vânători, urmărim un urs, parcă s-a ascuns în peşteră!”. „Dar v-a făcut vre-un rău? Lăsaţi ursul în pace, veţi găsi alte animale în pădure!”. „Iartă-ne, părinte, şi te roagă pentru noi” i-au zis vânătorii. Bătrânul i-a binecuvântat şi i-a trimis cu pace. La plecare vânătorii l-au mai întrebat pe bătrân: „Părinte, avem ceva mâncare cu noi, am vrea să o lăsăm sfinţiei tale. Vrei să o primeşti?”. „Lăsaţi-o acolo pe piatră”. Vânătorii au mai spus: „Părinte, vom mai veni prin locurile acestea. Vrei să-ţi aducem ceva de mâncare?”. „Cum vă e voia, fraţilor!” şi s-au îndepărtat aceia.

După câteva săptămâni vânătorii au urcat iară pe Valea Ialomicioarei să ducă şi mâncare pustnicului. Când au ajuns la gura peşterii iată ce au văzut. Pustnicul împreună cu ursul erau plecaţi din peşteră, iar alăturea pe piatră era neatinsă mâncarea lăsată de ei de data trecută. De atunci, din ziua aceea nu mai ştie nimeni unde s-a dus sihastrul, unde o fi răposat sau care i-o fi fost numele. Singura binecuvântare rămasă de la el este un izvor mic de apă, ce curge din fundul peşterii pentru mângâierea trecătorilor. Până astăzi credincioşii intră în acea peşteră, se roagă şi iau apă de la „Izvorul Pustnicului”. Izvorul nu se împuţinează, oricâtă apă ai lua.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul Părinţilor Noştri!

 

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica † 1787 – 1868

 de Florin Mateiu

Sfântul Calinic s-a născut pe data de 7 octombrie 1787, în Bucureşti, aproape de Biserica Sfântului Visarion.

La botez a primit numele de Constantin. Părinţii săi erau Antonie şi Floarea. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinereţe preot de mir, apoi s-a călugărit sub numele de Acachie. De asemenea şi mama Sfântului, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras la Mănăstirea Pasărea sub numele de Filoteia. Constantin a fost cel mai mic dintre fraţi şi a primit o educaţie aleasă, carte a învăţat pe lângă mănăstirile ce funcţionau atunci pe lângă Bucureşti.

În 1807 a intrat la nevoinţa călugărească la Cernica şi a fost călugărit pe 12 noiembrie 1808, iar peste câteva săptămâni , hirotonit diacon.

De tânăr călugăr fiind Cuviosul postea foarte mult şi nu dormea decât trei ceasuri pe noapte, dar nu întins pe pat, ci pe un scăunel într-un colţ al chiliei, iar ziua făcea muncile cele mai grele.

Duhovnicul său a pleacat la Sfântul Munte, fapt după care Cuviosul şi-a pus această rânduială foarte aspră, şi anume ca în toată săptămână să nu mănânce bucate fierte la foc, ci doar pâine şi apă după apusul soarelui, iar sâmbăta şi duminica să meargă la trapeză cu fraţii.

Povestesc cei ce l-au cunoscut, că dobândise de la Dumnezeu lacrimi la Sfânta rugăciune, iar după primirea preoţiei a început şi mai mult a se nevoi şi a sluji cu osârdie tuturora.

Când a ajuns duhovnic la Cernica aproape toţi se mărturiseau la Cuviosul, ba chiar mitropolitul şi alţii din afară.

După mărturia unora Cuviosul săvârşea 2000 de închinăciuni şi metanii mari pe zi.

Ucenicul Cuviosului, Anastasie Baldovin, povesteşte că toată viaţa Sfântul Calinic aţipea pe acel scăunel încins cu un brâu lat de piele. Stătea gata ca o santinelă împotriva ispitelor şi, că, nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună deoarece era înainte văzător şi imediat descoperea adevărul.

Toţi îl cinsteau şi îl aveau ca un adevărat Sfânt pentru blândeţea şi smerenia inimii. El nu îngăduia deloc clevetirea în viaţa călugărească, căci o considera moartea sufletului. Ştia că meşteşugul cel mai greu şi mai anevoios este cel de călăuzire al sufletelor pe calea Mântuirii. De aceea Sfântul îşi împlinea chemarea de stareţ cu mare râvnă şi frică de Dumnezeu.

În timpul revoluţiei de la 1821 mulţi locuitori din Bucureşti s-au adăpostit la Cernica. Sfântul stareţ i-a găzduit pe toţi în Ostrovul Sfântului Nicolae, prin chiliile călugărilor, iar pe călugări pe ostrovul Sfântul Gheorghe.

În primăvară aflând turcii unde sunt adăpostiţi cei ce locuiau în ostrovul Cernicăi, au venit cu tunarii cu gând să o dărâme, iar pe creştinii de aici erau în plan să-i omoare. Atunci Sfântul Calinic a  adunat tot poporul la rugăciune şi făcându-se priveghere de toată noaptea a îmbărbătat pe toţi, apoi a trimis o jalbă la turci, iar cu ajutorul lui Dumnezeu, aceia s-au potolit.În acea vreme de primejdie li s-a terminat hrana şi erau ameninţaţi cu foamea. Atunci, căzând Sfântul Calinic la rugăciune în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae, şi cerându-le ajutorul, despre care era încredinţat că va veni, iată că nici nu se ridică stareţul de la rugăciune, că pe poarta mănăstirii  au intrat cinci care trase de  boi şi pline cu pesmeţi, trimişi din apropiere de un paşă turc.Un alt bei turcesc, ce-şi avea tabăra sa în satul Pantelimon, a răpit o călugăriţă de la Mănăstirea Pasărea. Înştiinţat de aceasta, Cuviosul stareţ a făcut o plângere la mai marele turcilor care se afla în Bucureşti, şi a salvat-o pe acea călugăriţă, căci conducătorul turcilor a trimis o escortă ce a luat-o pe acea fecioară sancţionând acţiunea acelui bei. Acel turc s-a mâniat pe stareţul Cernicăi şi dorea acum să se răzbune pe toată suflarea mănăstirii. Un creştin ce îngrijea de caii turcilor a auzit ce se sfătuiau aceştia, cunoscând limba turcă, şi, fără ca otomanii să ştie, acel creştin l-a înştiinţat pe stareţ de planul turcilor acelora. Atunci, Sfântul Calinic, fără să se tulbure, i-a linişteşte pe ceilalţi, după care au mers la priveghere de toată noaptea, cerând ajutorul Domnului şi al Sfântului Nicolae.

După miezul nopţii acei turci au pornit pregătirile. Paşa acela din Anatolia a poruncit slugii sale să-i aducă cafeaua. Acel slujitor i-a adus cafeaua, dar după ce a pus-o pe masă, a scos pistolul şi a tras asupra paşei, cu gând să-l omoare. Glonţul a lovit în punga cu galbeni a beiului şi i-a zdrelit uşor şoldul, rănindu-l puţin. Ceilalţi l-au prins pe slugă, apoi paşa l-a întreabat cine l-a pus sau l-a sfătuit să facă lucrul acela. Servitorul a răspuns că nimeni, ci doar aşa i-a venit lui.

Înfricoşat de această minune prin care a scăpat de la moarte, a renunţat să mai atace mănăstirea, ba sfătuindu-se cu cei din jurul său, i-a dat acea pungă de bani fratelui său să o ducă la Cernica, cutremurat încă.Din acei galbeni Sfântul Calinic a pus să se facă o fântână, la intrarea în mănăstire, în amintirea acelei minuni cu turcul. Acea fântână există şi astăzi şi se cheamă „Fântâna Turcului”.

Se îngrijea Sfântul de cele necesare ale vieţii pământeşti. A terminat de pictat biserica din Insula Sfântului Nicolae, patronul Cernicăi, apoi, primind bani de la un arhiereu de la Bucureşti, a purces la zidirea unei noi biserici în Insula Sfântului Gheorghe, pentru că nu mai intrau călugării într-o singură biserică.

Cugeta Sfântul în smerenia şi curăţia inimii sale, rugându-se lui Dumnezeu asupra începerii lucrului la noua biserică, gândind că la 1848 este un sfârşit, şi la ce să mai înceapă zidirea? Ieşind de la rugăciune cu aceste gânduri s-a aşezat în scaunul său şi în acel moment s-a aflat cu trupul său pe Ostrovul Sf. Gheorghe în picioare. Şi iată, că vede în faţa sa pe fostul stareţ Gheorghe, ce se mutase la Domnul cu ani în urmă, pe Sfântul Ierarh Nicolae, patronul Cernicăi, şi pe un tânăr îmbrăcat în armură, pe care l-a recunoscut ca fiind Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Sfântul Nicolae i-a zis: „Apucă-te să zideşti în ostrovul mic o biserică în numele Marelui Mucenic Gheorghe”. Marele Mucenic i-a adăugat: „Noi îţi vom trimite tot ce îţi va trebui”, iar stareţul Gheorghe i-a zis: „Să nu ai nici o îndoială în inima ta”. Această vedenie i s-a arătat şi cuviosului Pimen, duhovnicul, şi l-a încredinţat pe Sfântul Calinic să înceapă lucrul.

În 1832 s-a început noua biserică, care s-a dărâmat la 1838, după un cutremur, iar ea a fost rezidită în forma de astăzi.

În 1846 Sfântul a mai zidit biserica Mănăstirii Pasărea. Apoi au urmat câteva biserici de parohii, care se aflau în zonă. A avut o bună iconomeală şi la celelalte mănăstiri pe care le administra: Pasărea, Snagov, Căldăruşani, Ciorogârla, Poiana Mărului.

A făcut un metoc în satul Buieşti, a ridicat case şi adăposturi, vii şi păduri, a cultivat pământuri. A fost chemat şi propus mitropolit, dar a  refuzat, în marea lui smerenie.

Dar viaţa sa, asemenea tuturor sfinţilor, nu a fost lipsită de primejdii şi de cursele diavolului, precum şi de vrăjmăşii.În timpul principelui Ghica, un om îndemnat de diavol i-a dat Cuviosului otravă. Era acela un om de încredere al Sfântului. A venit un doctor vestit, Meyer, l-a examinat şi i-a spus Sfântului că nu se mai poate tămădui, fiindu-i zdrelite intestinele. Aceasta se întâmpla la a doua doză dată Sfântului de acei zavistnici. Doctorul pleacă neputincios, iar stareţul cheamă obştea şi le spune că vor trebui să aleagă un altul. Călugării s-au întristat. Sfântul stătea în chilia sa şi plângea. Într-o seară, stând la rugăciune, se tânguie lui Dumnezeu, cum nu credea că sfârşitul îi va veni din otravă… După aceste cuvinte ale sale a auzit în miez de noapte un glas tainic ce i-a spus: „Nu vei muri de otravă, scoală-te şi fii sănătos, căci nu după mult timp vei fi episcop la Râmnicu Vâlcea, unde ai să îndreptezi Biserica şi clerul, care este în scăzământ” şi odată cu acea voce, s-a simţit Sfântul sănătos, şi sculându-se, s-a dus în biserică, căci era timpul rugăciunilor de noapte, şi văzându-l ceilalţi că se aşează în strana sa sănătos, s-au înfricoşat, crezându-l o nălucă. După slujbă l-au întrebat ceilalţi călugări cum s-a făcut acea minune, care o vedeau acum cu toţii. Sfântul, povestindu-le, a adeverit spusele lui Hristos, care zice despre cei cu credinţă că: „De veţi bea ceva de moarte nu vă veţi vătăma”.

Distrus de otravă şi salvat de Hristos pentru a-şi împlini treaba.

Aşadar minunata sa viaţă a continuat întru slava lui Dumnezeu; au continuat şi minunile Sfântului.

Odată a venit la Sfântul Stareţ pitarul mănăstirii şi l-a înştiinţat pe Cuviosul Calinic că s-a terminat făina din mănăstire. Acelui frate Sfântul i-a spus: „Să avem nădejde în Maica Domnului şi în Sfântul Nicolae şi nimic nu ne va lipsi”. Apoi a intrat Sfântul în chilia sa, şi, cu rugăciune, i-a spus protectorului său: „Sfinte Arhiereule al lui Hristos, Nicolae mângâietorule al săracilor şi cald folositorule al celor ce te roagă cu credinţă, vino şi acum şi ajută smeritei turmei tale şi ne scapă de foame, precum ai mântuit pe cei ce erau să se înece în mare, căci nu avem alt ajutor după Maica Domnului, afară de tine… ”.

După vecernie a  pus să se citească Acatistul Sfântului Nicolae, iar acesta a îndeplinit dorinţa Sfântului Calinic. Iată că se apropie de mănăstire un car cu boi, condus de doi oameni necunoscuţi. Aceştia ajung la poartă, şi se văd a fi bulgari după port, de prin preajma locului. Au spus apoi celor din mănăstire că stăpânul lor i-a trimis cu milostenie, după care, descărcară făina, şi plecară într-ale lor.

A venit la Mănăstirea Cernicăi odată un om cerându-i milostenie. Sfântul i-a dat cincizeci de monede. După un ceas apare la Cernica un tânăr şi îi spune stareţului:

– Părinte, tatăl meu a murit şi a lăsat să aduc la mănăstire 1000 de monede. Iată aici 500, iar restul îi voi aduce mai pe urmă, deoarece nu îi am acum! Apoi a plecat.

Părintele duhovnic Pimen l-a întrebat pe Sfântul Calinic:

– Ce cugetai părinte Calinic atunci când ai dat milostenia acelui om? A răspuns blândul stareţ:

– Aş fi vrut să-i dau o sută, dar nu am avut, i-am dat numai cincizeci, aşa că am primit doar 500.

Vedem totodată de aici şi sărăcia Sfântului Stareţ.

A văzut Sfântul Calinic pe călugării cum se nevoiau să servească pe musafirii veniţi la Cernica şi a zis: „Of, Doamne, cum are să se defaime chipul monahicesc prin petrecerea împreună cu mirenii”, apoi a început să citească icoasele Sfântului Nicolae. Este doar una din profeţiile Sfântului Calinic.

În timp ce  stătea pe malul lacului la rugăciune, lângă chilia sa, Sfântul a fost deranjat de orăcăitul broaştelor care făceau mare larmă. Atunci Sfântul le-a poruncit să tacă, şi, până azi, în acel loc broaştele nu orăcăie.

În anul 1850 a fost ales episcop de Râmnic, primind cu mâhnire, pentru că nu a putut strica hatârul fiului său duhovnicesc, Dimitrie Barbu Ştirbei, domnitorul Ţării Româneşti.

Când a fost numit stareţ la Cernica, mănăstirea avea o teleguţă cu un bou, pe care o ducea un călugăr pe drumurile Bucureştilor, iar trecătorii aruncau câte o pâine în ea pentru a avea hrană călugării. Iar pentru îmbrăcămintea lor se trimitea de la domnie şi de la alţi buni creştini. Când a fost numit episcop de Râmnic, şi a trebuit să plece de la Cernica, a lăsat în urmă peste 350 de călugări, care aveau acum o gospodărie şi încă o biserică pentru slujbe, putând ea, mănăstirea, acum, să ajute pe alţii.

La episcopia de Râmnic, după rugăciunea de seară, avea obicei Sfântul să dea unele sfaturi ucenicilor săi.

Unul dintre ei avea să povestească peste ani cum că într-o asemenea seară, ascultând pe Sfântul episcop, cugeta acel ucenic în sinea sa, că după mutarea Sfinţiei Sale la Hristos, Domnul îl va proslăvi pe pământ, lăsându-i moaştele întregi. Sfântul pe dată a răspuns gândului acelui ucenic:

– Ce cauţi aşa înalt pentru mine? Eu m-am rugat aceasta lui Dumnezeu, să se împută trupul meu cel păcătos, iar nu ca să fie cum cugeţi cuvioşia ta! Apoi a mai spus vlădica Calinic:

– Voi, amândoi fraţii Baldovin, aveţi să-mi închideţi ochii mei şi o să mă duceţi la groapă! Aceasta se va întâmpla la 1868.

Când stătea şi citea Sfântul, ca să nu-l cuprindă somnul ori moleşeala, aşeza pe carte un glonţ, iar jos, în dreptul cărţii, un lighean de metal. Când se îngreuna de oboseală şi pierdea echilibrul, glonţul cădea cu zgomot şi îl trezea la rugăciune sau la citit.

Avea darul vederii înainte, lucru consemnat de ucenicul său, care l-a văzut plângând odată, când se întorceau de la Lainici spre Râmnic:

– De ce plângi Prea Sfinte? Te doare stomacul?

– Nu, fiul meu, a răspuns părintele Calinic, dar nu credeam să mai trăiesc să văd alt stareţ schimbându-se la Cernica.

Ucenicul a însemnat ceasul şi ziua aceea, apoi a plecat după două săptămâni la Cernica. Acolo a aflat că arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul chiar în ziua şi ceasul în care plânsese Sfântul Calinic.

De asemenea, pe când era episcop de Râmnic, protopopul oraşului, cu alţi slujitori, au adus o femeie în lanţuri, ce era chinuită de un duh necurat. Protopopul l-a rugat pe ierarh să citească o rugăciune de vindecare. După ce a citit Sfântul rugăciunea, a binecuvântat-o de 3 ori în numele Sfintei Treimi, apoi a spus femeii: „În numele Domnului Nostru Iisus Hristos, scoală-te!”, iar când a zis aceste cuvinte diavolul a ieşit din femeie şi ea a rămas sănătoasă. După această minune Sfântul plângea, se smerea adânc, şi pentru aceasta îi dădea Domnul sfinţenie.

Tot ca episcop de Râmnic a mulţumit şi potolit o turburare ce s-a întâmplat la seminarul episcopiei.

Era deja pe timpul lui Cuza, pe când statul se amesteca mai mult în treburile bisericeşti, fără a ajuta totdeauna. Ba, dimpotrivă. Aşa că atunci când a venit funcţionarul de la minister să cerceteze pricina aceea Sfântul Calinic a spus că nu mai este nevoie, deoarece a făcut-o episcopul locului. Atunci înfumuratul acela s-a dus la Cuza şi a cerut suspendarea şi darea în judecată a acelui episcop, ori de nu, el, acel funcţionar, îşi va da demisia. Cuza i-a strigat în faţă aceluia:

– Băi, Scarlate, acela, episcopul Râmnicului, Calinic, este adevăratul şi Sfântul călugăr al lui Dumnezeu, şi ca el altul nu mai este în toată lumea.

Până şi revoluţionarul Cuza a ştiut a vedea sfinţenia. Cât despre domnia lui Cuza Sfântul Calinic a făcut o profeţie, spunându-i ucenicului său Anastasie:

-Să ştii, fiul meu, că la anul 1866 Cuza nu mai este domn al ţării şi au să se facă mari schimbări! Să ştii că la 1877 o să vină în ţară împăratul Rusiei cu familia şi cu oştile sale or să treacă Dunărea să se bată cu turcii. Dar ruşii or să fie învinşi de turci, atunci ruşii or să cheme în ajutor oştirea română, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, au să facă românii mari victorii, încât să-i laude şi să-i admire toate continentele. După acest război are să fie un război cu condeiul, cu diplomaţia. Şi după aceasta are să fie un război aşa de mare cum nu a mai fost de când pământul şi fericire de acei ce vor scăpa de acel război.

Prorocirile acestea ale Sfântului Calinic s-au împlinit. Anastasie Baldovin le-a consemnat,  celelalte au urmat sau au să urmeze.

Îi plăcea mult Sfântului Schitul de la Frăsinei.

Aici a zidit o biserică frumoasă şi chilii, punând totodată regulă monahală aspră, dorind ca după modelul athonit, acolo să nu calce parte femeiască. Rânduiala a întărit-o cu o piatră de hotar, un kilometru mai jos, spre luarea aminte a tuturora.

După punerea rânduielii, a cărei încălcări era sub blestem şi nenorociri, iată că o fetiţă din satul Muiereasca păştea vitele lângă hotarul mănăstirii şi din nebăgare de seamă, cum alerga după vite, a trecut dincolo de piatra de legământ pusă de Sfânt şi pe loc s-a îmbolnăvit de epilepsie. Părinţii au alergat la preotul din sat şi-i spuseră cele petrecute, iar preotul a mers la Sfântul Calinic şi s-a rugat pentru fetiţă, cerându-i dezlegare:

– Ce tristă întâmplare! A spus Sfântul episcop. Să mergem să ne rugăm pentru dânsa. A venit Sfântul, în sat la casa copilei, care zăcea în suferinţă.

– Mă cunoşti? a întrebat Sfântul Calinic, iar bolnava a făcut semn din cap că îl cunoaşte. Apoi Sfântul, mângâind-o, i-a zis:

– Ai să te faci sănătoasă! Da, da, ai să te faci sănătoasă. Eu te-am iertat! Să ne rugăm lui Dumnezeu să te ierte şi El! Apoi şi-a pus omoforul peste bolnavă şi i-a citit rugăciunea de iertare, a stropit-o cu apă sfinţită şi i-a zis din nou:

– Da, da, ai să te faci sănătoasă! Şi a plecat. După o zi fetiţa s-a sculat din pat sănătoasă. Vestea aceasta a ajuns în toate părţile, iar sfinţenia episcopului de Râmnic a ajuns în toate părţile. Dumnezeu a rânduit aşa pentru a se întări faptele Cuviosului Său. Şi nimic din ce-i rău nu putea să stea în calea rugăciunilor de foc ale Sfântului Calinic.

Ca episcop de Râmnic  a păstorit 17 ani Sfântul, apoi s-a retras din scaun şi a  pleacat din nou la Cernica, pe 27 mai 1867. Şi, odată, pe când păstorea în mănăstirea sa de metanie, a chemat pe ucenicul său şi i-a adus aminte de ce i-a spus odată, pe când erau pe drum spre Craiova, anume că cei doi fraţi, ucenici ai săi, au să-i închidă ochii şi au să-l ducă la groapă. Aşadar din seara aceea mai avea 14 zile şi cerea ucenicului să-l îmbrace în nişte haine trimise de o anumită maică Brâncovanu. Apoi cei doi, părinte şi fiu au început să plângă, după care a zis Sfântul că de va afla har la Dumnezeu, se va ruga pentru toţi din mănăstirea Cernica.

Apoi până nu au trecut acele zile acel Anastasie  a scris că, citindu-i în casă din Pravilă, a văzut împreună cu alţi părinţi, ce erau de faţă, cum a ieşit un glob de lumină, ce nu se putea descrie, de lângă Sfânt, şi toţi de frică au căzut la pământ. Acea lumină a trecut drept prin geamuri şi s-a dus spre Răsărit, până ce nu s-a mai văzut. În seara următoare ucenicul l-a întrebat pe Sfânt, povestind cele văzute. Sfântul s-a uitat lung la el şi i-a spus:

– Fiţi cu luare aminte, în această casă vin neîncetat îngerii şi alţi oameni cereşti!

Adu-ţi aminte de cele ce ţi-am spus şi ţi le-am arătat!

În Joia Mare 1868 Sfântul a chemat 7 preoţi ce i-au făcut Sfântul Maslu, apoi le-a zis preoţilor: „Părinţilor, rugaţi-vă pentru mine, căci zilele acestea ne vom despărţi”.

Vedem că Domnul i-a arătat Sfântului ziua mutării la cele veşnice, aşa cum a făcut cu ceilalţi mari sfinţi de pe pământ, Vasile cel Mare, Antonie cel Mare sau Serafim de Sarov sau alţii, sfinţii dorind mult ziua plecării la Hristos.

În ziua de 7 aprilie s-a împărtăşit cu Sfintele Paşti, iar în Joia Minunată se împlineau cele 14 zile.

S-a sculat Sfântul şi s-a îmbrăcat în hainele de îngropăciune, s-a spălat pe faţă şi s-a pieptănat. A dat binecuvântare, apoi a spus că au venit nişte oameni mari în casă şi vreau să-l ia cu dânşii. Desigur erau îngerii Domnului.

A luat o cruce, s-a închinat şi a spus:

– Sfântă Cruce ajută!

Iar către ucenici: „Să ne vedem în fericirea din Cealaltă Lume!”.

Sfinte Calinic, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 

Sfântul Grigorie Dascălul Mitropolitul Ţării Româneşti † cca. 1765 – 22 iunie 1834

de Florin Mateiu

Dascăl şi ierarh al bisericii româneşti, a fost de asemenea cel mai de seamă mitropolit din secolul al XIX-lea.

S-a născut la Bucureşti pe la anul 1765 din părinţi iubitori de dumnezeu. La botez se numea Gheorghe Miculescu.

La vârsta de 7 ani a fost dat de părinţi să studieze la Şcoala Elinească de la Mănăstirea Sfântului Sava. Era pe vremea fanarioţilor ce doreau să grecizeze societatea românească, aşa cum au grecizat cândva capitala împărăţiei lui Constantin cel Mare. La Sfântul Sava tânărul Gheorghe se va împrieteni cu un monah pe nume Gherontie de la Mănăstirea Neamţului, căruia i-a devinit ucenic.

Dorind să urmeze şi să slujească lui Hristos, tânărul Gheorghe Miculescu a pleacat, după terminarea studiilor, împreună cu duhovnicul său Gherontie la Mănăstirea Neamţului, acolo unde era stareţ Cuviosul Paisie. Pe la 25 de ani a fost călugărit şi hirotonit diacon, primind numele de Grigorie, de la Cuviosul Paisie cel Mare, după numele Sfântul Ierarh Grigore Teologul.

Cuviosul Paisie a rânduit pe tânărul diacon Grigorie, împreună cu Gherontie monahul, la traducerea scrierilor Sfinţilor Părinţi din greacă în româneşte.

In 1812 Grigorie a făcut o călătorie la Sfântul Munte împreună cu Gherontie, iar la întoarcere, aproape de Dunăre, monahul Gherontie a fost ucis de tâlhari. Ierodiaconul Grigorie s-a întors singur la Mănăstirea Neamţ cea de metanie a sa.

Atât de mare era legătura dragostei între părintele Gherontie şi ucenicul său Grigorie, că până la moarte nimeni nu i-ar fi putut despărţi. Prin ei doi împreună petrecea călugăria şi cărturăria, smerenia şi înţelepciunea, dorul de Hristos cu dorul de cunoaştere, blândeţea cu ascultarea. Împreună au lucrat la traducerea lucrărilor din limba greacă, ajutându-se unul pe celălalt. Ce traducea unul, îndrepta celălalt. Ei au tradus: „Patericul”, „Octoihul”, „Adunarea pe scurt a Dumnezeieştilor Dogme”, „Cele 12 Mineie”, „Vieţile Sfinţilor”, „Tâlcul Evangheliei”, „Cărţi de învăţătură pentru Seminarul de la Socola”.

Cei doi au înfiinţat tipografia Mitropoliei din Bucureşti, la cererea Mitropolitului Dositei şi recomandarea lui Veniamin Costache, părintele Moldovei, şi au pus de asemenea rânduială în biblioteca Mitropoliei. Aşa că mare şi nemângâiată durere a avut ierodiaconul Grigorie când părintele său duhovnicesc a fost ucis de tâlhari pe când se apropiau de Dunăre. Plângându-l, l-a îngropat într-o mănăstire acolo, iar după şapte ani  a adus osemintele şi le-a îngropat în pământul ţării.

La anul 1820 smeritul ierodiacon a părăsit pământul Moldovei şi s-a stabilit la Mănăstirea Cădăruşani, călăuzit de darul Sfântului Duh, aşeazându-se la o chilie foarte săracă, în afara zidurilor mănăstirii. Singura avere era o desagă de cărţi şi o rogojină pe pat. Ziua şi noaptea în post şi rugăciune tălmăcea cărţi din porunca mitropolitului, neavând alte dregătorii bisericeşti. Toată noaptea priveghea, încât se zice că „doar lumina zilei îi stingea lumânarea din chilie”.

Prin iarna lui 1823 a venit la chilia lui de la Căldăruşani o solie de la Bucureşti, spunându-i că este chemat la Domnie şi domnul ţării vroia să-l facă mitropolit. Domnitorul era Grigore Ghica, domn pământean, căci era la doi ani după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, care a alungat domniile fanariote, iar domnii pământeni, cu adevărat creştini, se aplecau mult asupra treburilor bisericeşti.

Cuviosul Grigorie a răspuns acelei solii:

–                  Că Măria Sa, Vodă, mă cheamă, voi veni, dar ca să fiu păstor al turmei lui Hristos, eu, nevrednicul, la gândul acesta mă cutremur.

Apoi a plecat a doua zi spre Bucureşti, singur, pe jos, prin glod şi frig.

Cum trecea noaptea prin satul Tunari de lângă Bucureşti, preotul din sat, văzându-l prost îmbrăcat, l-a închis în coteţul porcilor, crezând că este un călugăr hoinar sau poate vreun impostor, urmând ca a doua zi să facă cercetare. O slugă a aceluia i-a dat drumul când se lumina de ziuă. Era un ger năprasnic. Astfel a ajuns la Bucureşti.

După ce a fost înscăunat mitropolit, preoţii din preajmă au venit să se închine noului ierarh. Când a văzut preotul din Tunari pe cine a închis el în coteţul porcilor s-a înspăimântat, dar nu putea să iasă din rândul celor ce veniseră să i se închine. Blândul păstor, zâmbind, i-a zis:

– Nu te teme, părinte, căci porcii sfinţiei tale s-au purtat bine cu mine!

Când a fost hirotonit ierarh al Ţării Româneşti, domnitorul i-a înmânat cârja de arhiereu şi i-a zis:

– Nici celui care a alergat, nici celui ce s-a rugat, ci celui pe care l-a binevoit Dumnezeu!

Şi era pentru toţi un exemplu de sfinţenie şi sărăcie desăvârşită, de dragoste pentru mântuirea sufletelor credincioşilor.

A întemeiat multe şcoli pentru luminarea poporului.

La Colegiul Sfântul Sava lua parte la examene şi s-a îngrijit personal să aibă profesori buni. Ajuta elevi silitori şi sărmani, iar profesorilor le spunea:

– Să vă îndreptaţi cu toţii şi apoi să îndreptaţi! Să dobândiţi năravuri bune şi apoi să învăţaţi de năravuri! Să fiţi cu toţii sfinţi sau aproape de sfinţi, precum erau dascălii cei mai dinainte într-acest loc!

A stăruit să se înfiinţeze seminarii în fiecare eparhie, fiind adevăratul ctitor al seminariilor din Ţara Românească. Apoi s-a îngrijit să facă rânduială în mănăstiri punând stareţi români şi a pus să se păstreze o parte din veniturile mănăstirilor închinate pentru reparaţii, căci foarte multe ajunseseră în paragină sub domnia fanariotă.

Noaptea de abia aţipea, căci stătea mai mult în rugăciune şi se ocupa cu traducerea cărţilor. Mânca odată pe zi puţine legume şi poame. Purta haine simple de şiac călugăresc şi nu făcea niciodată plimbări. Foarte bun chivernisitor, dar când era vorba de ajutorarea săracilor, a văduvelor, ori de tipărirea de cărţi, nu precupeţea banii niciodată. Conducătorii ţării şi poporul îi spuneau deopotrivă mitropolitul Grigorie Dascălul.

Considera cărţile sfinte şi scrierile părinţilor bisericeşti ca arme ale credinţei şi de aceea vroia să-şi înarmeze poporul pe care îl vedea evlavios. A înfiinţat două tipografii noi pe lângă cele existente, una la Căldăruşani şi alta la Buzău.

Toate cărţile tipărite de el le împărţea în dar la preoţi şi credincioşi. Vreme de patru ani a fost exilat la Chişinău între 1829-1833 pentru că era legat de popor şi de domnitorul său binecredincios român, lucru ce nu a convenit administraţiei ruseşti de ocupaţie, coordonată de generalul Kiseleff.

Mitropolitului Grigorie i s-a cerut demisia, iar acesta a răspuns:

– Dumnezeu mi-a dat suflet şi eparhie, şi când îmi va ieşi sufletul atunci voi lăsa eparhia. Căci acestea sunt lucruri ce privesc mântuirea sufletelor.

A revenit în scaunul din Dealul Mitropoliei de unde a continuat să-şi păstorească turma, silindu-se spre folosul neamului său. A început reparaţia catedralei mitropolitane.

L-au întrebat cei din jur:

– Înalt Prea Sfinţite, dar când o să vezi catedrala terminată, iar el a răspuns:

– Îmi ajunge să încep lucrarea. Cred că urmaşii neapărat vor sfârşi-o. Iată vorbe de actualitate. Dintre toate cărţile, mitropolitul socotea „cele mai potrivite vremii şi patrioţilor de rând”, cum spunea el, că sunt „Vieţile Sfinţilor” şi, neapucând să tipărească decât două volume, a lăsat cu limbă de moarte unui episcop de-al său să nu întrerupă tipărirea „Vieţilor Sfinţilor”, iar tipografia neîncetat să lucreze.

Şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos la 22 iunie 1834.

Spuneau ucenicii săi că la mutarea sa la Cele Veşnice nu s-a găsit nici o avere în chilia acestui Cuvios Mitropolit, decât cărţi aşezate frumos pentru a fi dăruite. Fiind plâns de tot poporul, a fost îngropat sub streaşina catedralei. După 7 ani osemintele i-au fost strămutate la Căldăruşani. Pe craniul său stau scrise aceste cuvinte: „Acest cap este al Pre Sfinţitului nostru Mitropolit Grigorie al III-lea, la leatul 1829 din porunca Rusiei s-au dus în Basarabia, iar după slobozenie s-au întors în Bucureşti la scaunul său şi au răposat întru Domnul, cu pace, la leatul 1834”.

Basarabia, la vremea exilului său, era deja răpită de către ruşi, în urma tratatului ruso-turc de la Bucureşti din 1812, ce prevestea „protectoratul” rusesc.

La 21 mai 2006 s-a hotărât pregătirea canonizării Sfântului Grigorie Dascălul.

Osemintele sale au fost dezgropate de la Căldăruşani şi aşezate într-o raclă din argint ce înfăţişează opt scene din viaţa Sfântului. Racla este aurită şi lucrată la Monetăria statului, iar baldachinul din lemn de cireş, pentru Sfintele Moaşte, a fost sculptat la Neamţ, iar de la Sofia a fost adusă o mitră arhierească.

S-a făcut ultimul parastas şi la 20 mai moaştele au plecat spre Bucureşti. Canonizarea s-a făcut a doua zi de 21 mai, de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, căci la Domnul nimic nu este întâmplător.

La canonizare a participat întregul sinod cu o mulţime de credincioşi. Pe 22 mai, după Sfânta Liturghie, racla cu moaştele Sfântul Grigorie Dascălul, purtată pe umeri, a fost aşezată pe o maşină anume pregătită şi duse la Căldăruşani.

Acolo, la Căldăruşani, unde altădată se întindeau Codrii Vlăsiei, unde se ascundeau şi haiduceau mulţi români după uciderea lui Vodă Brâncoveanu Martirul, s-a aşezat din nou, racla Sfântul Grigorie, şi odată cu aceasta, o pace cerească. Şi iată Căldăruşanii Vlăsiei loc de pelerinaj pentru suflarea românească. Iată un Sfânt ce va călăuzi mulţi învăţăcei şi cărturari ai suflării româneşti.

Sfinte Ierarh Grigorie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Cuviosul Paisie cel Mare Stareţ al Mănăstirii Neamţ † 1722 – 1794

 de Florin Mateiu

Cuviosul Paisie a fost unul dintre cei mai mari stareţi pe care i-a avut monahismul românesc.

După cum ne spun istoriile bisericeşti, se pare că era  moldovean de origine, ai cărui bunici s-au mutat la Poltava, în Malorusia, din cauza invaziilor dese turceşti şi tătăreşti din Moldova acelei perioade.

Cuviosul stareţ s-a născut pe 21 decembrie 1722 la Poltava, din părinţi deosebit de evlavioşi. Tatăl său era preot.

La botez a primit numele de Petru şi era al 11-lea copil în familia sa.

A rămas orfan de tată, iar mama sa l-a trimis la studii la Academia Movileană din Kiev pe la 1735. După 4 ani de studii s-a simţit chemat la nevoinţă duhovnicească, sufletul său negăsindu-şi odihnă în lume. Aşa a pornit la 17 ani în căutarea unei mănăstiri şi a unui duhovnic bun pentru sufletul său.

A  cercetat mai bine de 7 ani mai multe schituri şi mănăstiri, printre care şi Pecerska, Marea Lavră.

La Mănăstirea Medvedeski s-a făcut rasofor sub numele de Platon.

Deci negăsind linişte şi pace sufletească pentru el în mănăstirile din Ucraina, îndemnat şi de Duhul Sfânt, a trecut în Moldova la 1745.

În Moldova se nevoiau atunci mulţi călugări maloruşi şi ruşi, căci începând cu ţarul Petru I, o parte a ţarilor ce au urmat apoi, şi sub influenţele Apusului european, au început să închidă mănăstirile şi să persecute călugării ortodocşi din propria lor ţară. Nu puţini monahi ruşi s-au băjenit atunci, care prin Ţările Române, care prin Balcani sau Sfântul Munte Athos, ori chiar în Palestina, pe Valea Iordanului.

Rasoforul Platon s-a stabilit, mai întâi, la Schitul Trăisteni – Râmnicu Sărat, apoi s-a mutat la un schit de pe apa Buzăului, la Cârnu, unde se afla pustnicul Onufrie, vestit printre monahi.

În 1746 a pleacat la Sfântul Munte şi a trăit o vreme în singurătate în preajma Mănăstirii Pantocrator.

La anul 1750 Sfântul stareţ Vasile de la Poiana Mărului, aflat în Sfântul Munte, l-a călugărit pe pustnicul Platon şi i-a dat numele de Paisie. Din acest an smeritul Paisie a început să primească ucenici, dându-i-se Schitul Sfântul Prooroc Ilie.

A stat în Sfântul Munte 17 ani.

După sfatul stareţului Vasile, a adunat în jurul său mai mulţi fraţi, şi, ducând lipsă de preot, unii dintre cei mai apropiaţi îl rugau să primească preoţia, dar el nu vroia, socotindu-se nevrednic în smerenia sa. Atunci, unii dintre bătrânii Sfântului Munte i-au spus:

– Cum poţi tu să înveţi pe fraţi să asculte şi să-şi taie voia, când tu nu faci ascultare şi respingi lacrimile atâtor oameni? Vădit lucru este, tu iubeşti voia ta şi crezi minţii tale mai mult decât vorbelor celor mai bătrâni cu anii şi cu mintea. Oare tu nu ştii unde duce neascultarea?

Auzind acestea Cuviosul Paisie s-a supus voiei părinţilor şi a primit preoţia.

La Schitul Sfântul Ilie stareţul Paisie ziua făcea linguri, iar noaptea şi-o petrecea cu citirea şi transcrierea cărţilor Sinţilor Părinţi, lăsând pentru somn până la trei ceasuri. Spuneau ucenicii săi că vărsa multe lacrimi când săvârşea Sfânta Liturghie.

În vara anului 1763 stareţul Paisie a venit în Moldova cu 64 de ucenici ai săi şi a luat în primire mănăstirea Dragomirna.

Aici a  petrecut 12 ani până la 14 octombrie 1775 formând o obşte de 350 de călugări. În toamna aceluiaşi an  a venit la mănăstirea Secu, însoţit de 200 de călugări, iar în vara lui 1779 s-a strămutat pentru ultima dată în Marea Lavră a Moldovei, la Mănăstirea Neamţ, unde şi-a petrecut ultimii 15 ani şi cei mai rodnici din viaţă, organizând după model athonit un sobor numeros, până la 1000 de vieţuitori, deprinzând pe mulţi să practice rugăciunea lui Iisus.

La 15 noiembrie 1794, într-o zi de miercuri, s-a mutat la odihnă veşnică, la vârsta de 72 de ani.

Sfântul Paisie de la Neamţ a rânduit reguli de viaţă mănăstirească la Dragomirna, cu îngăduinţa mitropolitului, astfel încât obştea mănăstirii înflorea în viaţa călugărească, ca o minune nouă.

Ei, oameni fiind, pentru dragostea lui Dumnezeu, erau morţi de bună voia lor pentru cele pământeşti. Multora dintre ei neîncetat le curgeau lacrimi, nu numai în chilii, ci şi în biserică, adică mulţi au primit de la Dumnezeu, urmându-şi stareţul, darul lacrimilor.

Vara, când părinţii plecau să lucreze la câmp, mergea şi un duhovnic cu dânşii, pentru pravila bisericească şi pentru spovedania zilnică, de care nimeni nu era scutit.

Iarna, când toată frăţimea se aduna la mănăstire de pe la ascultări, în fiecare seară, în afară de sărbători, Cuviosul citea din Cuvintele Sfinţilor Părinţi, apoi la urmă explica Cuvântul citit pe înţelesul tuturora. Avea la Dragomirna călugări de trei neamuri: români, slavi şi greci, aşa că le citea într-o seară în limba română, apoi în slavonă, apoi în greceşte. Aceste cititri din Sfinţii Părinţi se făceau de la începutul Postului Crăciunului până la Sâmbăta lui Lazăr, când încetau.

La Mănăstirea Neamţ Cuviosul Paisie a instituit aceleaşi reguli austere. Un călător din acele vremi scria: „Sărăcia lor de bună voie era desăvârşită. Prin chilii în afară de icoane, cărţi şi unelte pentru lucru manual nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mândrie, cu totul fugeau. Prin chilii unii scriau cărţi, alţii împleteau, alţii torceau lână, alţii coseau camilafce şi potcape, făceau metanii, ţeseau stofe pentru rase şi mantii, cruci şi linguri sau alte lucruri manuale. Toţi erau sub supravegherea duhovnicilor, la care îşi mărturiseau păcatele şi gândurile de două ori pe zi: dimineaţă spuneau cele făcute noaptea, iar seara cele de peste zi. Fără binecuvântarea duhovnicului nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănânce un fruct”.

Era obiceiul ca de hram la Neamţ să se adune multă lume din Moldova, Valahia sau alte părţi.

Cuviosul nu avea linişte şi de loc odihnă timp de patru zile. De dimineaţă până seara uşile erau deschise pentru toţi, şi bogatului şi săracului, pe toţi heretisindu-i cu dragoste şi mulţumindu-le pentru răbdarea ostenelilor drumului.

A fost un mare învăţător de călugări.

Spunea stareţul Paisie: „Smerenia este temelia virtuţilor evanghelice. Ea este atât de trebuincioasă pentru mântuire, cum este respiraţia pentru viaţă. Toţi sfinţii prin diferite căi s-au mântuit, dar fără smerenie nimeni nu s-a mântuit şi nici nu poate să se mântuiască”.

În timpul invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de ţărani se refugiau în pădurile din jurul Dragomirnei.

Iarna, Cuviosul Paisie a mutat pe călugări în jumătate de mănăstire, iar cealaltă a lăsat-o pentru mirenii săraci, bătrâni şi a mamelor cu copii. Trapeza cea mare a lăsat-o de asemenea poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă să se dea de mâncare la toţi câţi cereau. Se făcea mâncare şi se cocea neîntrerupt. Aşa s-a făcut părinte tuturora, salvând pe mulţi de la moarte.

Pe când era la mănăstire la Secu, le scria ucenicilor de la Dragomirna: „Totdeauna să fiţi treji şi permanent să puneţi început de pocăinţă”.

A fost un mare învăţător al rugăciunii lui Iisus, căci şi aceasta se face cu sfatul celor iscusiţi. Zicea: „Fiind încă mândru, pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, ba încă ducând viaţă singuratică în pustie, acela, cu adevărat uşor va cădea în toate cursele diavoleşti”.

Mare râvnitor pentru viaţă de obşte, a fost un adevărat strateg în ceea ce priveşte rânduiala ostaşilor lui Hristos, căutând a ţine în luptă, adică la rugăciune, cât de mult se putea, întreaga suflare, de care se îngrijea cu dragoste şi blândeţe, calităţi a celor aleşi.

Şi a mai găsit pe pământ românesc, Sfântul Paisie cel Mare cum să pună în valoare caracterul universal al bisericii ortodoxe, căci cei ce-l urmau aparţineau multor culturi şi neamuri, dar unei singure credinţe drept măritoare.

Sfinte Cuvioase Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 

 

Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara † secolul al XVIII-lea

de Florin Mateiu

Cuviosul Sofronie s-a născut la Cioara, în ţinutul Hunedoarei, din familia Popovici.

Când a fost botezat în legea ortodoxă a primit numele de Stan.

Primii ani i-a petrecut în familie, unde a învăţat, în special de la mamă, deprinderile credinţei strămoşeşti, ortodoxe.

S-a călugărit undeva, la un schit în Ţara Românească şi a primit numele de Sofronie.

La anul 1756 întorcându-se în satul natal, Cioara,  a întemeiat o sihăstrie în pădurile din împrejurimi, cunoscută sub numele de schitul Cioara, adunând acolo şi câţiva ucenici. De asemenea, după tradiţia românească, învăţa carte pe copiii celor din împrejurimi.

Autorităţile au pus să se distrugă schitul său de la Cioara, Ardealul trecând pe atunci prin perioada uniaţiei, adică unirii cu forţa a creştinilor ortodocşi cu papa de la Roma.

Văzând asuprirea şi nedreptatea la care erau supuşi românii ardeleni, şi arzând de râvnă pentru Hristos Domnul, Cuviosul Sofronie a început a străbate satele ardelene şi a îndemna pe români a-şi păstra credinţa strămoşească. Pentru râvna sa a fost închis şi bătut la Bobâlna de lângă Orăştie, dar a fost eliberat de vreo 600 de ţărani, conduşi de preotul Ioan din Sălişte. De aici a pleacat  spre satele Apusenilor, îndemnând poporul să nu primească preoţi uniţi, şi, într-adevăr, în satele dintre Munţii Apuseni românii au fost ceva mai dârji şi nu au făcut compromis de credinţă.

Pe la anul 1760 Cuviosul Sofronie  a convocat un sinod de preoţi la Zlatna, în care se cerea împărătesei Maria Tereza şi Guberniului Transilvaniei restituirea bisericilor şi sediilor parohiale luate de uniţi de la creştinii ortodocşi, precum şi eliberarea celor închişi pentru credinţa ortodoxă. Mişcarea lui Sofronie s-a întins până spre Satu Mare şi Maramureş, unde circulau proclamaţii şi scrisori de ale Cuviosului Sofronie.

În unele sate, în urma adunărilor, preoţii şi credincioşii hotărau întoarcerea la ortodoxie.

Sofronie a  organizat din nou un sinod la Alba Iulia, unde s-a redactat o petiţie în 19 puncte în care se caută să se organizeze biserica ortodoxă şi să-i scape pe cei din închisori. Faptul că se face de multe ori referire la cei din închisori, arată numărul mare al celor închişi de Habsburgi, pentru că ţineau la credinţa străbună, neacceptând „uniaţia”.

Mişcarea Cuviosului Sofronie a fost fără îndoială unul din marile momente din istoria românilor ardeleni şi o deplină biruinţă a ortodoxiei, Bisericii lui Hristos celei Luptătoare.

Zeci de sate româneşti au părăsit „uniaţia” silită şi au revenit la Sfânta Ortodoxie.

Tot ce au lucrat acele autorităţi de ocupaţie pentru a dezbina pe români în câţiva zeci de ani prin ademeniri, promisiuni, amăgiri, dar şi prin forţa armelor, a zdruncinat călugărul Sofronie într-o străfulgerare. Cel mai mare câştig este acela că românilor ortodocşi li s-a permis după zeci de ani să aibă un episcop al lor.

A fost numit atunci Dionisie Novacovici, evident sârb.

Habsburgii numeau de multe ori pe sârbi în treburile bisericii ortodoxe a românilor pentru a crea neînţelegeri între supuşi, credeau ei. În împărăţia lor erau doar sârbi şi români de religie ortodoxă, ceilalţi aveau alte religii. Apoi o făceau şi pentru că sârbilor le erau oarecum mai îndatoraţi pentru că trecuseră Dunărea, cu ani în urmă, cu peste 250 000 de familii din cauza turcilor, părăsindu-şi glia străbună, Kossovo şi Metzovo, de unde s-au aşezat în Imperiul Habsburgic, cel ce se numea şi se voia creştin.

Fie că ne asupreau unii sau alţii, noi, românii, nu am găsit în poporul sârb decât acel frate drept măritor ortodox, cu care am avut legături din primele veacuri ale creştinătăţii şi chiar înrudiri între familiile domnitoare, ale noastre şi ale lor, legături de dragoste întru Hristos, pentru dreapta credinţă.

Autorităţile habsburgice au trimis pe generalul Buccow la Sibiu, care a semnat cu Sofronie o înţelegere, un fel de armistiţiu, pe data de 1 mai 1766.

După acest armistiţiu Sofronie şi-a considerat misiunea încheiată şi s-a retras la o mănăstire în Ţara Românească.

Prin faptul că acest general a fost trimis să trateze cu Sofronie, vedem puterea mişcării religioase şi spirituale pe care a dat-o Cuviosul neamului românesc din Ardeal, precum şi forţa ei.

Dând acea proclamaţie către creştinii români din Ardeal (după armistiţiu) îşi consideră misiunea încheiată şi s–a retras la Curtea de Argeş pentru a-şi petrece restul zilelor de pe pământ.

Se crede că ar fi fost o vreme egumen la Schitul Robaia.

Cuviosul Sofronie este unul din Sfinţii Mărturisitori dintr-o vreme mai apropiată nouă, unul ce şi-a pus viaţa pentru credinţă strămoşească şi a obţinut mari biruinţe pentru Biserica Ortodoxă din Ardeal.

Este pomenit în calendar pe data de 21 octombrie.

După 200 de ani, un alt suflet al Ardealului, Lucian Blaga scria: „Ardealul a fost, precum se ştie, printre cele dintâi ţări invadate de noul duh (ca variaţie religioasă Ardealul face concurenţă până azi Elveţiei).

Au pătruns aici sporadic husitismul, masiv protestantismul, calvinismul, ca un infiltrat unitarismul, iar catolicismul şi ortodoxia existau dinainte. Românii deşi alcătuiau cea mai numeroasă şi jefuită de drepturi populaţie a Ardealului, rezistă tentaţiei multiforme. Ei rămân compact afară de Reformaţiune. Românii persistă în cochilia lor sătească, strămoşească, dispreţuind chemarea ceasului lumii. Acelaşi lucru s-a petrecut în secolul XVIII-lea, când catolicismul de stat a încercat decenii în şir să atragă pe români în istorie. Catolicismul a eşuat, căci capturarea unei părţi a românilor a însemnat o simplă schimbare de firmă, unirea cu Roma nu le-a putut altera nici duhul religios, nici stilul cultural. În genere, românii s-au ferit, prin nepăsare, să participe la istorie, care nu era expresia fiinţei lor.

La jumătatea secolului XVIII-lea călugărul Sofronie, înconjurat de garda lui de 12 haiducei, după chipul şi asemănarea Apostolilor,a magnetizat şi răsculat ţărănimea ortodoxă din Ardeal, devenind un fel de voievod neîncoronat, stăpân absolut peste o parte a Ardealului: în luptă pentru apărarea ortodoxiei… ” (L. Blaga, Opere, vol IX, p. 309-310).

Sfinte Prea Cuvioase Părinte Sofronie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 

 

 

 

Sfântul Mucenic Oprea Miclăuş din Sălişte † 1740 – 1780 (după)

de Florin Mateiu

Sfântul Mucenic Oprea s-a născut la Săliştea Sibiului, în timpul domniei împăratului Carol al VI-lea, tatăl Mariei Tereza, care stăpânea şi în Ardeal. Era ţăran plugar, aşezat la casa lui, cum zic ai noştri, trăind în armonie cu lumea.

Avea ca soţie pe Stana, iar Dumnezeu le-a dăruit şi copii.

Pe vremea aceea împărăteasa lupta să-i treacă pe românii din Ardeal la legea şi ascultarea Romei. Bisericile ortodoxe au fost răpite credincioşilor, preoţii care nu treceau la „uniaţie” erau alungaţi sau închişi. Aveau ei, Habsburgii, şi alte socoteli decât cele religioase, de prozelitism catolic, adică o rupere a românilor din Transilvania de ceilalţi fraţi ai lor din celelalte ţări româneşti, dezbinându-i sufleteşte, crezând că astfel vor stăpâni mai bine Ardealul.

Această politică au făcut-o şi în Serbia, unde, catolicizând apusul ei, au creat un alt popor. Urmări ale acestei politici s-au văzut după sute de ani când sârbii şi croaţii s-au războit între ei la sfârşitul secolului XX, tot cu ajutor din afara lor.

Aşa stăteau lucrurile în Transilvania la jumătatea secolului al XVIII-lea. Dumnezeu a rânduit ca apărător al credinţei ortodoxe şi pe un locuitor simplu în care se vedea zugrăvit un întreg neam.

Pe la anul 1748 cei din Sălişte îl trimit la Viena pe Oprea Miclăuş pentru a prezenta un memoriu al credincioşilor din părţile Sibiului.

Funcţionarii de la curte au primit plângerea lor şi i-au spus să se întoarcă acasă, căci li se vor împlini cererile. În anul următor acesta este trimis din nou la Viena, deoarece nu primiseră nici un răspuns şi nici de această dată nu au obţinut ceva.

În anul 1752 se trimite un nou memoriu curţii de la Viena, tot prin Oprea Miclăuş şi preotul Moise Măcinic. Cei doi au fost primiţi în audienţă la Maria Tereza, de această dată nemaifiind amânaţi. Împărăţia habsburgică şi-a arătat faţa şi, în loc de răspuns, cei doi au fost arestaţi şi osândiţi la închisoare pe viaţă la Kuffstein, temniţă din Munţii Tirol, de unde se suise la ceruri şi Visarion Sarai.

În anul 1756 locuitorii din Sălişte au scris mitropolitului de Karlowitz, rugându-l să intervină pentru cei doi, pe care ei, satele, i-au ales şi i-au trimis „să fii Măria Ta întru ajutor ca să se slobozească că sunt oameni buni şi sunt oameni, de noi toţi aleşi, cu voia noastră trimişi”.

Multă vreme nu s-a mai ştiut nimic de cei doi. La 1784, la mai bine de 30 de ani, Stana, soţia lui Oprea, îi cerea împăratului să-i elibereze soţul. Nu s-a mai aflat nimic despre el, prăpădindu-se în închisoare. Acest ţăran curajos şi zelos, îndrăzneţ în credinţa-i ortodoxă, s-a dovedit nebiruit, căci prin moartea sa pentru credinţă a trecut în rândurile martirilor, iar locul lui este în Ceruri, lângă Hristos. Degeaba îl aştepta soţia Stana şi copiii, doar doar o veni din temniţă. El deja trecuse în ceruri lângă ceilalţi martiri ai dreptei credinţe.

În bisericile noastre este zugrăvit cu cojocul sibian pe spate, încins peste brâu cu o curea specifică zonei şi în mână ţinând o cruce. Îl găsim în calendarul creştin ortodox pe 21 octombrie.

Acest martir se roagă acum pentru fraţii lui ardeleni, încă încercaţi în credinţă, şi pentru toţi românii drept măritori creştini.

Sfinte Mărturisitorule Oprea, roagă-te lui Dumnezeu pentru neamul tău!

 

 

 

Sfântul Mărturisitor Visarion Sarai † secolul al XVIII-lea

de Florin Mateiu

Marele apărător al credinţei ortodoxe din Banat şi Transilvania care a luptat în contra acelei nedreptăţi ce a fost săvârşită de autorităţile habsburgice din Transilvania, adică unirea forţată a credincioşilor ortodocşi cu Roma.

Sfântul Visarion este de origine sârbă şi s-a născut acolo unde este astăzi Bosnia, în anul 1714.

Fiind foarte evlavios şi râvnitor la viaţă pustnicească, s-a călugărit în 1738 la Mănăstirea Sfântului Sava din Palestina.

Revenind în Serbia natală s-a nevoit ca sihastru intr-o peşteră unde pentru sfinţenia sa, a primit de la Dumnezeu harul facerii de minuni. Auzind patriarhul ortodox Arsenie de la Karlowitz de sfinţenia acestui pustnic, l-a cheamat la el şi l-a hirotonit preot şi l-a trimis în Banat şi Transilvania, unde era atunci acea tulburare cu trecerea forţată a românilor la Roma.

În anul 1744, la vârstă mesianică,a pleacat în Banat unde a fost primit de credincioşi ca un adevărat sfânt şi nu l-a chemat un om în Ardeal, ci însuşi Hristos. Era întâmpinat ca un eliberator de cete de oameni călare sau pe jos, toţi doreau să-l însoţească sau să-l atingă măcar cu evlavie.

Asemeni ca la un înger păzitor alerga poporul la el şi, deşi era în lume, soldatul lui Hristos ţinea la rânduiala cea călugărească, trăind în înfrânare nu mânca decât hrană slabă de legume şi nu primea nimic de la nimeni.

Pe când venea din Banat spre Ardeal, a făcut un popas la Lipova, unde a înălţat pe un deal o cruce, de unde predica mulţimilor. Crucea s-a păstrat până în zilele noastre. La aceasta s-au făcut mulţi ani pelerinaje mari şi dese, încât autorităţile, ce stăpâneau atunci, au fost nevoite să le întâmpine şi să le împrăştie de frica altor tulburări mai mari.

În primăvara anului 1744 a pleacat de la Lipova spre Valea Mureşului, la Dobra Hunedoarei, unde a povăţuit pe credincioşi să nu primească în mijlocul lor pe preoţii numiţi cu forţa prin uniaţie, întrucât prin aceasta li se schimbă vechea credinţă şi rânduială pe care o aveau din timpul Apostolilor Domnului. Autorităţile habsburgice, nereuşind prozelitismul pe faţă, au folosit două mijloace să-i desprindă pe românii din Ardeal de credinţa strămoşilor şi de ceilalţi români.

O metodă a fost aceea că pe unii preoţi i-au înşelat că nu se schimbă nimic, doar că trec sub autoritatea papei de la Roma şi ies de sub autoritatea patriarhului de la Constantinopol, care oricum se află sub turci.

Cealaltă metodă a fost cea a terorii, când prin bătăi, ameninţări s-au închis bisericile ce nu acceptau preoţii uniţi. Ca urmare au fost închişi preoţi şi credincioşi.

Dacă au rezistat şi aşa, mai ales mănăstirile ortodoxe, atunci habsburgii au dărâmat sistematic, cu tunurile, ziduri şi clădiri, dând foc. Nici măcar turcii nu au făcut aşa ceva.

Aceasta era starea de fapt atunci când părintele nostru parcurgea Transilvania cercetându-şi fraţii. Plin de Duhul Sfânt, predicile sale au întărit poporul binecredincios, aprinzându-i credinţa în suflete. A fost o adevărată catehizare a românilor, care veneau cu miile prin localităţile prin care trecea.

Episcopul unit Inochentie Micu Klein scria atunci în acel an: „La îndemnul lui, în unele locuri, poporul nu merge nici la biserică (unită). Nu se serveşte de preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapă fără prohod şi fără mângâieri duhovniceşti, copiii şi-i botează prin femei bătrâne şi se întâmplă şi alte pagube duhovniceşti de felul acesta”.

După ce a stat câteva zile la Sălişte s-a îndreaptat către Sibiu, unde a predicat din nou mulţimilor.

Aici, la Sibiu, a fost arestat de armata austriacă, împreună cu  trei negustori români, care îl însoţeau. Întrebat de cei care l-au arestat, Visarion Sfântul le-a răspuns că este din părţile Sloveniei, aparţine Mănăstirii Praka, sub egumenul Gavriil şi că a fost călugărit de patriarhul Ierusalimului.

Consiliul de Război Imperial l-a întreabat pe patriarhul de Karlowitz despre paşaportul dat lui Visarion, iar patriarhul sârbesc le-a răspuns că el i-a îngăduit să predice Cuvântul lui Dumnezeu, conform cu obiceiul şi privilegiile obţinute, între ortodocşi, dar nu l-a făcut misionar.

Patriarhul a adăugat că din informaţiile sale Visarion predica doar între ortodocşi. Autorităţile scriau oficial despre Visarion: „Un amăgitor pribeag, pripăşit acum în ţara aceasta a sedus întru atâta valachimea proastă, că unele sate întregi nu mai merg la biserică şi numai vor să recunoască preoţii uniţi” şi se mira guvernul „cum pot românii să se agite atât de mult la cuvântul unui atât de ticălos şi mizerabil Vântură-Toacă”.

Aşa ne vedeau şi ne descriau autorităţile Habsburgice la vremea lor, pe noi, cei din Ardeal.

Este adevărat că în urmă cu 1700 de ani de la acea dată Mântuitorul şi-a trimis ucenicii în lume tot cu o traistă, un rând de haine şi o pereche de încălţări.

La vremea lor Apostolii erau tot nişte „Vântură-Toacă” fără bani şi averi, dispreţuiţi de „civilizaţii” epocii lor.

Îndată după arestarea lui, autorităţile l-au închis într-o casă din Sibiu pe Sfântul Mărturisitor Visarion Sarai, dar temându-se că va scăpa de acolo l-au închis în cetatea Devei. Din porunca împărătească expresă a fost dus în temniţă la Timişoara şi, temându-se că nu este îndeajuns nici acest chin, l-au dus aceşti călăi la Raab şi apoi la faimoasa închisoare de la Kuffstein din Munţii Tirolului,închisoare de unde şi alţi mărturisitori şi ucenici ai ortodoxiei şi ai neamului au adus slavă Împăratului lor, Hristos Domnul, de la care au primit cununile veşniciei.

Duhul aprins al Sfântului a luminat pe mai departe pe români.

Pe la 1745 un funcţionar din Sibiu a fost trimis într-un oarecare sat să împartă o anume pomană. Acesta povesteşte cum românii îl ascultară rezemaţi în nişte beţe lungi. După ce-şi termină ce avea de spus, unul dintre bătrâni i-a zis:

– Acest cojoc pe care îl am acum pe mine este al meu, dar dacă ar vrea să mi-l ia crăiasa i-l dau. Cu aceste slabe mâini şi picioare şi cu trupul meu am lucrat zi şi noapte ca să plătesc porţia. Ele sunt ale crăiesei, de ar vrea să mi le ia nu am ce face. Dar nu am decât un suflet pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din cer, şi nici o putere omenească nu-l poate îndoi.

În anul 1746 se mai găseşte o menţiune în care se zice că poporul românesc ţine foarte mult la vechiul său rit „grecesc” pe care nu-l schimbă pe nici un preţ din lume.

Nu a predicat în zadar Sfântul Mucenic Visarion întorcând zeci de sate la Biserica Mamă, care l-a canonizat în 1950, declarându-l Sfânt Mărturisitor. Şi iată cum Sfântul Visarion, sârb de origine, s-a simţit chemat să-l mărturisească pe Hristos în mijlocul alor noştri, aşa cum şi noi românii ne simţim onoraţi pentru că am putut să-l mărturisim pe Hristos laolaltă cu el, în vremea când, aici la noi, era atacată ortodoxia neamului.

 

Prea Sfinte Mărturisitor Visarion, roagă-te pentru noi!