Refugiul

Eram cu un prieten la Arizona, la o cafea.

Se pregătea pentru teologie, iar eu îl ajutam la partea cu muzica.

Atmosfera din Arizona era, ca de obicei, plăcută, distractivă.Se discuta pe marginea unor cărți, muzică, se spuneau ultimele bancuri cu Bulă sau politice, se făceau planuri pentru vacanțe sau concedii, unii ( Radu H.) țineau adevărate cursuri de filozofie.

Ce mai, fum , cafele și sus cîte un coniac.

La un moment dat a intrat un tip și a întrebat cine îl însoțește la o drumeție la Refugiul de pe pinten.

Ar fi de precizat că am rîs o săptămînă, toți drumarii și montaniarzii cînd am auzit unde s-a făcut un refugiu.

Pe un pinten de munte din Vladeasa, greu accesibil vara și imposibil de ajuns acolo iarna, în afara oricăror rute și departe de orice zonă locuită.

Probabil unui Tovarăș i s-a pus în vedere că trebuie făcut un refugiu și l-a făcut după ureche.

Primul care a fost de acord să meargă a fost amicul meu, dacă merg și eu.

L-am întrebat de ce ar merge și mi-a răspuns că după ce devine preot s-a terminat cu prostiile, deci ar fi momentul să le facă înainte.

Si care ar fi scopul?

Păi…, nu face nimeni altcineva o asemenea prostie, deci TREBUIE făcută!

E drept,  era un motiv bun.

Pînă la urmă ne-am ales cinci inși.Ei patru plecau în ziua următoare, iar eu peste două zile.

Tren și-apoi pe jos.

Vreme frumoasă, senin, ceva zăpadă pe ici colo prin pădurea desfrunzită.

Am trecut printr-un sat unde m-am militianul care m-a legitimat mi-a spus că cei patru au trecut ieri, dar că eu ar fi mai bine să nu merg căci vine vijelia.

Care vijelie, că e senin, arde soarele…

M-a trimis la capătul satului la un moș, care îmi va spune cum e mai bine să fac.

Si moșul a zis de vijelie, dar văzînd că nu-i cale să mă rețină, m-a îndrumat să stau în pădure cît durează vremea rea și-apoi să merg la Huda Popii – hudă= gaură, cavitate, peșteră- pînă dimineața, că n-am cum să găsesc cărarea printre stînci pînă sus la refugiu.

E locul unde a stat pe vremuri un călugăr.

Zicea că a fost la începutul toamnei acolo și a lăsat lemne de foc, că este sobă cu plită și burlan pentru fum și un lompaș- lampă de vînt, cu petrol.Si înainte să plec de acolo să las jumătate din ceva care mie îmi place cel mai mult și am la mine.

Mergînd, vedeam cum norii acoperă cerul și , normal a început vintoase și , de parcă nu era de ajuns, zăpadă.Nu vedeam nimic și abia înaintam, așa că m-am adăpostit în pădure, în spatele unui copac gros și m-am acoperit cu frunze-țin de cald.

Era deja întuneric cînd s-a potolit furtuna, dar MERG INAINTE,că de aceea am venit, nu?

Nu mai  aveam mult de mers pănă la stînci, cînd undeva departe sus, vedeam lumini în mișcare.Băieții au ieșit cu lanternele să pot să-i localizez.

M-am gîndit că am fost destul de nebun  să mă pornesc la drum, dar nu sînt destul de nebun să încerc să urc printre stîncile acopecite cu zăpadă și poate gheață.Deci soluția este să găsesc Huda Popii și să stau acolo peste noapte.

Din momentul în care am luat această hotărîre  totul mi s-a părut ușor.Am găsit, printre stînci,  calea de acces spre cavitate, am urcat fără probleme și m-am bucurat cînd am ajuns înăuntru.

Era cam de cinci metri adîncime, de vreo trei lățime si cam doi înălțime.Nu era în calea vînturilor și avea un gard de nuiele la intrare.

Am aprins lompașul, am făcut foc în sobă și după cîteva țigări am dormit, ca scăldat,la căldură, pînă dimineața.

Inainte de plecare am curățat soba, am lăsat o conservă, că poate cineva va avea nevoie și un pachet de Carpați fără filtru-aveam două.

Ajuns cu greu la Refugiu, băieții m-au întrebat unde este tovarăsul meu.

Care tovarăs?

Păi, cînd ți-am luminat de sus erai însoțit de încă cineva.

Nu sînteți normali? Am venit singur.

Toți patru am văzut că mai era cineva cu tine și parcă vă sprijineați unul pe celălalt, în bătaia vîntului.

Reclame

Pustnicul Sfânt de la Peştera Ialomicioarei † secolul al XIX-lea

de Florin Mateiu

Pe la începutul veacului XIX se nevoia pe lângă Schitul Ialomicioarei un pustnic foarte smerit şi iubitor de Dumnezeu. După câţiva ani, dorind el să se roage în pustie, a luat binecuvântare şi a plecat de la schit şi găsindu-şi sălaş într-o peşteră mică din desişul codrilor, nebăgată în seamă. Peşterii şi azi îi zice Peştera Mică. Când se suia la peşteră nu ştia că avea acolo sălaşul un urs, dar cu sfânta rânduială a lui Dumnezeu, s-a împrietenit pustnicul cu ursul şi locuiau unul cu altul. Ziua ursul pleca în pădure, iar sihastrul vorbea cu Dumnezeu în rugăciune. Mulţi ani s-a nevoit în post şi rugăciune pustnicul acela şi în alte osteneli. Localnicii ştiau că acel pustnic nu primea mâncare de la nimeni şi se hrănea din pădure. Ursul, ca un ucenic credincios, îi aducea rugi de zmeură şi mure.

Iată că, odată, doi vânători pândeau ursul în zmeuriş ca să-l împuşte.     S-au luat apoi după el, până ce au văzut că ursul a intrat în peşteră. Cum stăteau ei aşa la pândă în gura peşterii, iată că iese pustnicul afară şi îi întreabă: „Ce căutaţi, fraţilor, în pustiul acesta?”. Vânătorii i-au răspuns: „Să ne iertaţi părinte, suntem vânători, urmărim un urs, parcă s-a ascuns în peşteră!”. „Dar v-a făcut vre-un rău? Lăsaţi ursul în pace, veţi găsi alte animale în pădure!”. „Iartă-ne, părinte, şi te roagă pentru noi” i-au zis vânătorii. Bătrânul i-a binecuvântat şi i-a trimis cu pace. La plecare vânătorii l-au mai întrebat pe bătrân: „Părinte, avem ceva mâncare cu noi, am vrea să o lăsăm sfinţiei tale. Vrei să o primeşti?”. „Lăsaţi-o acolo pe piatră”. Vânătorii au mai spus: „Părinte, vom mai veni prin locurile acestea. Vrei să-ţi aducem ceva de mâncare?”. „Cum vă e voia, fraţilor!” şi s-au îndepărtat aceia.

După câteva săptămâni vânătorii au urcat iară pe Valea Ialomicioarei să ducă şi mâncare pustnicului. Când au ajuns la gura peşterii iată ce au văzut. Pustnicul împreună cu ursul erau plecaţi din peşteră, iar alăturea pe piatră era neatinsă mâncarea lăsată de ei de data trecută. De atunci, din ziua aceea nu mai ştie nimeni unde s-a dus sihastrul, unde o fi răposat sau care i-o fi fost numele. Singura binecuvântare rămasă de la el este un izvor mic de apă, ce curge din fundul peşterii pentru mângâierea trecătorilor. Până astăzi credincioşii intră în acea peşteră, se roagă şi iau apă de la „Izvorul Pustnicului”. Izvorul nu se împuţinează, oricâtă apă ai lua.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul Părinţilor Noştri!

 

Sfântul Ioan de la Prislop † secolul al XVI-lea

de Florin Mateiu

Este şi el un Sfânt uitat de vreme şi de multe ori neluat în seamă, deşi cea mai vie amintire i-o păstrează locurile sale de baştină şi cultul său local.

Ioan a trăit în Eparhia Haţegului la Prislop. Într-o cronică, scrisă la aproape trei veacuri de la mutarea sa la Cele Veşnice, avem o plângere, o tânguire adresată de Sfântul nouă, celor de astăzi. Această cronică a fost scrisă de către un monah cărturar, dintre aceia care pleacă şi se pustniceşte cine ştie unde, la anul 1762 când mănăstirea Prislop cade sub rafalele tunurilor lui Buccow, distrugătorul a peste 250 de biserici şi mănăstiri ardelene. Şi dacă în acea cronică anonimă în versuri, scrisă la trei sute de ani după Sfântul, se plângea soarta mănăstirii de la Prislop, după alte trei veacuri nu am putea oare să ne întrebăm cu smerenie şi pertinenţă: oare, încercările care au lovit în credinţa poporului român din Transilvania, nu se datorează tocmai împuţinării credinţei şi pierderii din evlavie către Sfinţii neamului, pe care uneori i-am uitat, sau tindem să-i uităm, asemenea şi tradiţia, ca apoi să rămânem de izbelişte ca nişte orfani?

La începutul secolului al XV-lea Sfântul Nicodim de la Tismana a întemeiat aici, la Prislop sau Silvaş, o mănăstire cu viaţă de obşte. Mulţi călugări din Transilvania s-au nevoit aici în această mănăstire până în secolul al XVIII-lea când a fost distrusă.

Unul dintre aceşti mari sihaştri care a rămas în evlavia credincioşilor din Ţara Haţegului este Cuviosul Ioan de la Prislop, pe care tradiţia locală îl cinsteşte sub numele acesta de Sfântul Ioan de la Silvaş. Se pare că era originar din zona mănăstirii, din Silvaşul de Sus, şi a intrat în monahism în jurul anului 1500. Nevoindu-se în mănăstire în post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi şi privegheri, în deplină ascultare, a sporit mult în sfinţenie. Apoi s-a retras în munte, mai sus de mănăstire, pe Valea râului Silvuţ, unde a săpat cu cosorul o chilie în stâncă. Chilia se păstrează şi astăzi şi este cunoscută sub numele de „Chilia Sfântului” sau „Casa Sfântului”.

Credincioşii îl cinsteau ca Sfânt încă din timpul vieţii şi veneau adesea la peşteră să-şi spună necazurile şi să ceară sfat.

Aici în această peşteră, săpată cu osteneală de propriile mâini, s-a nevoit Cuviosul mulţi ani luptând cu ispitele cele drăceşti şi totdeauna trebuia prin rugăciune, căci stăruia Sfântul şi nu se ridica de la rugăciune până nu-i alunga pe demoni.

Acest rugător neîncetat s-a mutat la Domnul într-un mod martiric, căci, pe când Sfântul săpa o fereastră în chilia sa din stâncă, un om, aflat la vânătoare pe malul celălalt al pârâului, a tras asupra Sfântului cu arma, luându-l drept o fiară, sub nălucirile cele rele în care se afla acel om.

Aceasta a fost cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care a vrut să-l răsplătească pe sfânt şi cu cununa muceniciei. Aşa şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos Sfântul Ioan de la Silvaş.

Rudele au ridicat Sfintele sale moaşte din peştera sa şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre minunile ce se săvârşeau aici, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului.

Şi primind în dar Sfintele moaşte, acei călugări le-au dus în Ţara Românească la o mănăstire, probabil una dintre acelea care au fost dintotdeauna legate de Transilvania: Tismana sau Bistriţa Vâlcii, Curtea de Argeş sau Cozia.

Strămutarea moaştelor Sfântului arată sfinţenia sa, sufletul său este numărat în ceata Sfinţilor de unde se roagă pentru poporul său.

Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!