Pustnicul Sfânt de la Peştera Ialomicioarei † secolul al XIX-lea

de Florin Mateiu

Pe la începutul veacului XIX se nevoia pe lângă Schitul Ialomicioarei un pustnic foarte smerit şi iubitor de Dumnezeu. După câţiva ani, dorind el să se roage în pustie, a luat binecuvântare şi a plecat de la schit şi găsindu-şi sălaş într-o peşteră mică din desişul codrilor, nebăgată în seamă. Peşterii şi azi îi zice Peştera Mică. Când se suia la peşteră nu ştia că avea acolo sălaşul un urs, dar cu sfânta rânduială a lui Dumnezeu, s-a împrietenit pustnicul cu ursul şi locuiau unul cu altul. Ziua ursul pleca în pădure, iar sihastrul vorbea cu Dumnezeu în rugăciune. Mulţi ani s-a nevoit în post şi rugăciune pustnicul acela şi în alte osteneli. Localnicii ştiau că acel pustnic nu primea mâncare de la nimeni şi se hrănea din pădure. Ursul, ca un ucenic credincios, îi aducea rugi de zmeură şi mure.

Iată că, odată, doi vânători pândeau ursul în zmeuriş ca să-l împuşte.     S-au luat apoi după el, până ce au văzut că ursul a intrat în peşteră. Cum stăteau ei aşa la pândă în gura peşterii, iată că iese pustnicul afară şi îi întreabă: „Ce căutaţi, fraţilor, în pustiul acesta?”. Vânătorii i-au răspuns: „Să ne iertaţi părinte, suntem vânători, urmărim un urs, parcă s-a ascuns în peşteră!”. „Dar v-a făcut vre-un rău? Lăsaţi ursul în pace, veţi găsi alte animale în pădure!”. „Iartă-ne, părinte, şi te roagă pentru noi” i-au zis vânătorii. Bătrânul i-a binecuvântat şi i-a trimis cu pace. La plecare vânătorii l-au mai întrebat pe bătrân: „Părinte, avem ceva mâncare cu noi, am vrea să o lăsăm sfinţiei tale. Vrei să o primeşti?”. „Lăsaţi-o acolo pe piatră”. Vânătorii au mai spus: „Părinte, vom mai veni prin locurile acestea. Vrei să-ţi aducem ceva de mâncare?”. „Cum vă e voia, fraţilor!” şi s-au îndepărtat aceia.

După câteva săptămâni vânătorii au urcat iară pe Valea Ialomicioarei să ducă şi mâncare pustnicului. Când au ajuns la gura peşterii iată ce au văzut. Pustnicul împreună cu ursul erau plecaţi din peşteră, iar alăturea pe piatră era neatinsă mâncarea lăsată de ei de data trecută. De atunci, din ziua aceea nu mai ştie nimeni unde s-a dus sihastrul, unde o fi răposat sau care i-o fi fost numele. Singura binecuvântare rămasă de la el este un izvor mic de apă, ce curge din fundul peşterii pentru mângâierea trecătorilor. Până astăzi credincioşii intră în acea peşteră, se roagă şi iau apă de la „Izvorul Pustnicului”. Izvorul nu se împuţinează, oricâtă apă ai lua.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul Părinţilor Noştri!