Moşul Gheorghe Lazăr † 1846 – 1916

de Florin Mateiu

Credinciosul Gheorghe Lazăr este modelul adevăratului pelerin român. Prin trăirea sa aleasă este un exemplu unic în viaţa Bisericii Române. Până astăzi este numit Moşul Gheorghe Lazăr. S-a născut în Şugag, ţinutul Albei, în anul 1846.

Păscând vitele de mic, pe câmp, citea Psaltirea ce o avea cu sine totdeauna. Pe când avea 24 de ani, ai săi l-au căsătorit şi l-au lăsat moştenitor averii lor. A trăit alături de soţia sa Pelaghia aproape 20 de ani având cinci copiii. Ducea o viaţă creştinească aleasă, în muncă cinstită şi în rugăciune. La anul 1884 s-a dus să se închine, în Palestina, la Mormântul Domnului şi a rămas acolo, la mănăstirile din pustiul Iordanului şi al Sinaiului peste un an de zile.

Spre Ţara Sfântă a plecat în primăvara lui 1884, cu Evanghelia şi Psaltirea în traistă. Şi-a lăsat casa în rânduială, şi-a luat toiagul în mână şi a luat-o spre Ierusalim. Până la Constanţa a mers pe jos, apoi a luat vaporul şi aşa  a călătorit, rostind neîncetat psalmii lui David.

La Ierusalim  a zăbovit 40 de zile, apoi a pleacat să cunoască nevoinţa din Ţara Sfântă, închinându-se pe la celelalte mănăstiri.

Aşa a ajuns, împreună cu alţi pelerini, la un sihastru ce se nevoia în peştera Sfântul Xenofont. Sihastrul acela tocmai dădea de mâncare unui leu la gura peşterii. Slobozind leul în pustie, căci se apropiau pelerinii, a strigat pe nume pe moş Gheorghe, apoi prin tălmaci i-a spus: „Frate Gheorghe, vino şi nu te teme, pomenită fie credinţa ta înaintea lui Hristos şi auzită să-ţi fie rugăciunea la urechile Domnului Savaot! Ştiu dragostea şi râvna inimii tale de a-I sluji Lui toată viaţa, deci zăboveşte un timp la mănăstirile din Palestina, în post şi rugăciune, iar când îţi va porunci Duhul Sfânt, să vii iar la mine”.

Cu binecuvântarea monahului acela a petrecut moşul Gheorghe vreun an prin mănăstirile Palestinei. Stătea câte o lună în fiecare lavră, ajutând la udatul grădinilor, mai cu seamă, căci apa trebuia cărată de departe. Noaptea citea din Psaltire şi se ruga. După o vreme pleca la altă mănăstire şi făcea la fel, în post şi rugăciune, în tăcere şi în nevoinţă.

Apoi a venit din nou la acel pustnic, care s-a bucurat văzându-l şi i-a spus: „Să ştii, frate, că tu nu eşti chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoinţă mai grea ca a unui călugăr… că vei trăi mergând din loc în loc în rugăciune, în post şi în multă lipsă. Dar de vei avea neîncetat mintea la Dumnezeu, darul său va fi cu tine şi vei birui toate ispitele vrăjmaşului… avere pe pământ să nu-ţi aduni, pe călugări şi pe preoţi să-i cinsteşti, pe mireni să-i sfătuieşti, iar pe săraci, cât poţi, să-i ajuţi, în biserică ziua şi noaptea să te rogi şi aşa te vei mântui”.

A întrebat moşul cum poate el împlini acelea, căci este slab şi neputincios, iar sihastrul i-a spus: „Du-te în pustie, unde nu este faţă de om şi posteşte 40 de zile, iar pentru slăbiciunea firii, să iei cu tine puţină pâine şi apă, însă fii cu luare aminte, că multe ispite şi rătăciri diavoleşti vei pătimi. De vei sfârşi aceste zile cu bine, vei primi mare dar de la Dumnezeu şi vei birui toate cursele vicleanului diavol”.

Moşul Gheorghe a trecut Iordanul, doar cu Evanghelia şi Psaltirea în desagă, postind vreme de 40 de zile, rugându-se neîncetat, întărindu-se din când în când cu puţină hrană. Dar în acele zile multe ispite a pătimit. Uneori îl speria vrăjmaşul omenirii cu năluciri de fiare, cu şerpi veninoşi, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arşiţa soarelui, şi mai ales cu ţânţarii, cu tot felul de insecte, dar cu ajutorul lui Dumnezeu le-a biruit pe toate.

Într-o zi diavolul i-a aruncat căciula ca să-l tulbure de la rugăciune. Atunci el s-a făgăduit Domnului, ca să umble până la moarte cu capul descoperit. Într-o altă zi necuratul i-a aruncat bocancii şi nu i-a mai găsit. De atunci Moş Gheorghe a început să umble desculţ toată viaţa. Într-o altă zi I s-a arătat vrăjmaşul sub chipul unui om ce ara şi i-a zis: „Moş Gheorghe, vezi brazda asta?”, „Da, o văd” a răspuns pelerinul. „Aşa că este dreaptă?”, „Da, este dreaptă!”. „Iată aşa este şi credinţa ta către Dumnezeu” a adăugat diavolul cu gând să-l arunce în păcatul mândriei, dar moşul Gheorghe, însemnându-se cu Sfânta Cruce, a alungat diavolul cât colo.

După cele 40 de zile de post, moşul Gheorghe s-a dus iarăşi la acel sihastru. Văzându-l, pustnicul l-a sărutat şi i-a spus: „Frate Gheorghe, pentru că ai biruit pe vrăjmaş, şi nu te-ai lăsat înşelat de cursele lui, iată ţi-a dat Dumnezeu darul rugăciunii celei curate şi putere duhovnicească în nevoinţă ta. Căci toată viaţa vei umbla desculţ şi fără acoperământ pe capul tău, dar nici frigul, nici căldura, nici boala nu te vor vătăma”.

Pelerinul, făcând metanie în faţă dascălului său, s-a întors la Ierusalim, a primit preacuratele taine, s-a închinat la Mormântul Domnului şi a plecat apoi spre Sfântul Munte Athos. Aici a zăbovit încă un an şi jumătate, închinându-se pe la cele sfinte lăcaşuri, cercetând pe cuvioşii părinţi din mănăstiri şi peşteri. Apoi, luând binecuvântare de la toţi, s-a întors acasă.

Punându-şi în rânduială casa şi copiii s-a dus din nou închinător pe la mănăstiri, pe jos, din sat în sat, din mănăstire în mănăstire, rostind rugăciunea lui Iisus şi Psalmii lui David.

Trei ani de zile a străbătut Transilvania şi Ţara Românească, apoi la 1890 s-a dus închinător la mănăstirile moldoveneşti, după care s-a stabilit definitiv în clopotniţa Bisericii Sântului Ioan Botezătorul din Piatra Neamţ, zidită de Sfântul Ştefan.

Dimineaţa pleca cu toiagul în mână şi Psaltirea sub braţ la unele familii pe unde era chemat, rostind pe de rost Psalmii. Din banii ce primea milostenie cumpăra mai multe pâini calde de la brutărie şi la amiază se întorcea de împărţea săracilor, care îl aşteptau la uşa clopotniţei. Unora le dădea pâine, iar altora bani, şi tot ce primea de la credincioşi. Apoi urca în turn singur, doar cu Psaltirea sub braţ. Acolo stătea la rugăciune. Spre seară, după asfinţit, mânca doar legume fierte, apoi se culca. La ora 11 noaptea cobora din turn şi se închidea în biserică, rugându-se acolo toată noaptea, neştiut de nimeni, până dimineaţa. În zori pleca să cumpere pâine pentru săraci.

Spuneau cei ce-l cunoscuseră de aproape, că toţi oamenii din oraş şi împrejurimi se foloseau de viaţa cea aleasă a lui. Tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, săteni şi orăşeni, cu toţii îl numeau Moşul Gheorghe, iar unii îi dădeau milostenie să se roage pentru ei.

Pe unde trecea moşul copiii se opreau din joacă, vitele de pe câmp se opreau o clipă din păscut, iar câinii nu îl lătrau niciodată. Adeseori era însoţit de oameni ce mergeau în urma lui ascultând Psalmii, pe care îi rostea permanent.

Cea mai înaltă rugăciune era cea de noapte, cea de taină, cea de foc, cum spun părinţii îmbunătăţiţi, la care Moş Gheorghe a stat în fiecare noapte, timp de 30 de ani.

A avut şi ucenici Moş Gheorghe Lazăr, unii s-au făcut călugări, iar din aceştia, unii au ajuns înalte feţe bisericeşti. Cei ce stăteau în preajma sa, cu toţii aveau foloase sufleteşti de pe urma sa, căci era un mare rugător pentru toţi, îi pomenea pe toţi şi se ruga pentru neam. Pe lângă rugăciune şi milostenie el avea şi o nevoinţă trupească, prin care îi întrecea pe cei din jur, căci fiind vară sau iarnă, el umbla cu capul descoperit şi picioarele goale. Mulţi au văzut iarna, pe ger, cum din creştetul Moşului Gheorghe ieşeau aburi, iar aburii aceia nu erau decât o parte din ceea ce ochii lumii puteau cuprinde din fierbinţeala rugăciunii acestui pelerin.

Vestea despre Moşul Gheorghe a trecut peste hotarele Moldovei şi foarte multă lume îl cerceta. Unii, chiar de foarte departe, îi cereau să se roage pentru ei, iar alţii cereau milostenie, mulţi îi dădeau de pomană, iar moşul împărţea, fără a ţine nimic pentru el.

Veneau la Moş Gheorghe şi tineri din Muntenia sau Transilvania cerându-i sfat, chiar cu gânduri de intrat în mănăstire. Atunci moşul îi trimitea pe unii în Sfântul Munte, iar pe alţii la mănăstirile din Moldova, iar pe alţii îi trimitea înapoi, la căminele lor, căci avea darul vederii înainte moşul, sfătuind pe toţi cum era mai bine pentru fiecare.

Uneori se retrăgea la Mănăstirea Sihăstria, a cărui egumen, protosinghelul Ioanichie Moroi, îi era cel dintâi ucenic. Noaptea se ruga în biserică, iar ziua citea Psaltirea şi se ruga la un loc de taină din Muntele Tăciunele.

Odată, trecând pe lângă o troiţă, la răscrucea drumului, s-a închinat înaintea ei cu multă credinţă. În acea clipă a simţit că o putere a intrat în inima sa şi că de atunci mintea i se pogora în inimă, rugăciunea devenindu-i o imensă bucurie şi căldură.

Acest minunat bătrân primise darul Sfintei Rugăciuni a lui Iisus, pe care o zicea în taină cu mintea şi inima.

A fost întrebat Moş Gheorghe la bătrâneţe când va fi sfârşitul său pământesc şi le-a răspuns blândul moşneag: „Când s-or tulbura popoarele şi la moartea mea va fi sărbătoare mare şi vor suna toate clopotele din ţară”.

În ziua de 15 august 1916, la Adormirea Maicii Domnului, pe când clopotarul bisericii se urca în turn, pentru a suna clopotele de mobilizare generală, Moşul Gheorghe Lazăr stătea cu Psaltirea lângă el şi îşi dădea sufletul în mâinile lui Hristos. A fost îngropat în cimitirul oraşului, cu cojocul, Psaltirea şi toiagul lângă el.

Amintirea lui a rămas vie în inima celor ce l-au cunoscut, iar evlavia ce o aveau ucenicii săi, a făcut ca în anul 1934 unul dintre aceştia, protosinghelul Damaschin Trofin, ce era stareţ la Mănăstirea Râşca Sucevei, a vrut să mute osemintele Moşului Gheorghe Lazăr la Râşca, şi, deci, le-a pus în căruţă şi a pornit spre Târgu Neamţ. La răscrucea drumului spre Văratec însă, caii părintelui Damaschin nu au voit nicidecum să meargă mai departe. Zadarnic încercau să-i mâne, căci aceştia nu voiau. Apoi, deodată, fără veste, caii au pornit în galop spre Văratec şi nu s-au oprit decât în faţa porţii mănăstirii. Aşa au cunoscut cu toţii care este voia Fericitului bătrân. I-au făcut un prohod, împreună cu un sobor de maici de la Văratec, şi au aşezat osemintele lui în gropniţa mănăstirii, sub altar, unde se află şi astăzi.

Moşul Gheorghe se roagă pentru noi ca un fericit ales. El este prototipul pelerinului nostru, chipul smerit al ţăranului român rugător.

 

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica † 1787 – 1868

 de Florin Mateiu

Sfântul Calinic s-a născut pe data de 7 octombrie 1787, în Bucureşti, aproape de Biserica Sfântului Visarion.

La botez a primit numele de Constantin. Părinţii săi erau Antonie şi Floarea. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinereţe preot de mir, apoi s-a călugărit sub numele de Acachie. De asemenea şi mama Sfântului, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras la Mănăstirea Pasărea sub numele de Filoteia. Constantin a fost cel mai mic dintre fraţi şi a primit o educaţie aleasă, carte a învăţat pe lângă mănăstirile ce funcţionau atunci pe lângă Bucureşti.

În 1807 a intrat la nevoinţa călugărească la Cernica şi a fost călugărit pe 12 noiembrie 1808, iar peste câteva săptămâni , hirotonit diacon.

De tânăr călugăr fiind Cuviosul postea foarte mult şi nu dormea decât trei ceasuri pe noapte, dar nu întins pe pat, ci pe un scăunel într-un colţ al chiliei, iar ziua făcea muncile cele mai grele.

Duhovnicul său a pleacat la Sfântul Munte, fapt după care Cuviosul şi-a pus această rânduială foarte aspră, şi anume ca în toată săptămână să nu mănânce bucate fierte la foc, ci doar pâine şi apă după apusul soarelui, iar sâmbăta şi duminica să meargă la trapeză cu fraţii.

Povestesc cei ce l-au cunoscut, că dobândise de la Dumnezeu lacrimi la Sfânta rugăciune, iar după primirea preoţiei a început şi mai mult a se nevoi şi a sluji cu osârdie tuturora.

Când a ajuns duhovnic la Cernica aproape toţi se mărturiseau la Cuviosul, ba chiar mitropolitul şi alţii din afară.

După mărturia unora Cuviosul săvârşea 2000 de închinăciuni şi metanii mari pe zi.

Ucenicul Cuviosului, Anastasie Baldovin, povesteşte că toată viaţa Sfântul Calinic aţipea pe acel scăunel încins cu un brâu lat de piele. Stătea gata ca o santinelă împotriva ispitelor şi, că, nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună deoarece era înainte văzător şi imediat descoperea adevărul.

Toţi îl cinsteau şi îl aveau ca un adevărat Sfânt pentru blândeţea şi smerenia inimii. El nu îngăduia deloc clevetirea în viaţa călugărească, căci o considera moartea sufletului. Ştia că meşteşugul cel mai greu şi mai anevoios este cel de călăuzire al sufletelor pe calea Mântuirii. De aceea Sfântul îşi împlinea chemarea de stareţ cu mare râvnă şi frică de Dumnezeu.

În timpul revoluţiei de la 1821 mulţi locuitori din Bucureşti s-au adăpostit la Cernica. Sfântul stareţ i-a găzduit pe toţi în Ostrovul Sfântului Nicolae, prin chiliile călugărilor, iar pe călugări pe ostrovul Sfântul Gheorghe.

În primăvară aflând turcii unde sunt adăpostiţi cei ce locuiau în ostrovul Cernicăi, au venit cu tunarii cu gând să o dărâme, iar pe creştinii de aici erau în plan să-i omoare. Atunci Sfântul Calinic a  adunat tot poporul la rugăciune şi făcându-se priveghere de toată noaptea a îmbărbătat pe toţi, apoi a trimis o jalbă la turci, iar cu ajutorul lui Dumnezeu, aceia s-au potolit.În acea vreme de primejdie li s-a terminat hrana şi erau ameninţaţi cu foamea. Atunci, căzând Sfântul Calinic la rugăciune în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae, şi cerându-le ajutorul, despre care era încredinţat că va veni, iată că nici nu se ridică stareţul de la rugăciune, că pe poarta mănăstirii  au intrat cinci care trase de  boi şi pline cu pesmeţi, trimişi din apropiere de un paşă turc.Un alt bei turcesc, ce-şi avea tabăra sa în satul Pantelimon, a răpit o călugăriţă de la Mănăstirea Pasărea. Înştiinţat de aceasta, Cuviosul stareţ a făcut o plângere la mai marele turcilor care se afla în Bucureşti, şi a salvat-o pe acea călugăriţă, căci conducătorul turcilor a trimis o escortă ce a luat-o pe acea fecioară sancţionând acţiunea acelui bei. Acel turc s-a mâniat pe stareţul Cernicăi şi dorea acum să se răzbune pe toată suflarea mănăstirii. Un creştin ce îngrijea de caii turcilor a auzit ce se sfătuiau aceştia, cunoscând limba turcă, şi, fără ca otomanii să ştie, acel creştin l-a înştiinţat pe stareţ de planul turcilor acelora. Atunci, Sfântul Calinic, fără să se tulbure, i-a linişteşte pe ceilalţi, după care au mers la priveghere de toată noaptea, cerând ajutorul Domnului şi al Sfântului Nicolae.

După miezul nopţii acei turci au pornit pregătirile. Paşa acela din Anatolia a poruncit slugii sale să-i aducă cafeaua. Acel slujitor i-a adus cafeaua, dar după ce a pus-o pe masă, a scos pistolul şi a tras asupra paşei, cu gând să-l omoare. Glonţul a lovit în punga cu galbeni a beiului şi i-a zdrelit uşor şoldul, rănindu-l puţin. Ceilalţi l-au prins pe slugă, apoi paşa l-a întreabat cine l-a pus sau l-a sfătuit să facă lucrul acela. Servitorul a răspuns că nimeni, ci doar aşa i-a venit lui.

Înfricoşat de această minune prin care a scăpat de la moarte, a renunţat să mai atace mănăstirea, ba sfătuindu-se cu cei din jurul său, i-a dat acea pungă de bani fratelui său să o ducă la Cernica, cutremurat încă.Din acei galbeni Sfântul Calinic a pus să se facă o fântână, la intrarea în mănăstire, în amintirea acelei minuni cu turcul. Acea fântână există şi astăzi şi se cheamă „Fântâna Turcului”.

Se îngrijea Sfântul de cele necesare ale vieţii pământeşti. A terminat de pictat biserica din Insula Sfântului Nicolae, patronul Cernicăi, apoi, primind bani de la un arhiereu de la Bucureşti, a purces la zidirea unei noi biserici în Insula Sfântului Gheorghe, pentru că nu mai intrau călugării într-o singură biserică.

Cugeta Sfântul în smerenia şi curăţia inimii sale, rugându-se lui Dumnezeu asupra începerii lucrului la noua biserică, gândind că la 1848 este un sfârşit, şi la ce să mai înceapă zidirea? Ieşind de la rugăciune cu aceste gânduri s-a aşezat în scaunul său şi în acel moment s-a aflat cu trupul său pe Ostrovul Sf. Gheorghe în picioare. Şi iată, că vede în faţa sa pe fostul stareţ Gheorghe, ce se mutase la Domnul cu ani în urmă, pe Sfântul Ierarh Nicolae, patronul Cernicăi, şi pe un tânăr îmbrăcat în armură, pe care l-a recunoscut ca fiind Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Sfântul Nicolae i-a zis: „Apucă-te să zideşti în ostrovul mic o biserică în numele Marelui Mucenic Gheorghe”. Marele Mucenic i-a adăugat: „Noi îţi vom trimite tot ce îţi va trebui”, iar stareţul Gheorghe i-a zis: „Să nu ai nici o îndoială în inima ta”. Această vedenie i s-a arătat şi cuviosului Pimen, duhovnicul, şi l-a încredinţat pe Sfântul Calinic să înceapă lucrul.

În 1832 s-a început noua biserică, care s-a dărâmat la 1838, după un cutremur, iar ea a fost rezidită în forma de astăzi.

În 1846 Sfântul a mai zidit biserica Mănăstirii Pasărea. Apoi au urmat câteva biserici de parohii, care se aflau în zonă. A avut o bună iconomeală şi la celelalte mănăstiri pe care le administra: Pasărea, Snagov, Căldăruşani, Ciorogârla, Poiana Mărului.

A făcut un metoc în satul Buieşti, a ridicat case şi adăposturi, vii şi păduri, a cultivat pământuri. A fost chemat şi propus mitropolit, dar a  refuzat, în marea lui smerenie.

Dar viaţa sa, asemenea tuturor sfinţilor, nu a fost lipsită de primejdii şi de cursele diavolului, precum şi de vrăjmăşii.În timpul principelui Ghica, un om îndemnat de diavol i-a dat Cuviosului otravă. Era acela un om de încredere al Sfântului. A venit un doctor vestit, Meyer, l-a examinat şi i-a spus Sfântului că nu se mai poate tămădui, fiindu-i zdrelite intestinele. Aceasta se întâmpla la a doua doză dată Sfântului de acei zavistnici. Doctorul pleacă neputincios, iar stareţul cheamă obştea şi le spune că vor trebui să aleagă un altul. Călugării s-au întristat. Sfântul stătea în chilia sa şi plângea. Într-o seară, stând la rugăciune, se tânguie lui Dumnezeu, cum nu credea că sfârşitul îi va veni din otravă… După aceste cuvinte ale sale a auzit în miez de noapte un glas tainic ce i-a spus: „Nu vei muri de otravă, scoală-te şi fii sănătos, căci nu după mult timp vei fi episcop la Râmnicu Vâlcea, unde ai să îndreptezi Biserica şi clerul, care este în scăzământ” şi odată cu acea voce, s-a simţit Sfântul sănătos, şi sculându-se, s-a dus în biserică, căci era timpul rugăciunilor de noapte, şi văzându-l ceilalţi că se aşează în strana sa sănătos, s-au înfricoşat, crezându-l o nălucă. După slujbă l-au întrebat ceilalţi călugări cum s-a făcut acea minune, care o vedeau acum cu toţii. Sfântul, povestindu-le, a adeverit spusele lui Hristos, care zice despre cei cu credinţă că: „De veţi bea ceva de moarte nu vă veţi vătăma”.

Distrus de otravă şi salvat de Hristos pentru a-şi împlini treaba.

Aşadar minunata sa viaţă a continuat întru slava lui Dumnezeu; au continuat şi minunile Sfântului.

Odată a venit la Sfântul Stareţ pitarul mănăstirii şi l-a înştiinţat pe Cuviosul Calinic că s-a terminat făina din mănăstire. Acelui frate Sfântul i-a spus: „Să avem nădejde în Maica Domnului şi în Sfântul Nicolae şi nimic nu ne va lipsi”. Apoi a intrat Sfântul în chilia sa, şi, cu rugăciune, i-a spus protectorului său: „Sfinte Arhiereule al lui Hristos, Nicolae mângâietorule al săracilor şi cald folositorule al celor ce te roagă cu credinţă, vino şi acum şi ajută smeritei turmei tale şi ne scapă de foame, precum ai mântuit pe cei ce erau să se înece în mare, căci nu avem alt ajutor după Maica Domnului, afară de tine… ”.

După vecernie a  pus să se citească Acatistul Sfântului Nicolae, iar acesta a îndeplinit dorinţa Sfântului Calinic. Iată că se apropie de mănăstire un car cu boi, condus de doi oameni necunoscuţi. Aceştia ajung la poartă, şi se văd a fi bulgari după port, de prin preajma locului. Au spus apoi celor din mănăstire că stăpânul lor i-a trimis cu milostenie, după care, descărcară făina, şi plecară într-ale lor.

A venit la Mănăstirea Cernicăi odată un om cerându-i milostenie. Sfântul i-a dat cincizeci de monede. După un ceas apare la Cernica un tânăr şi îi spune stareţului:

– Părinte, tatăl meu a murit şi a lăsat să aduc la mănăstire 1000 de monede. Iată aici 500, iar restul îi voi aduce mai pe urmă, deoarece nu îi am acum! Apoi a plecat.

Părintele duhovnic Pimen l-a întrebat pe Sfântul Calinic:

– Ce cugetai părinte Calinic atunci când ai dat milostenia acelui om? A răspuns blândul stareţ:

– Aş fi vrut să-i dau o sută, dar nu am avut, i-am dat numai cincizeci, aşa că am primit doar 500.

Vedem totodată de aici şi sărăcia Sfântului Stareţ.

A văzut Sfântul Calinic pe călugării cum se nevoiau să servească pe musafirii veniţi la Cernica şi a zis: „Of, Doamne, cum are să se defaime chipul monahicesc prin petrecerea împreună cu mirenii”, apoi a început să citească icoasele Sfântului Nicolae. Este doar una din profeţiile Sfântului Calinic.

În timp ce  stătea pe malul lacului la rugăciune, lângă chilia sa, Sfântul a fost deranjat de orăcăitul broaştelor care făceau mare larmă. Atunci Sfântul le-a poruncit să tacă, şi, până azi, în acel loc broaştele nu orăcăie.

În anul 1850 a fost ales episcop de Râmnic, primind cu mâhnire, pentru că nu a putut strica hatârul fiului său duhovnicesc, Dimitrie Barbu Ştirbei, domnitorul Ţării Româneşti.

Când a fost numit stareţ la Cernica, mănăstirea avea o teleguţă cu un bou, pe care o ducea un călugăr pe drumurile Bucureştilor, iar trecătorii aruncau câte o pâine în ea pentru a avea hrană călugării. Iar pentru îmbrăcămintea lor se trimitea de la domnie şi de la alţi buni creştini. Când a fost numit episcop de Râmnic, şi a trebuit să plece de la Cernica, a lăsat în urmă peste 350 de călugări, care aveau acum o gospodărie şi încă o biserică pentru slujbe, putând ea, mănăstirea, acum, să ajute pe alţii.

La episcopia de Râmnic, după rugăciunea de seară, avea obicei Sfântul să dea unele sfaturi ucenicilor săi.

Unul dintre ei avea să povestească peste ani cum că într-o asemenea seară, ascultând pe Sfântul episcop, cugeta acel ucenic în sinea sa, că după mutarea Sfinţiei Sale la Hristos, Domnul îl va proslăvi pe pământ, lăsându-i moaştele întregi. Sfântul pe dată a răspuns gândului acelui ucenic:

– Ce cauţi aşa înalt pentru mine? Eu m-am rugat aceasta lui Dumnezeu, să se împută trupul meu cel păcătos, iar nu ca să fie cum cugeţi cuvioşia ta! Apoi a mai spus vlădica Calinic:

– Voi, amândoi fraţii Baldovin, aveţi să-mi închideţi ochii mei şi o să mă duceţi la groapă! Aceasta se va întâmpla la 1868.

Când stătea şi citea Sfântul, ca să nu-l cuprindă somnul ori moleşeala, aşeza pe carte un glonţ, iar jos, în dreptul cărţii, un lighean de metal. Când se îngreuna de oboseală şi pierdea echilibrul, glonţul cădea cu zgomot şi îl trezea la rugăciune sau la citit.

Avea darul vederii înainte, lucru consemnat de ucenicul său, care l-a văzut plângând odată, când se întorceau de la Lainici spre Râmnic:

– De ce plângi Prea Sfinte? Te doare stomacul?

– Nu, fiul meu, a răspuns părintele Calinic, dar nu credeam să mai trăiesc să văd alt stareţ schimbându-se la Cernica.

Ucenicul a însemnat ceasul şi ziua aceea, apoi a plecat după două săptămâni la Cernica. Acolo a aflat că arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul chiar în ziua şi ceasul în care plânsese Sfântul Calinic.

De asemenea, pe când era episcop de Râmnic, protopopul oraşului, cu alţi slujitori, au adus o femeie în lanţuri, ce era chinuită de un duh necurat. Protopopul l-a rugat pe ierarh să citească o rugăciune de vindecare. După ce a citit Sfântul rugăciunea, a binecuvântat-o de 3 ori în numele Sfintei Treimi, apoi a spus femeii: „În numele Domnului Nostru Iisus Hristos, scoală-te!”, iar când a zis aceste cuvinte diavolul a ieşit din femeie şi ea a rămas sănătoasă. După această minune Sfântul plângea, se smerea adânc, şi pentru aceasta îi dădea Domnul sfinţenie.

Tot ca episcop de Râmnic a mulţumit şi potolit o turburare ce s-a întâmplat la seminarul episcopiei.

Era deja pe timpul lui Cuza, pe când statul se amesteca mai mult în treburile bisericeşti, fără a ajuta totdeauna. Ba, dimpotrivă. Aşa că atunci când a venit funcţionarul de la minister să cerceteze pricina aceea Sfântul Calinic a spus că nu mai este nevoie, deoarece a făcut-o episcopul locului. Atunci înfumuratul acela s-a dus la Cuza şi a cerut suspendarea şi darea în judecată a acelui episcop, ori de nu, el, acel funcţionar, îşi va da demisia. Cuza i-a strigat în faţă aceluia:

– Băi, Scarlate, acela, episcopul Râmnicului, Calinic, este adevăratul şi Sfântul călugăr al lui Dumnezeu, şi ca el altul nu mai este în toată lumea.

Până şi revoluţionarul Cuza a ştiut a vedea sfinţenia. Cât despre domnia lui Cuza Sfântul Calinic a făcut o profeţie, spunându-i ucenicului său Anastasie:

-Să ştii, fiul meu, că la anul 1866 Cuza nu mai este domn al ţării şi au să se facă mari schimbări! Să ştii că la 1877 o să vină în ţară împăratul Rusiei cu familia şi cu oştile sale or să treacă Dunărea să se bată cu turcii. Dar ruşii or să fie învinşi de turci, atunci ruşii or să cheme în ajutor oştirea română, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, au să facă românii mari victorii, încât să-i laude şi să-i admire toate continentele. După acest război are să fie un război cu condeiul, cu diplomaţia. Şi după aceasta are să fie un război aşa de mare cum nu a mai fost de când pământul şi fericire de acei ce vor scăpa de acel război.

Prorocirile acestea ale Sfântului Calinic s-au împlinit. Anastasie Baldovin le-a consemnat,  celelalte au urmat sau au să urmeze.

Îi plăcea mult Sfântului Schitul de la Frăsinei.

Aici a zidit o biserică frumoasă şi chilii, punând totodată regulă monahală aspră, dorind ca după modelul athonit, acolo să nu calce parte femeiască. Rânduiala a întărit-o cu o piatră de hotar, un kilometru mai jos, spre luarea aminte a tuturora.

După punerea rânduielii, a cărei încălcări era sub blestem şi nenorociri, iată că o fetiţă din satul Muiereasca păştea vitele lângă hotarul mănăstirii şi din nebăgare de seamă, cum alerga după vite, a trecut dincolo de piatra de legământ pusă de Sfânt şi pe loc s-a îmbolnăvit de epilepsie. Părinţii au alergat la preotul din sat şi-i spuseră cele petrecute, iar preotul a mers la Sfântul Calinic şi s-a rugat pentru fetiţă, cerându-i dezlegare:

– Ce tristă întâmplare! A spus Sfântul episcop. Să mergem să ne rugăm pentru dânsa. A venit Sfântul, în sat la casa copilei, care zăcea în suferinţă.

– Mă cunoşti? a întrebat Sfântul Calinic, iar bolnava a făcut semn din cap că îl cunoaşte. Apoi Sfântul, mângâind-o, i-a zis:

– Ai să te faci sănătoasă! Da, da, ai să te faci sănătoasă. Eu te-am iertat! Să ne rugăm lui Dumnezeu să te ierte şi El! Apoi şi-a pus omoforul peste bolnavă şi i-a citit rugăciunea de iertare, a stropit-o cu apă sfinţită şi i-a zis din nou:

– Da, da, ai să te faci sănătoasă! Şi a plecat. După o zi fetiţa s-a sculat din pat sănătoasă. Vestea aceasta a ajuns în toate părţile, iar sfinţenia episcopului de Râmnic a ajuns în toate părţile. Dumnezeu a rânduit aşa pentru a se întări faptele Cuviosului Său. Şi nimic din ce-i rău nu putea să stea în calea rugăciunilor de foc ale Sfântului Calinic.

Ca episcop de Râmnic  a păstorit 17 ani Sfântul, apoi s-a retras din scaun şi a  pleacat din nou la Cernica, pe 27 mai 1867. Şi, odată, pe când păstorea în mănăstirea sa de metanie, a chemat pe ucenicul său şi i-a adus aminte de ce i-a spus odată, pe când erau pe drum spre Craiova, anume că cei doi fraţi, ucenici ai săi, au să-i închidă ochii şi au să-l ducă la groapă. Aşadar din seara aceea mai avea 14 zile şi cerea ucenicului să-l îmbrace în nişte haine trimise de o anumită maică Brâncovanu. Apoi cei doi, părinte şi fiu au început să plângă, după care a zis Sfântul că de va afla har la Dumnezeu, se va ruga pentru toţi din mănăstirea Cernica.

Apoi până nu au trecut acele zile acel Anastasie  a scris că, citindu-i în casă din Pravilă, a văzut împreună cu alţi părinţi, ce erau de faţă, cum a ieşit un glob de lumină, ce nu se putea descrie, de lângă Sfânt, şi toţi de frică au căzut la pământ. Acea lumină a trecut drept prin geamuri şi s-a dus spre Răsărit, până ce nu s-a mai văzut. În seara următoare ucenicul l-a întrebat pe Sfânt, povestind cele văzute. Sfântul s-a uitat lung la el şi i-a spus:

– Fiţi cu luare aminte, în această casă vin neîncetat îngerii şi alţi oameni cereşti!

Adu-ţi aminte de cele ce ţi-am spus şi ţi le-am arătat!

În Joia Mare 1868 Sfântul a chemat 7 preoţi ce i-au făcut Sfântul Maslu, apoi le-a zis preoţilor: „Părinţilor, rugaţi-vă pentru mine, căci zilele acestea ne vom despărţi”.

Vedem că Domnul i-a arătat Sfântului ziua mutării la cele veşnice, aşa cum a făcut cu ceilalţi mari sfinţi de pe pământ, Vasile cel Mare, Antonie cel Mare sau Serafim de Sarov sau alţii, sfinţii dorind mult ziua plecării la Hristos.

În ziua de 7 aprilie s-a împărtăşit cu Sfintele Paşti, iar în Joia Minunată se împlineau cele 14 zile.

S-a sculat Sfântul şi s-a îmbrăcat în hainele de îngropăciune, s-a spălat pe faţă şi s-a pieptănat. A dat binecuvântare, apoi a spus că au venit nişte oameni mari în casă şi vreau să-l ia cu dânşii. Desigur erau îngerii Domnului.

A luat o cruce, s-a închinat şi a spus:

– Sfântă Cruce ajută!

Iar către ucenici: „Să ne vedem în fericirea din Cealaltă Lume!”.

Sfinte Calinic, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 

Sfântul Mucenic Oprea Miclăuş din Sălişte † 1740 – 1780 (după)

de Florin Mateiu

Sfântul Mucenic Oprea s-a născut la Săliştea Sibiului, în timpul domniei împăratului Carol al VI-lea, tatăl Mariei Tereza, care stăpânea şi în Ardeal. Era ţăran plugar, aşezat la casa lui, cum zic ai noştri, trăind în armonie cu lumea.

Avea ca soţie pe Stana, iar Dumnezeu le-a dăruit şi copii.

Pe vremea aceea împărăteasa lupta să-i treacă pe românii din Ardeal la legea şi ascultarea Romei. Bisericile ortodoxe au fost răpite credincioşilor, preoţii care nu treceau la „uniaţie” erau alungaţi sau închişi. Aveau ei, Habsburgii, şi alte socoteli decât cele religioase, de prozelitism catolic, adică o rupere a românilor din Transilvania de ceilalţi fraţi ai lor din celelalte ţări româneşti, dezbinându-i sufleteşte, crezând că astfel vor stăpâni mai bine Ardealul.

Această politică au făcut-o şi în Serbia, unde, catolicizând apusul ei, au creat un alt popor. Urmări ale acestei politici s-au văzut după sute de ani când sârbii şi croaţii s-au războit între ei la sfârşitul secolului XX, tot cu ajutor din afara lor.

Aşa stăteau lucrurile în Transilvania la jumătatea secolului al XVIII-lea. Dumnezeu a rânduit ca apărător al credinţei ortodoxe şi pe un locuitor simplu în care se vedea zugrăvit un întreg neam.

Pe la anul 1748 cei din Sălişte îl trimit la Viena pe Oprea Miclăuş pentru a prezenta un memoriu al credincioşilor din părţile Sibiului.

Funcţionarii de la curte au primit plângerea lor şi i-au spus să se întoarcă acasă, căci li se vor împlini cererile. În anul următor acesta este trimis din nou la Viena, deoarece nu primiseră nici un răspuns şi nici de această dată nu au obţinut ceva.

În anul 1752 se trimite un nou memoriu curţii de la Viena, tot prin Oprea Miclăuş şi preotul Moise Măcinic. Cei doi au fost primiţi în audienţă la Maria Tereza, de această dată nemaifiind amânaţi. Împărăţia habsburgică şi-a arătat faţa şi, în loc de răspuns, cei doi au fost arestaţi şi osândiţi la închisoare pe viaţă la Kuffstein, temniţă din Munţii Tirol, de unde se suise la ceruri şi Visarion Sarai.

În anul 1756 locuitorii din Sălişte au scris mitropolitului de Karlowitz, rugându-l să intervină pentru cei doi, pe care ei, satele, i-au ales şi i-au trimis „să fii Măria Ta întru ajutor ca să se slobozească că sunt oameni buni şi sunt oameni, de noi toţi aleşi, cu voia noastră trimişi”.

Multă vreme nu s-a mai ştiut nimic de cei doi. La 1784, la mai bine de 30 de ani, Stana, soţia lui Oprea, îi cerea împăratului să-i elibereze soţul. Nu s-a mai aflat nimic despre el, prăpădindu-se în închisoare. Acest ţăran curajos şi zelos, îndrăzneţ în credinţa-i ortodoxă, s-a dovedit nebiruit, căci prin moartea sa pentru credinţă a trecut în rândurile martirilor, iar locul lui este în Ceruri, lângă Hristos. Degeaba îl aştepta soţia Stana şi copiii, doar doar o veni din temniţă. El deja trecuse în ceruri lângă ceilalţi martiri ai dreptei credinţe.

În bisericile noastre este zugrăvit cu cojocul sibian pe spate, încins peste brâu cu o curea specifică zonei şi în mână ţinând o cruce. Îl găsim în calendarul creştin ortodox pe 21 octombrie.

Acest martir se roagă acum pentru fraţii lui ardeleni, încă încercaţi în credinţă, şi pentru toţi românii drept măritori creştini.

Sfinte Mărturisitorule Oprea, roagă-te lui Dumnezeu pentru neamul tău!

 

 

 

Sfânta Teodora de la Sihla † XVIII

de Florin Mateiu

Cuvioasa Maica Noastră Teodora de la Sihla a fost cea mai aleasă călugăriţă Sfântă pe care au odrăslit-o mănăstirile româneşti.

S-a născut dintr-o familie de neam bun, în satul Vânători, ţinutul Neamţului, în prima jumătate a secolului al XVII-lea.

Tatăl ei era armaş la cetatea Neamţului şi se chema Ştefan Joldea, care se trăgea dintr-un neam vechi.

Sfânta a pierdut din tinereţe o soră mai mare, iar apoi a fost căsătorită cu un tânăr de neam bun din Ismail. După câţiva ani,  neavând copii, cei doi soţi s-au hotărât să se călugărească.

Sfânta îmbracă haina călugăriei la Schitul Vărzăreşti, lângă Râmnicul Sărat. Soţul său, Elefterie, intră la schitul de la Poiana Mărului şi ajunge cu timpul un monah îmbunăţăţit.

Schitul de la Vărzăreşti s-a risipit dintr-un atac al turcilor, iar Teodosia s-a făcut schivnică în Munţii Buzăului, alături de maica sa duhovnicească, schimonahia Paisia.

În post şi priveghere s-au nevoit câţiva ani, răbdând foamea şi frigul şi  ispite diavoleşti.

Pe la anul 1670 s-a mutat la Domnul maica sa Duhovnicească şi Cuvioasa Teodora a fost călăuzită de Dumnezeu către Munţii Neamţului. Aici închinându-se la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, de la marea lavră a Neamţului, a fost trimisă pentru sfat la un vestit preot pustnic Varsanufie de la Sihăstria.

Acesta înţelegând că doreşte pustnicia a împărtăşit-o cu Trupul lui Hristos, apoi i-a dat călăuză pe duhovnicul Pavel, spunându-i să meargă în pustie un an, în pădurile din jurul Sihlei, şi dacă va reuşi să sufere greutate de ispite de acolo, să rămână cu ajutorul lui Dumnezeu, de nu, să se aşeze la o mănăstire de maici, unde să-şi lucreze în smerenie mântuirea sufletului său.

Căutând Cuviosul Pavel o chilie pustnicească părăsită pentru Fericita Teodora, a întâlnit un sihastru bătrân, ce se nevoia sub stâncile Sihlei. Acest sihastru, văzător cu duhul, i-a spus Sfintei pe nume şi i-a dat chilia sa, el mutându-se în altă parte. În acea chilie s-a nevoit Sfânta timp de 30 de ani biruind cursele vrăjmaşului, în răbdare şi rugăciune neîncetată. Şi fiind întărită mereu de Sus nu a mai coborât de la munte, nici ajutor de la oameni nu a mai avut. Doar Fericitul Pavel ce-i era duhovnic, urca la chilia Sfintei, cu Sfintele Taine.

Într-o asemenea îngerească nevoinţă a stat Cuvioasa în priveghere de toată noaptea cu mâinile spre cer, până se revărsau zorile, când se odihnea două ceasuri, apoi începea a se ruga din nou.

Hrană îşi lua la două zile puţin pesmet şi ierburi ce cresc prin preajmă, ce se cheamă şi azi „măcrişul Sfintei Teodora”, iar apa o aduna din ploi într-o scobitură deasupra unei stânci, care şi azi se cheamă „Fântâna Sfintei Teodora”.

După o vreme, răposând Cuviosul Pavel, Sfânta a rămas doar în grija Domnului.

Într-o vreme, năvălind turcii în ţinutul Neamţului, au fugit săteni şi călugări în pădurile din preajmă. Atunci, câteva călugăriţe au ajuns la chilia Sfintei Teodora. Aceasta le-a lăsat în chilia ei, iar ea a plecat într-o mică peşteră din apropiere, cu totul ascunsă, umedă şi rece, ce avea o lespede în fundul său, unde se odihnea un pic Sfânta.

Rătăcind odată pe acolo o ceată de turci, din lucrarea celui rău, au dat peste peştera Cuvioasei şi s-au repezit într-acolo ca să o ucidă. Atunci Sfânta căzând în genunchi, cu mâinile spre cer, a strigat la Dumnezeu să o izbăvească. Şi, minune, căci peretele din fundul peşterii s-a crăpat, iar Cuvioasa a trecut prin acea crăpătură, trecând în pădure. Aşa s-a izbăvit de moarte. Apoi a fost o vreme uitată cu totul de oameni.

Se nevoia în acea peşteră asemeni unui înger în trup. De la o vreme nu mai simţea nici frigul, nici foamea, iar nici diavolul nu o mai chinuia. Ea se ruga neîncetat lui Dumnezeu şi a ajuns la o asemenea stare a rugăciunii, încât era cu totul răpită de cele cereşti, iar trupul său se înălţa deasupra pământului. Atunci faţa i se lumina cu harul Duhului Sfânt, iar rugăciunea ieşea ca o văpaie de foc. Aşa a ajuns cuvioasa la rugăciunea cea înaltă, în extaz.

Hainele i s-au făcut zdrenţe , iar hrana i s-a terminat, încât păsările cerurilor o hrăneau asemeni Proorocului Ilie din Vechiul Testament. Simţindu-şi vremea mutării aproape, se ruga Domnului să-i trimită Sfintele Taine, iar Domnul i-a ascultat ruga în chipul acesta minunat.

Egumenul sihăstriei, Varsanufie, a observat odată că stoluri de păsări duc fărâmituri în cioc către Sihla şi s-a gândit el în sinea sa că acolo trebuie să fie un sihastru sau pustnic neştiut de nimeni. Aşa că a trimis doi fraţi să afle despre ce este vorba urmând acele păsări. Şi mergând cei doi, i-a surprins noaptea în pădure, şi pe când se rugau ei şi aşteptau să se facă ziuă, pentru a purcede mai departe, au observat o rază de lumină ce se ridica la cer, iar apoi au văzut o femeie în vârstă, luminată la chip, ce se ruga înălţată de la pământ, cu mâinile în sus. Aceasta era Sfânta Teodora ce-i aducea mulţumire lui Dumnezeu că a ascultat-o.

Cuvioasa le-a cerut o haină să se acopere, apoi chemându-i le-a povestit viaţa şi sfârşitul ei apropiat. Apoi le-a cerut să coboare la schit, de unde să-l aducă pe duhovnicul Antonie şi pe ierodiaconul Lavrentie cu Sfintele Taine.

Cuvioasa le-a spus să urmeze lumina ce mergea înaintea lor. Şi într-adevăr, urmând lumina, au ajuns.

În ziua următoare, când părinţii au urcat la Sihla, au aflat-o pe Sfântă la rugăciune pe cetina de brad din faţa peşterii. Aşa s-a împărtăşit ultima oară Cuvioasa, după ce s-a mărturisit, spunându-şi taina vieţii şi primind dezlegare. Apoi imediat şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.

Vestea despre viaţa şi mutarea Sfintei Teodora de la Sihla s-a răspândit în satele şi mănăstirile Moldovei şi dincolo chiar de hotarele sale. Alergau mulţime de credincioşi la moaştele sale de prin tot ţinutul şi, mai cu seamă, cei bolnavi se vindecau.

Trupul ei, preamărit cu neputrezirea, izvora bună mireasmă şi făcea multe minuni. Multă lume s-a vindecat spălându-se cu apă din fântâna ei şi mulţi alţii primeau de la Sfintele ei moaşte alinare şi ajutor.

O sută de ani a stat în peşteră trupul Sfintei Teodora „Pământeana”, cum îi ziceau credincioşii, care o cercetau şi i se închinau mai mult decât la ceilalţi sfinţi.

De la adormirea ei şi până astăzi merg la Sihla închinătorii.

Pe la anii 1830-1835 moaştele Cuvioasei au intrat în posesia familiei Sturdza, care le-a aranjat într-un sicriu de argint şi le-a dus în biserica din satul Miclăuşeni, ctitorie a Sturdzeştilor lângă Iaşi.

La 1856 Sturdzeştii dăruiesc moaştele Mănăstirii Pecerska, unde se află şi astăzi cu numele de Sfânta Teodora din Carpaţi.

Sufletul ei se roagă pentru noi, care ştim că nu şi-a uitat poporul ce a odrăslit-o.

 

Sfântă Preacuvioasă Teodora, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 

Sfântul Ioan Valahul Mare Mucenic al lui Hristos † 1662

De Florin Mateiu

Viaţa şi pătimirea acestui Sfânt martir român a rămas neştiută de fraţii săi „valahi” vreme de 140 de ani.

Un exemplu de cinste şi curaj oricărui tânăr român până la sfârşitul vremurilor, deşi sunt puţine date despre el în limba română.

Istoria şi martirajul său au fost scrise de învăţatul grec Ioan Cariofil din Constantinopol, care a trăit în vremea martirajului Marelui Mucenic Ioan Românul.

Sfântul Ioan Românul s-a născut într-o familie de ţărani evlavioşi din Oltenia pe vremea lui Matei Basarab. Părinţii l-au crescut de mic în dreapta credinţă, iubindu-l pe Dumnezeu şi Biserica Lui. De aceea pe când avea doar 15 ani a fost ales şi întărit de Harul Duhului Sfânt să fie mucenic al Domnului Hristos într-un chip deosebit.

După domnia lui Constantin Şerban, pe tronul Ţării Româneşti a ajuns Mihnea al III-lea Radu, care, nevrând să răscumpere pacea cu turcii pe bani, s-a ridicat la luptă împotriva Imperiului Otoman, care îşi trăia ultimele clipe de glorie în Europa.

Sultanul Mehmed al IV-lea a trimis contra Ţării Româneşti o oaste foarte mare de turci şi tătari.

Turcii au luat atunci mulţime de robi, ţara a fost arsă şi prădată, iar mulţi oameni au fost ucişi.

În toamna anului 1659 o ceată de turci a năvălit pe Valea Oltului, dinspre Ardeal, făcând mari jafuri şi prădăciuni, după obiceiul lor, în drum spre Dunăre. Atunci au luat în robie mulţi tineri şi copii nevinovaţi. Printre cei înrobiţi a fost şi Fericitul Ioan.

Pe lângă drumul robiei, pe lângă foamete şi osteneală, creştinii luaţi în robie trebuiau să sufere de sete, plus bătăi, umilinţe de tot felul şi la urmă erau siliţi spre necurate fapte ale desfrânării la care se dădeau stăpânitorii aceia păgâni şi anticrişti.

Sfântul Ioan a fost cumpărat de un ostaş turc, foarte bogat, de teapa celorlalţi.

Văzându-se silit spre acea poftă necurată, de patimă, de către turc, Sfântul Ioan, învăţat în legea creştinească, s-a împotrivit gândului şi poftei drăceşti a acelui turc, şi, cu scârbă, i-a mărturisit aceluia că el este creştin şi că nu poate decât să urască şi să dispreţuiască acele patimi păgâneşti pe care le avea turcul. Mâniindu-se, tiranul acela voia să-l silească, dar tânărul Ioan, întărindu-se în râvna credinţei în Iisus Hristos, l-a lovit în legitimă apărare pe acel îndrăcit musulman, care a murit pe loc.

A încercat să fugă apoi, dar a fost prins de ceilalţi turci, pus în lanţuri, iar după câteva luni de chinuri şi mers pe jos, au ajuns turcii cu el la Constantinopol. Fericitul Ioan a fost dat femeii turcului aceluia ucis, drept pedeapsă pentru a fi slugă până la moarte.

Deşi foarte tânăr, Ioan era voinic şi deosebit de chipeş, de o frumuseţe rară, care atrăgea privirile tuturor. Având multe virtuţi creştine era normal ca diavolul să-i puie gând rău.

Acea femeie, rănindu-se de frumuseţea tânărului Ioan, îl trăgea spre păcat, întrucât diavolul patimii intrase în inima ei, ba mai îi cerea lui Ioan să se lepede de legea cea creştinească şi să se facă mahomedan. Şi-l mai ademenea turcoaica spunându-i că-l va lua de soţ şi multe altele îi promitea.

Atunci Fericitul Ioan, rugându-se mult lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, ca să-l întărească în mărturisirea dreptei credinţe, a cerut şi izbăvirea de ispita desfrânării. Văzând diavolul că nu reuşeşte prin acea femeie să-l facă să păcătuiască, a pus pe turcoaică să-l pârască conducătorului cetăţii. Astfel tânărul a fost aruncat în temniţă, unde îl zdrobeau în chinuri şi în torturi. Acea femeie stricată venea zilnic la închisoare să-l ademenească, sperând ea că, sub chinuri şi munci, tânărul avea să cedeze şi să cadă în voia poftelor ei. Aşa face diavolul, mai întâi promite lucruri mari, uşor de dobândit, până în clipa în care ai păcătuit, după care te bagă ca şi slugă a lui.

Văzând femeia aceea îndrăcită că nu-i vor fi împlinite poftele ei şi, că, în zadar se ostenesc călăii aceia, a cerut vizirului să-l ucidă pe Sfântul Ioan.

Spunea în Vechiul Testament Înţeleptul Solomon că nu este răutate mai mare ca cea a femeii, şi iată, că se adevereşte cu acea femeie turcoaică.

Călăii l-au scos pe tânărul Ioan din închisoare, la marginea oraşului Constantinopol, pe locul numit Poarta Stâlpului sau Parmak Kapi pe limba lor, acolo lângă piaţa marelui bazar al negustorilor. Aici l-au legat cu o funie şi l-au spânzurat de un stâlp. Era într-o zi de vinei, dinaintea Înălţării Domnului din acel an 1662, pe 12 mai. Aşa s-a mutat muceniceşte, Sfântul Ioan Valahul la Domnul Său.

Toţi martirii au avut ca har de la Domnul aceea că înaintea martirajului lor, li se arată însuşi Hristos, care îi îmbărbătează.

Prin moartea sa martirică, petrecută la 18 ani, Sfântul şi-a dovedit caracterul de creştin neînfricat şi de român drept şi curat.

Dacă am privi cu ochii tulburi din vremurile de azi, poate acel tânăr voinic şi chipeş, deşi în robie, ar fi putut trăi printre străini şi păgâni poate mai bine materialiceşte decât între ai săi. Poate ar fi avut o altă soartă, dacă ar fi cedat spurcatei turcoaice, aşteptând un răgaz ca să scape, dar acestea ar fi raţiuni ale unuia dispus spre compromis, judecăţi care, cu siguranţă, l-ar fi trimis departe de Biserică şi de Hristos.

Şi poate părea uimitor, dar dacă nu ar fi avut acel caracter puternic şi curat, Dumnezeu nu l-ar fi învrednicit (onorat – ar zice fraţii latini) cu munca martiriului acelor soldaţi de elită ai Împăratului Universului, Domnul Nostru Iisus Hristos.

În împrejurările în care a trăit, la vremea lui, cine ştie câtor tineri sau tinere din neamul nostru, sau a celorlalte aflate sub atacurile necredincioşilor, nu a oferit Dumnezeu cinstea aceea a Mărturisirii Hristosului.

De aceea Sfântul Mare Mucenic Ioan Românul este un exemplu şi un model oricărui tânăr ce caută cinstea şi curăţenia, frumuseţea şi credinţa în Hristos.

Noi nu putem decât să-l chemăm şi să-l pomenim la Sfintele Slujbe, iar el poate face acum multe, fiind acolo în Raiul desfătărilor celor veşnice ale Cerurilor.

 

Sfinte Mare Mucenice Ioane, roagă-te pentru noi lui Dumnezeu!

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ † secolul al XIV-lea

 de Florin Mateiu

Pe Valea Râmeţului, la poalele unei stânci ţuguiate, unde îşi fac vulturii cuib, se află Mănăstirea Râmeţ, care a fost întemeiată de vieţuitori eremiţi, vestiţi în munţii din cuprinsul Daciei Traiane.

Biserica cea veche a Mănăstirii are o frescă de la 1273,  care a fost pictată de Mihu de la Criş.

Cuviosul Ghelasie, ieroschimonahul, a fost cel mai vestit egumen cunoscut cu numele al Mănăstirii Râmeţ. Cinstit ca sfânt în satele din Munţii Apusenilor, acesta era originar din părţile locului acela. S-a nevoit mai întâi ca sihastru pe Valea Râmeţului, unde erau pustnici vieţuitori, de la care  a deprins meşteşugul luptelor duhovniceşti.

Curăţindu-şi mintea de cugetele cele rele şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni a coborât în obştea pe care a ajuns să o conducă.

Tradiţia spune că avea doisprezece ucenici, cu care împreună se ruga şi postea săvârşind Sfintele Slujbe. Peste săptămână nu accepta altă mâncare decât Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea şi-o petrecea în privegheri. Doar sâmbăta şi duminica mânca laolaltă cu călugării. Era un mare duhovnic, părinte spiritual al monahilor şi al locuitorilor din satele Munţilor Apuseni. În timpul Sfintelor Posturi cerceta pe sihaştrii ce se nevoiau în zona aceea, apoi cobora la mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi.

Veneau la Sfântul mulţi bolnavi şi mulţi stăpâniţi de duhuri.

Pe când se afla odată cu ucenicii la adunat fân în poiana mănăstirii, la Hopaţi, şi fiind o arşiţă cumplită, încât toţi sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune şi pe dată au găsit un izvor de apă rece, care există şi astăzi. Toţi îi zic „Izvorul Sfântului Ghelasie” şi azi mulţi iau apă din el pentru sănătate şi binecuvântare.

A cunoscut sfârşitul său apucând să mai împartă poveţe şi să-şi îmbrăţişeze ucenicii. Tradiţia mănăstirii spune că atunci când a coborât asinul de pe munte cu moaştele Sfântului, clopotele de prin satele munţilor au început să bată singure.

A fost îngropat lângă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormântul său.

A fost nu doar egumenul Mănăstirii de la Râmeţ, ci a fost hirotonit episcop şi a fost arhiereu al românilor din Ardeal în acea perioadă în care catolicismul era încă în ofensivă, neconfruntându-se încă cu convulsiile reformatoare pe care avea să le sufere mai târziu.

Pe timpul acela arhiepiscopia românilor îşi avea acolo reşedinţa sa la poalele munţilor. Era de fapt o mitropolie a daco-românilor din Ardeal, cea mai prigonită pentru credinţă.

Sfântul Ghelasie a fost un adevărat ierarh, căci toţi ai noştri l-au cunoscut de părinte, purtându-i în inimă pe toţi, umblând printre ei fără podoabe, mitre sau cârje ori suite, ci simplu, asemenea primilor Apostoli. El a ţinut credinţa trează în sufletele acelor locuitori din Apusul ţării, mulţi ani după mutarea sa la Domnul.

În 1924 venind pârâul mare a adus la vale multe oase din cimitirul bisericii. Atunci craniul Sfântului fiind scos din mormânt s-a oprit la fereastra bisericii vechi şi a stat acolo. Vieţuitorii l-au luat şi l-au pus cu cinste în altarul bisericii, şi, cu voia Domnului, mulţi au înţeles mesajul Sfântului. Sufletul său în cer este numărat în ceata Cuvioşilor Părinţi.

 

Sfinte Ierarh Ghelasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sfântul Ioan de la Prislop † secolul al XVI-lea

de Florin Mateiu

Este şi el un Sfânt uitat de vreme şi de multe ori neluat în seamă, deşi cea mai vie amintire i-o păstrează locurile sale de baştină şi cultul său local.

Ioan a trăit în Eparhia Haţegului la Prislop. Într-o cronică, scrisă la aproape trei veacuri de la mutarea sa la Cele Veşnice, avem o plângere, o tânguire adresată de Sfântul nouă, celor de astăzi. Această cronică a fost scrisă de către un monah cărturar, dintre aceia care pleacă şi se pustniceşte cine ştie unde, la anul 1762 când mănăstirea Prislop cade sub rafalele tunurilor lui Buccow, distrugătorul a peste 250 de biserici şi mănăstiri ardelene. Şi dacă în acea cronică anonimă în versuri, scrisă la trei sute de ani după Sfântul, se plângea soarta mănăstirii de la Prislop, după alte trei veacuri nu am putea oare să ne întrebăm cu smerenie şi pertinenţă: oare, încercările care au lovit în credinţa poporului român din Transilvania, nu se datorează tocmai împuţinării credinţei şi pierderii din evlavie către Sfinţii neamului, pe care uneori i-am uitat, sau tindem să-i uităm, asemenea şi tradiţia, ca apoi să rămânem de izbelişte ca nişte orfani?

La începutul secolului al XV-lea Sfântul Nicodim de la Tismana a întemeiat aici, la Prislop sau Silvaş, o mănăstire cu viaţă de obşte. Mulţi călugări din Transilvania s-au nevoit aici în această mănăstire până în secolul al XVIII-lea când a fost distrusă.

Unul dintre aceşti mari sihaştri care a rămas în evlavia credincioşilor din Ţara Haţegului este Cuviosul Ioan de la Prislop, pe care tradiţia locală îl cinsteşte sub numele acesta de Sfântul Ioan de la Silvaş. Se pare că era originar din zona mănăstirii, din Silvaşul de Sus, şi a intrat în monahism în jurul anului 1500. Nevoindu-se în mănăstire în post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi şi privegheri, în deplină ascultare, a sporit mult în sfinţenie. Apoi s-a retras în munte, mai sus de mănăstire, pe Valea râului Silvuţ, unde a săpat cu cosorul o chilie în stâncă. Chilia se păstrează şi astăzi şi este cunoscută sub numele de „Chilia Sfântului” sau „Casa Sfântului”.

Credincioşii îl cinsteau ca Sfânt încă din timpul vieţii şi veneau adesea la peşteră să-şi spună necazurile şi să ceară sfat.

Aici în această peşteră, săpată cu osteneală de propriile mâini, s-a nevoit Cuviosul mulţi ani luptând cu ispitele cele drăceşti şi totdeauna trebuia prin rugăciune, căci stăruia Sfântul şi nu se ridica de la rugăciune până nu-i alunga pe demoni.

Acest rugător neîncetat s-a mutat la Domnul într-un mod martiric, căci, pe când Sfântul săpa o fereastră în chilia sa din stâncă, un om, aflat la vânătoare pe malul celălalt al pârâului, a tras asupra Sfântului cu arma, luându-l drept o fiară, sub nălucirile cele rele în care se afla acel om.

Aceasta a fost cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care a vrut să-l răsplătească pe sfânt şi cu cununa muceniciei. Aşa şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos Sfântul Ioan de la Silvaş.

Rudele au ridicat Sfintele sale moaşte din peştera sa şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre minunile ce se săvârşeau aici, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului.

Şi primind în dar Sfintele moaşte, acei călugări le-au dus în Ţara Românească la o mănăstire, probabil una dintre acelea care au fost dintotdeauna legate de Transilvania: Tismana sau Bistriţa Vâlcii, Curtea de Argeş sau Cozia.

Strămutarea moaştelor Sfântului arată sfinţenia sa, sufletul său este numărat în ceata Sfinţilor de unde se roagă pentru poporul său.

Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!