Ispita

Pe vremuri ( prin tinereţe ) nu prea le aveam cu religia.Exceptînd faptul că imi plăceau bisericile, în special cînd erau goale, nu frecventam.Pe preoţi sau călugări îi tratam ca şi pe orice alt om obişnuit.

Mă flenduream ( umblam brambura ) prin Bucegi şi la o pauză de masă s-au oprit lîngă mine pentru ceva lămuriri doi preoţi sau călugări.Unul bătrîn şi unul cam de vîrsta mea.

I-am poftit la masă.Si-au scos şi ei ce aveau şi am mîncat împreună.Normal că le-am dat indicaţiile pe care le ştiam şi după ce am strîns mi-am aprins o ţigară.

Cel tînăr a sărit ca ars spunînd să sting ţigara, că îl ispitesc.

Măi băiatule, ispita e în tine.

Si i-am dat un exemplu, cum am văzut prin filme, că n-aveam de unde să ştiu.Călugăriţele care îngrijesc bolnavi, care trebuie să le schimbe bandajele sau să-i spele pe tot corpul nu par a fi ispitite de ce văd sau ating.Işi fac treaba şi trec la următorul.

Rezolvă-ţi tu problemele cu sine şi  nu vei mai fi ispitit la vederea unui fumător sau a unei femei mai puţin îmbrăcate ( era moda mini ).

Dacă mi-e foame şi am ce, mănînc.Dacă nu mi-e foame sau din diverse motive nu vreau , poţi să stai în freză că nu-mi faci poftă.

Au plecat.Bătrînul zimbind m-a binecuvîntat ( cred) , dar tînărul  a plecat fără să salute, vorbind în barbă încruntat, nervos.

 

 

Locuri speciale

Si Adrian:https://buceginatura2000.wordpress.com/ si Bolovanul:http://www.unbolovan.com/ au vorbit despre Stincile Sfinta Ana.

In plimbarile mele prin Bucegi am ajuns si eu de citeva ori acolo.

Sincer sa fiu, pe vremea aia nu ma interesa religia si nici nu-mi amintesc sa fi vazut vreo icoana.Poate si din cauza faptului ca de cite ori am fost vegetatia acoperea aproape in totalitate baza stincilor.

Nici de inscriptii nu eram preocupat pentru ca am vazut tot felul de la cruci „sculptate” cu cutitul in scoarta de copaci pina la: Betty+ Nelu=Love

Un nene-Nenea Vasile- muntean si padurean din Apuseni, cu care am cutreierat citeva veri mi-a zis , printre multe altele ca pe munte sint multe locuri mai speciale.Si asta din cauza faptului ca muntele este leaganul vietii.El a dat omului si de mincare si l-a si aparat.Dupa ce omul a invatat sa respecte muntele a stiut sa mearga si la cimpie si in toate celelalte zone de pe planeta.

Prin locurile mai speciale poti sa treci cu veselie , prin altele poti sa simti ceva deosebit si chiar daca nu-ti explici in ce consta deosebitul te poti simti bine.Dar sint si multe locuri in care te simti in nesiguranta, parca te urmareste cineva, ceva, simti niste energii, zicem noi acum,care te nelinistesc.In aceste locuri ai doua alternative.Ori pleci repede de acolo si nu te mai intorci ori te opresti , stai mai mult timp , incercind sa te integrezi si aratind respect.Nu respectul asa cum ni se pare noua ca ar trebui aratat , ci asa cum il cere acel loc.

Prima data cind am ajuns la stincile Sf.Ana eram cu un catarator care n-avea altceva in cap decit catarare, escalada, corzi si scarite.

Normal ca si eu  ma distram la fel, dar acolo  pur si simplu n-am vrut.Vroiam doar sa stau in liniste si sa ascult rasuflarea muntelui .

Mi-am amintit de vorbele lui nenea Vasile si am hotarit sa stau citeva zile.

Sa fie clar ca nici preotii, nici calugarii, nici pustnicii nu aleg calea asta pentru mine, pentru tine sau pentru noi.O aleg pentru ei insisi.Iar pustnicii, in mod special pentru a -si face ordine in viata si mai ales, in suflet.

In functie de cit de bine reusesc, ramin urme in locul in care au stat, in care s-au nevoit, in care s-au rugat si si-au inaltat sufletul.

Aceste urme le simtim cind trecem sau cind stam acolo.

A arata respect locului inseamna sa incerci sa te identifici cu mediul, cu starea, sa fii curat sufleteste.

Dupa cele citeva zile , oriunde am mers m-am simtit ca acasa, imprejurul- de la frunza la fiara- fiindu-mi prieten.

Tirziu am aflat ca acolo a fost schit, ca a adapostit pustnici si calugari.

Cuviosul Paisie cel Mare Stareţ al Mănăstirii Neamţ † 1722 – 1794

 de Florin Mateiu

Cuviosul Paisie a fost unul dintre cei mai mari stareţi pe care i-a avut monahismul românesc.

După cum ne spun istoriile bisericeşti, se pare că era  moldovean de origine, ai cărui bunici s-au mutat la Poltava, în Malorusia, din cauza invaziilor dese turceşti şi tătăreşti din Moldova acelei perioade.

Cuviosul stareţ s-a născut pe 21 decembrie 1722 la Poltava, din părinţi deosebit de evlavioşi. Tatăl său era preot.

La botez a primit numele de Petru şi era al 11-lea copil în familia sa.

A rămas orfan de tată, iar mama sa l-a trimis la studii la Academia Movileană din Kiev pe la 1735. După 4 ani de studii s-a simţit chemat la nevoinţă duhovnicească, sufletul său negăsindu-şi odihnă în lume. Aşa a pornit la 17 ani în căutarea unei mănăstiri şi a unui duhovnic bun pentru sufletul său.

A  cercetat mai bine de 7 ani mai multe schituri şi mănăstiri, printre care şi Pecerska, Marea Lavră.

La Mănăstirea Medvedeski s-a făcut rasofor sub numele de Platon.

Deci negăsind linişte şi pace sufletească pentru el în mănăstirile din Ucraina, îndemnat şi de Duhul Sfânt, a trecut în Moldova la 1745.

În Moldova se nevoiau atunci mulţi călugări maloruşi şi ruşi, căci începând cu ţarul Petru I, o parte a ţarilor ce au urmat apoi, şi sub influenţele Apusului european, au început să închidă mănăstirile şi să persecute călugării ortodocşi din propria lor ţară. Nu puţini monahi ruşi s-au băjenit atunci, care prin Ţările Române, care prin Balcani sau Sfântul Munte Athos, ori chiar în Palestina, pe Valea Iordanului.

Rasoforul Platon s-a stabilit, mai întâi, la Schitul Trăisteni – Râmnicu Sărat, apoi s-a mutat la un schit de pe apa Buzăului, la Cârnu, unde se afla pustnicul Onufrie, vestit printre monahi.

În 1746 a pleacat la Sfântul Munte şi a trăit o vreme în singurătate în preajma Mănăstirii Pantocrator.

La anul 1750 Sfântul stareţ Vasile de la Poiana Mărului, aflat în Sfântul Munte, l-a călugărit pe pustnicul Platon şi i-a dat numele de Paisie. Din acest an smeritul Paisie a început să primească ucenici, dându-i-se Schitul Sfântul Prooroc Ilie.

A stat în Sfântul Munte 17 ani.

După sfatul stareţului Vasile, a adunat în jurul său mai mulţi fraţi, şi, ducând lipsă de preot, unii dintre cei mai apropiaţi îl rugau să primească preoţia, dar el nu vroia, socotindu-se nevrednic în smerenia sa. Atunci, unii dintre bătrânii Sfântului Munte i-au spus:

– Cum poţi tu să înveţi pe fraţi să asculte şi să-şi taie voia, când tu nu faci ascultare şi respingi lacrimile atâtor oameni? Vădit lucru este, tu iubeşti voia ta şi crezi minţii tale mai mult decât vorbelor celor mai bătrâni cu anii şi cu mintea. Oare tu nu ştii unde duce neascultarea?

Auzind acestea Cuviosul Paisie s-a supus voiei părinţilor şi a primit preoţia.

La Schitul Sfântul Ilie stareţul Paisie ziua făcea linguri, iar noaptea şi-o petrecea cu citirea şi transcrierea cărţilor Sinţilor Părinţi, lăsând pentru somn până la trei ceasuri. Spuneau ucenicii săi că vărsa multe lacrimi când săvârşea Sfânta Liturghie.

În vara anului 1763 stareţul Paisie a venit în Moldova cu 64 de ucenici ai săi şi a luat în primire mănăstirea Dragomirna.

Aici a  petrecut 12 ani până la 14 octombrie 1775 formând o obşte de 350 de călugări. În toamna aceluiaşi an  a venit la mănăstirea Secu, însoţit de 200 de călugări, iar în vara lui 1779 s-a strămutat pentru ultima dată în Marea Lavră a Moldovei, la Mănăstirea Neamţ, unde şi-a petrecut ultimii 15 ani şi cei mai rodnici din viaţă, organizând după model athonit un sobor numeros, până la 1000 de vieţuitori, deprinzând pe mulţi să practice rugăciunea lui Iisus.

La 15 noiembrie 1794, într-o zi de miercuri, s-a mutat la odihnă veşnică, la vârsta de 72 de ani.

Sfântul Paisie de la Neamţ a rânduit reguli de viaţă mănăstirească la Dragomirna, cu îngăduinţa mitropolitului, astfel încât obştea mănăstirii înflorea în viaţa călugărească, ca o minune nouă.

Ei, oameni fiind, pentru dragostea lui Dumnezeu, erau morţi de bună voia lor pentru cele pământeşti. Multora dintre ei neîncetat le curgeau lacrimi, nu numai în chilii, ci şi în biserică, adică mulţi au primit de la Dumnezeu, urmându-şi stareţul, darul lacrimilor.

Vara, când părinţii plecau să lucreze la câmp, mergea şi un duhovnic cu dânşii, pentru pravila bisericească şi pentru spovedania zilnică, de care nimeni nu era scutit.

Iarna, când toată frăţimea se aduna la mănăstire de pe la ascultări, în fiecare seară, în afară de sărbători, Cuviosul citea din Cuvintele Sfinţilor Părinţi, apoi la urmă explica Cuvântul citit pe înţelesul tuturora. Avea la Dragomirna călugări de trei neamuri: români, slavi şi greci, aşa că le citea într-o seară în limba română, apoi în slavonă, apoi în greceşte. Aceste cititri din Sfinţii Părinţi se făceau de la începutul Postului Crăciunului până la Sâmbăta lui Lazăr, când încetau.

La Mănăstirea Neamţ Cuviosul Paisie a instituit aceleaşi reguli austere. Un călător din acele vremi scria: „Sărăcia lor de bună voie era desăvârşită. Prin chilii în afară de icoane, cărţi şi unelte pentru lucru manual nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mândrie, cu totul fugeau. Prin chilii unii scriau cărţi, alţii împleteau, alţii torceau lână, alţii coseau camilafce şi potcape, făceau metanii, ţeseau stofe pentru rase şi mantii, cruci şi linguri sau alte lucruri manuale. Toţi erau sub supravegherea duhovnicilor, la care îşi mărturiseau păcatele şi gândurile de două ori pe zi: dimineaţă spuneau cele făcute noaptea, iar seara cele de peste zi. Fără binecuvântarea duhovnicului nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănânce un fruct”.

Era obiceiul ca de hram la Neamţ să se adune multă lume din Moldova, Valahia sau alte părţi.

Cuviosul nu avea linişte şi de loc odihnă timp de patru zile. De dimineaţă până seara uşile erau deschise pentru toţi, şi bogatului şi săracului, pe toţi heretisindu-i cu dragoste şi mulţumindu-le pentru răbdarea ostenelilor drumului.

A fost un mare învăţător de călugări.

Spunea stareţul Paisie: „Smerenia este temelia virtuţilor evanghelice. Ea este atât de trebuincioasă pentru mântuire, cum este respiraţia pentru viaţă. Toţi sfinţii prin diferite căi s-au mântuit, dar fără smerenie nimeni nu s-a mântuit şi nici nu poate să se mântuiască”.

În timpul invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de ţărani se refugiau în pădurile din jurul Dragomirnei.

Iarna, Cuviosul Paisie a mutat pe călugări în jumătate de mănăstire, iar cealaltă a lăsat-o pentru mirenii săraci, bătrâni şi a mamelor cu copii. Trapeza cea mare a lăsat-o de asemenea poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă să se dea de mâncare la toţi câţi cereau. Se făcea mâncare şi se cocea neîntrerupt. Aşa s-a făcut părinte tuturora, salvând pe mulţi de la moarte.

Pe când era la mănăstire la Secu, le scria ucenicilor de la Dragomirna: „Totdeauna să fiţi treji şi permanent să puneţi început de pocăinţă”.

A fost un mare învăţător al rugăciunii lui Iisus, căci şi aceasta se face cu sfatul celor iscusiţi. Zicea: „Fiind încă mândru, pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, ba încă ducând viaţă singuratică în pustie, acela, cu adevărat uşor va cădea în toate cursele diavoleşti”.

Mare râvnitor pentru viaţă de obşte, a fost un adevărat strateg în ceea ce priveşte rânduiala ostaşilor lui Hristos, căutând a ţine în luptă, adică la rugăciune, cât de mult se putea, întreaga suflare, de care se îngrijea cu dragoste şi blândeţe, calităţi a celor aleşi.

Şi a mai găsit pe pământ românesc, Sfântul Paisie cel Mare cum să pună în valoare caracterul universal al bisericii ortodoxe, căci cei ce-l urmau aparţineau multor culturi şi neamuri, dar unei singure credinţe drept măritoare.

Sfinte Cuvioase Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 

 

Calea licuricilor

Eram la Rohia la tatal calugarului pentru care am venit si care ne-a spus ca ar fi bine sa ajungem la manastire dupa slujba de noapte.Asa ca am dat o mina de ajutor la hranit si adapat animalele,am baut lapte prospat muls,direct din sustar si pe la zece (22) ne-am pornit.

Manastirea se afla in mijlocul unei paduri de fag,la citiva kilometri de sat,aproape de virful muntelui.Atunci era un drum frumos asfaltat si ici-colo  la cite un refugiu cu banci erau becuri.Noi mergeam povestind vrajiti de frumusetea padurii,de linistea tulburata doar de tipatul vreunei pasari de noapte si de sunetele specifice padurii dupa canicula zilei.Si tutul era iluminat de o luna rotunda si mare ,cit sa o cuprinzi cu ambele brate.La un moment dat,opriti sa fumam o tigara ,taceam privind lumina lunii filtrata de frumosii copaci,cind i-am zis lui Florin ca pe partea stinga a drumului sint licurici,iar pe partea dreapta,la fel.Uite,ne arata drumul spre manastire!Nici vorba,zice Florin.Ti se pare.Atunci l-am luat de mina si am coborit in padure,mergind intr-o directie aproximativa.Am stat pe loc pina ne-am obisnuit cu lumina slaba de sub coroanele copacilor si i-am aratat.In dreapta licurici,in stinga licurici francind o cale ingusta,cit sa incapa un om.Muti,am urmat calea licuricilor auzind din ce in ce mai tare si mai clar  un cor venit  parca din alta dimensiune.Corul calugarilor de la manastire,la slujba de noapte.La un moment dat am simtit un miros,pe care,dupa ce am mirosit mai multe recipiente a doua zi,am constatat ca era vorba de smirna.Eram la poarta manastirii,in apropierea cimitirului,iar calugarii iesiti de la slujba se indreptau spre padure,inspre noi.

Dupa ce am fost prezentat,am stat putin in povesti si Florin le-a spus cum am ajuns prin padure,iar unul din calugari a spus ca in drum spre o manastire nu te poti pierde.