Trebuie să mă obişnuiesc cu o nouă stare.
Fraţilor, sînt invizibil!
Din ce în ce mai des se lovesc oamenii de mine, pe stradă.Cîte unii mai zic- scuzaţi, nu v-am văzut!
E drept că sănt slab, dar cu haine pe mine mai arăt şi eu a om.
Azi dimineaţă m-am oprit la geamul unei bănci să văd dacă mă văd.Eu mă vedeam.
După aceea m-am gîndit că poate fi în funcţie de lumină, aşa că m-am fîţîit prin faţa geamului respectiv, să prind şi altă lumină, pînă a ieşit unul maare rău, de la securitate şi m-a întrebat ( culmea, amabil) ce fac.I-am explicat că vreau să văd dacă mă văd, că se bat oamenii de mine şi a zis omul să mai încerc şi la alt geam că se sperie clienţii băncii .
Na, am ajuns şi de speriat?
Săptămîna trecută la lucru a venit un coleg de la alt departament, a dat mîna cu toată lumea şi…a trecut pe lîngă mine.
Altă dată a intrat cineva în birou, s-a uitat la mine, apoi roată şi a întrebat- nu-i nimeni aici?
N-am răspuns, că dacă nu mă vede să nu se sperie de vocea mea…
Trebuie să mai fac nişte încercări.Să mă dau cu taxiul,dacă nu mă vede şoferul…E drept, că cine ştie pe unde mă duce…Sau prin mijloacele de transport în comun, poate nu mă văd controlorii.
Ooooo şi cîte aş mai putea faceee…
Dar întîi trebuie să mă obişnuiesc.
Filed under: Despre cuvinte | Tagged: birou, Blogul lui Fosile, colegi, de-ale mele, invizibil, lumina, obişnuinţă, slab, strada |
Fosile şi pietre 
Nici eu nu te văd, da-mi închipui că tre’ să fie cineva în spatele tastaturii. 🙂
E clar că m-ai văzut cîndva.Altfel de unde ai şti că încap în spatele tastaturii-cît o foaie de hîrtie.
Ai incercat sa treci prin zid?! 😁😁😁 Glumeam!
Daca te ajuta cu ceva si eu patesc invizibilitate de asta….m-am obisnuit….si eu sunt obeza si tot sunt de nevazut 😀😀😀
Printre cărămizi poate că m-aş putea infiltra, dar prin beton, nu prea cred.
Poate că dacă am fi împreună ne-ar vedea lumea.Măcar pentru a glumi.
Eh, trebuie să mă obişnuiesc şi eu.
Pai zic ca este cea mai buna treaba : sa ne obisnuim! 😄
O piţipoancă ce a ajuns celebră şi se perindă pe la toate televiziunile a spus odată un adevăr de necontestat: ca să te bage cineva în seamă, în România, trebuie să spui o prostie. Cu asemene articole, ce-ti dau de gandit până miroase a creier ars, sunt slabe şanse să te observe cineva. Eu v-am observat şi tare mă bucur.
Dacă sînt văzut în virtual, nu-mi mai fac probleme că aş fi invizibil.Măcar că m-ar distra ideea.
Mulţumesc!
Esti tare de tot. Mi-a placut aia cu colegul care a trecut pe langa tine dupa ce a dat mana cu toti. Si aia cu schimba „geamul”. M-ai facut sa rad de dimineata.
Mă bucur că te-am binedispus.
Pantofi luminiscenți sau un mecanism de sonorizare la fiecare mișcare… se poate depăși situația! Ca să nu mai spunem că uneori are și avantaje 🙂
Să sun ca maşinile alea care piscuie cînd dau înapoi.
Si-un pămătuf de pene pe cap şi-s în regulă.
🙂 )))
Ha,haaaaaaaaaa,draga Fosile ,parca ai fi acel actor din filmul ,,omul invizibil” care trecea prin zid ,sper ca ai vazut filmul ,dar mi-a placut si m-a amuzat povestea ta 🙂
O seara minunata !
Erau două filme.Omul invizibil şi Omul care trece prin zid.
Le-am văzut pe amîndouă.
O zi bună !
Da asa este ,ai dreptate si eu le-am vazut pe amandoua ,o seara frumoasa si un weekend minunat!
În lumea asta nebună, nebună, fiecare dintre noi ,uneori, pare invizibil și câteodată chiar ne dorim acest lucru.
Una e să vreau eu să fiu nevăzut şi alta să…
Săru’mîna!
Eu m-aș simți bine să fiu așa, nevăzută… M-aș simți mai în siguranță. 🙂
Așa sunt unii, au „orbul găinilor”! 🙂