Minunea Agheazmei din vremea lui Mihai Viteazul 1600-1601 (după Istoria Bisericii Româneşti din Ardeal de I. Lupaş)

Culeasa de Florin Mateiu.

Mihai Viteazul, înainte de a ajunge ban al Craiovei şi mai apoi domn al Ţării Româneşti, a fost un negustor, îndeletnicire prin care cutreiera lumea. A cunoscut bine viaţa creştinilor din Balcani, care se aflau pe vremea aceea sub stăpânirea turcească.

Credinţa sa şi caracterul puternic l-au făcut să ajungă domn al Munteniei, din voia Domnului Nostru Iisus Hristos, care ne-a arătat o cale a milostivirii Sale. Aceasta pentru că Mihai este domnitorul Unirii. Conştiinţa despre necesitatea unirii nu o avea doar el, acest domn plin de evlavie, căci citind pe cronicarii dinaintea sa vedem că această conştiinţă a vechilor romani exista în Ţările Române.

Că Mihai Vodă a fost un ctitor o mărturisesc hrisoavele şi cronicile spaţiului nostru până în Balcani ori părţile greceşti. Că el a fost un foarte bun diplomat şi conducător de oşti o mărturisesc fie şi indirect cronicarii contemporani cu el din Apus. Că faptele sale eroice au aprins speranţa în sufletele popoarelor din Balcani o mărturiseşte folclorul acestor neamuri creştine frăţeşti întru Domnul. Doar noi uităm să-l pomenim pe viteazul domn, aşa cum o merită.

În calitatea sa de principe al Ardealului a instituit o Mitropolie ortodoxă pentru ai săi şi acolo la Bălgradul ardelean (Alba Iulia). Mihai a vrut să zidească şi o biserică catedrală. Romano-catolicii se împotriveau prin cler sau prin nobili, zicându-i că legea lor este cea adevărată, vrând să argumenteze şi teologic cele afirmate de ei.

Atunci cucernicul domn le-a răspuns:

– Cearta de cuvinte este o osteneală fără capăt, dar şi fără ceartă vom putea dovedi cu ajutorul lui Dumnezeu cel ce ajută repede. Să mergem în mijlocul cetăţii şi acolo să se aducă apă curată şi arhiereul meu cu preoţii mei să o sfinţească în faţa tuturora, tot astfel să facă ai voştri din partea lor şi după ce o vor sfinţi, să o punem şi să o închidem în vase deosebite, pecetluind şi eu şi voi cu peceţile voastre apa şi uşile bisericilor. Şi a cui apă va rămâne nestricată, legea acelui este mai dreaptă, iar a cui se va strica şi legea să-i fie rea. Căci dacă apa mea va rămâne nestricată, după cum nădăjduiesc în Dumnezeu că va să fie, să-mi îngăduiţi fără vorbă să zidesc biserica, iar de nu, nu o voi zidi, aşa după cum voiţi voi.

Şi toţi au strigat:

– Bine, bine, aşa să fie!

Deci au sfinţit apa şi unii şi ceilalţi şi au aşezat-o pecetluită în vase diferite în biserica cea mare a latinilor (unde odihneşte Iancu de Hunedoara).

Si latinii (catolicii) şi-au sărat apa lor cu sare, să fie mai siguri pe ei. După 25 de zile desfăcând vasele de agheazmă au văzut că apa sfinţită de episcopul lui Mihai şi preoţii ortodocşi a rămas nestricată, pe când apa sfinţită de preoţii latini, cu toate că au pus şi sare în ea, s-a stricat atât de tare, încât s-a umplut toată biserica de miros greu, după desfacerea peceţilor. Şi a puţit acolo timp îndelungat.

Aşa a fost pusă temelia bisericii mitropolitane din Alba, dar căzu bravul soldat al lui Hristos. Şi a fost omorât Mihai în mijlocul alor săi… pe câmpia Turzii mişeleşte fu omorât. Nu zicem că de un catolic, ci de un necreştin de fapt. Şi doar cu jertfă, după un timp îndelungat, şi cu răbdare şi statornicie, au ajuns românii să aibă Mitropolie în Ţara Românească a Ardealului, provincia cea mai întinsă de pe harta actuală a României.

Prin mila Domnului şi buna administrare a Bisericii noastre strămoşeşti, iată că au ajuns românii ardeleni să aibă nu una, ci două Mitropolii în Transilvania, pentru buna păstorire a creştinilor ortodocşi români, dintre care unii încă vieţuiesc peste graniţă.

 

Doamne Iisuse Hristoase, Slavă Ţie!