De-ale mele

Sîmbătă am fost.

Ne-am dus la unguri după tutun.

Am pornit cam tîrziu de acasă, pe la 10 şi pe ploaie. Dar drumul a fost uşor, pe la Ciucea nu mai ploua, dar sufla tare vîntul, de trebuie să ţin tare de volan şi dacă mai si trecea cîte un camion simţeam că se opreşte maşina.

De la frontieră am mers încet.Unu, că  sufla foarte tare vîntul şi doi, că este restricţie de 60km/oră pe primii 10km.

Baiul e că pe sensul înspre  ţară era o coloană de Tir-uri de 15 km.Adică, în Ungaria cînd e zi naţională sau liberă din diverse motive pentru toată lumea, camioanele au interdicţie de circulaţie.Să poată populaţia să circule în linişte, dacă vor să se plimbe cu maşina.Si normal, cînd le-au dat drumul s-au adunat din o grămadă de frontiere, a traversat în viteză ţara( că ei au autostrăzi) şi s-au aşezat la rînd la frontiera noastră.Asta înseamnă că la întoarcere va trebui să o luăm pe rute ocolitoare.

Buun! Am ajuns la destinaţie, omul ( vînzătorul) anunţat din timp a venit la magazin- căci acolo sîmbătă de la 12 şi duminica toate magazinele sînt închise- ne-a dat marfa, t şi în discuţii  în ungureşte şi romîneşte în legătură cu rutele de întoarcere am plătit şi ne-am văzut de drum.

Ne-a zis Csabi, că ar fi o ieşire spre vama Marghita, dar drumul pînă acolo este foarte rău.

O oprire la un supermaket din afara oraşului şi la drum.

Cam după 10 km, poliţia ne-a dirijat pe o rută ocolitoare.Atîta doar că nicăieri nu scrie OCOLIRE şi trebuie să mergi pe pipăite.Noi şi încă două maşini -una de Italia  şi una de Bihor- am tot pipăit pînă ce, după 30 de km, am ajuns la poliţiştii care ne-au dirijat.

Noroc că un poliţist a dat explicaţii amănunţite unui sofer cu un Volvo şi ne-a zis să-l urmăm.

Fraţilor, ăsta , bag sama că era nervos rău şi tare grăbit, că mergea foarte  repede.Am accelerat şi eu, dar drumul este extrem de rău.Noroc că nu circula nimic din sens opus şi puteam merge cînd pe stînga, cînd pe mijloc, cînd pe dreapta.Accelerări, frînări, curbe.

Ocolirea ne-a costat  cam 80km.

Am fost tentat să comentez la graniţă şi despre drumuri şi despre lipsa indicatoarelor de ocolire, dar am fost sfătuit să-mi văd de drum, căci exista riscul să mi se dea interdicţie de intrare la ei pe o perioadă de timp.Căci, se pare că  nici autorităţi de la ei nu le place să le aminteşti că nu-şi fac treaba.

Fără alte probleme am ajuns acasă şi ne aştepta un mesaj de la Csabi, proprietarul magazinului din Ungaria.

Işi cerea scuze că ne-a dat rest cu 10000 de forinţi mai puţin.

Ar fi putut să, orice. Căci noi nu ne-am făcut monetarul, plus că am făcut ceva cumpărături şi de la supermarket.Plus că ne este relativ greu să facem calcule, tentaţi să transformăm în lei.Plus că am fi putut să-i pierdem…

Clar, este un om extrem de corect şi după ce şi-a făcut casa ne-a  scris mesajul cerîndu-şi mii de scuze.

Frumos!

Altceva.M-am întrebat cum îşi rezolvă ei cîmpurile, căci n-am văzut nici un foc.Nici fum, nici urmă de ars. Si au ceva cîmpii pe acolo.Adică, cam cît vezi cu ochii.

Prima expozitie

Am pornit la patru dimineata pe ceata.Era o asa ceata incit mergeam cu 30-40 km la ora.Eram aproape singur pe sosea si deja ma batea gindul sa ma intorc acasa.

Dar ,oare ,sa ma intorc?

Eram invitat ,prima data ,ca expozant la o expozitie de minerale,flori de mina,fosile si geme, care se tinea la Baia Mare.Problema era ca n-am putut sa merg de la inceput,adica de vineri si nici nu puteam sa stau pina la sfirsit,adica si duminica.

Mi-au spus sa merg totusi.Chiar si citeva ore in atmosfera de acolo justifica drumul.

La Gherla am oprit sa-mi dezmortesc picioarele , sa fumez citeva tigari pe o banca din centrul orasului si sa ma hotarasc daca merg mai departe sau nu.

Era cit se poate de clar ca pe intreaga vale a Somesului este ceata si posibil sa fie si dincolo de Chioar,pina la Baia Mare.Am hotarit sa plec,si pina la iesirea din Gherla,ceata s-a ridicat.

Era o adevarata bucurie sa conduci pe soseaua libera,in ritmuri de blues spre un loc in care erai asteptat cu bucurie.Desi nu conduc repede,mi s-a parut ca am ajuns foarte repede la Baia Mare si am fost preluat in virtejul  pasionatilor,iubitorilor de pietre adunati din toata tara si din Germania,Ungaria,Cehia,Polonia.

Imediat mi-au pus o masa la dispozitie,mi-au adus cafea sau o gustare ,daca doream si asteptau sa scot pe masa ce am adus.

N-aveam multe.Citeva jaspuri din Metaliferi,citeva agate filoniene din Gilaului si lemne silicifiate.

Pe unii ii cunosteam de la expozitiile din Cluj.Cailalti veneau,se prezentau -din Craiova,Bucuresti,Budapesta,Bistrita,Liberec,Munchen,Arad,Oradea.Era un adevarat virtej de chipuri si nume,dar cu totii zimbeau sau rideau in hohote cind vedeau o piatra,sau povestind intimplari de pe la prospectari.

Cind parea ca s-au mai linistit un pic,a venit n neamt la masa mea,s-a prezentat,a luat cite o piatra in mina si cu o lupa le-a studiat in amanunt apoi…m-a luat in brate rizind in hohote  si repetind ceva interogativ.Mi-a tradus cineva ,eram intrebat daca sint slefuite manual.Am raspuns ca da,le slefuiesc manual si iar m-a luat in brate  si m-a pupat pe obraji.

Pe vremea aceea participantii trebuiau sa puna etichete cu  datele specifice exponatului pe care il aveau,iar institutul care-in acest caz Institutul Geologic Baia Mare- gazduia expozitia,elibera Certificate de Autenticitate pentru cei care aveau nevoie de asa ceva.In special pentru straini.Ai nostri cunosteau toate pietrele de pe teritoriul tarii si nu aveau nevoie de astfel de certificate.

In jumatate de ora am ramas fara nici o piatra,dar am primit altele in schimb si am putut sa vizitez expozitia,sa cunosc oamenii,sa stam de vorba,sa ne bucuram ca sintem impreuna.

Dupa-amiaza m-am despartit cu parere de rau de cei pe care abia i-am cunoscut si cu promisiunea ca ne vom reintilni la urmatoarea expozitie,am plecat spre casa.

Aveam o stare speciala,de bine,de bucurie.Ma simteam insotit de toti cei pe care i-am cunoscut,de cei care s-au bucurat de pietrele mele,sau cei care le-au luat acasa la ei.Au luat odata cu ele si o parte din mine si era atit de bine.

La un moment dat,am observat ca in spatele meu,la distanta corecta vine o dubita cu numar de cluj.Nu intentiona sa ma depaseasca,mergind in acelasi ritm cu mine.Ii semnalizam gropile sau orice aparea pe parcurs si am mers asa pina in apropiere de Dej,cind a trecut el inainte.Proceda si el la fel ca mine si era mult mai usor de mers.De obicei,nu intru prin centrul Dejului.Exista o cale de ocolire,dar urmindu-l pe cel cu dubita am traversat centrul,am ajuns pe deal intr-un cartier de blocuri,am ocolit pe citeva stradute si ne-am oprit.

Omul s-a dat jos din masina lui,mi-a spus ca a fost placut sa calatorim impreuna,dar ca el acolo locuieste si nu mai merge mai departe.Pentru a ajunge pe drumul de Cluj sa merg…

Am ris amindoi si mi-am vazut de drum.Mergeam atit de linistit in urma lui,rememorind oamenii pe care i-am cunoscut,pietrele lor,incit nu mi-am dat seama ca cel din fata m-a semnalizat,ca a schimbat directia si ca sint intr-un cartier din Dej.

Ajuns acasa,abia asteptam sa mai pot slefui,sa mai merg pe teren sa caut si sa gasesc pietre.Parca tota aceasta bucurie a mea in preajma si impreuna cu pietrele avea un alt sens alaturi de atitia altii care aveau aceiasi bucurie.