Bucuria împărtăşită

Aşa sîntem făcuţi.Să ne împărtăşim cu alţii şi bune şi rele.Altfel parcă n-am fi întregi.

Eram în Bucegi cu un tovarăş de căţărare.Tocmai  am ajuns într-o zonă cu multe chei şi  voiam să le văd pe toate sau cît mai multe.Practic fiecare vale sau pîrîu are propriile chei sau canioane şi parcă m-ar fi durut sufletul să plec de acolo.Aşa că ne-am despărţit.Eu la plimbare, el spre ceva Colţi din zonă.

Nu era bine să fim singuri nici pentru mine, nici pentru el, dar…

De fapt singurul lucru pe care îl aveam în comun era căţăratul.Ori eu n-am venit numai la căţărare.Sînt atîtea de văzut,de simţit, de trăit pe munte în general încît cînd ai mai mult timp nu poţi să faci un singur lucru.

Ar fi de făcut o precizare.Deşi aveam acasă un Minolta şi două obiective, pe teren, pe munte luam cu mine un Vilia sau un Smena 8.Adică cele mai simple aparate foto cu putinţă.Ruseşti, de cea mai bună calitate şi cu care oricine putea face fotografii foarte bune.Si asta pentru că pe obiectiv era desenat timpul de expunere optim-pentru soare puternic, soare cu nori, nori sau pentru blitz şi pe cealaltă parte a obiectivului apărea diafragma optimă pentru timpul de expunere folosit.In plus un Smena 8 costa 30 sau 40 de lei şi se găseau la toate magazinele de specialitate din ţară.

Mergeam pe o vale care se îngusta din ce în ce  şi inima îmi bătea cu putere.Mă aşteptam la surprize plăcute.Ce mai, m-am trezit pe fundul unui canion, că abia se ghicea cerul undeva deasupra capului meu.Chiar mă gîndeam că n-ar fi bine dacă ar curge apă sau ar ploua sus căci torentul format, vijelios nu mi-ar da nici o şansă dacă m-ar prinde acolo.

Si a urmat distracţia.Se vedeau cîteva săritoare, căţărare…

Deja îmi părea rău că nu e şi prietenul meu, Puiu, cu care ne distrăm pe munţi.

Destul de greuţ am trecut de prima săritoare şi oprit să fac nişte poze m-am dezechilibrat aşa că am aruncat aparatul foto şi m-am prins de stîncă.Normal că aparatul s-a dus pînă jos sărind din piatră în piatră.Si tot normal că, rîzînd am coborît după el.Era în unica baltă de la bază, spart.Adică s-a dus şi aparatul şi filmul care era în el.De aparat nu-mi părea rău, dar pe film aveam 36 de fotografii frumoase.

Am urcat din nou şi am început cercetarea spre a merge mai departe.Ce frumuseţe.Era cutat peretele, de parcă era pielea unui căţel Şarpei şi în spatele unei cute am văzut întîi o firidă şi-apoi… un fel de tunel sau arcadă, dar care dădea mai sus.Imi venea să-l strig pe Puiu să vină să vadă minunăţia, frumuseţea care se întrezărea în continuarea acelui tunel.Cu pieptul umflat de emoţie m-am tîrît prin acel tunel de vreo cinci metri-probabil mai adînc, dar plin de aluviunile aduse de apa- şi am găsit în continuare tot felul de treceri, ba ca un ochi aproape perfect rotund, ba niste adîncituri concave, ba ici colo marmide cu cîte un ochi de apă în care se oglindea cerul.Era atîta frumuseţe, linişte, întreruptă din cînd în cînd de trecerea curentului de aer printre stîncile modelate el şi de apă.

Si eram singur.Să nu pot împărtăşi cu nimeni bucuria descoperirii, calea întortocheată spre în sus, muşchiul pe pietre sau cîte un firicel de apă prelins pe stîncă.Soarele sau umbrele, liniştea  şi bucuria de a fi acolo, în îmbrăţişarea muntelui.

Am lăsat acolo aparatul foto.Prins, forţat, între  nişte stînci,cu obiectivul în sus în aşa fel ca atunci cînd soarele trece pe deasupra lui, cîteva raze trecînd prin lentilele obiectivului să încălzească ochiul de apă de sub el.Poate ajută la ceva.

Si acum cînd îmi amintesc sînt cuprins de acea emoţie a cărui preaplin dă  lacrimi.

Ei bine, astfel de emoţii, de bucurii pălesc un pic cînd nu sînt împărtăşite, cînd nu sînt regăsite şi în privirile, gîndurile,mîinile tremurînde ale unui tovarăş, prieten sau oricine altcineva.

Parcă nu e la fel de fain dacă nu vezi şi pe un altul că a rămas cu gura căscată, rîzînd în hohote sau doar zîmbind cu ochii în lacrimi.

In plus, astfel de locuri întăresc prieteniile, legăturile dintre oameni şi legăturile oamenilor cu natura, cu împrejurul, cu acel tot din care facem parte şi noi.

Ar mai fi o precitare.

Nu spun unde este pentru că după cercetări pe google, nu este  cuprins într-un traseu turistic şi nu este marcat.

Cei care ştiu n-au nevoie de indicaţii, iar cei care nu ştiu e mai bine să nu ştie pentru că era cu dificultate ridicată, nu pentru oricine.

 

Anunțuri

Poza 222

Fotografii ciudate

https://fosile.wordpress.com/

Salvat de pasarica

Aveam chef sa traversez pe jos un defileu (din Apuseni) si urma sa ma intilnesc cu ceilalti prieteni la celalalt capat, la cabana.

Mi-a spus un localnic ca-i mult de mers si ca-i periculos, dar eu n-aveam incredere in astfel de avertizari.

Nu odata s-a intimplat sa intreb cite un bade, este mult pina la…, iar el imi raspundea: iaa, o zvirlitura de piatra.Si dupa o jumatate de zi de mers sa ajung sa ma intreb cu ce zvirle astia pietrele, cu tunul? ca eu n-ajungeam la destinatia propusa.

Mi-a mai spus ca daca, la un moment dat nu ma mai trage ata sa merg,mai bine sa ma intorc c-oi gasi o caruta care sa ma duca pina la cabana.

Mergeam linistit, fara ginduri, doar uitindu-ma jur-imprejur.

Frumos.Doar piriul si calea ferata ( ca nu este drum, sosea, poteca).

Munte, padure, piriu care trebuie des traversat pentru acces in amonte.

Nu-i problema, ca apa rar ajunge pina la genunchi si n-are viteza.Atita doar ca e rece.

Popasuri dese sa vad mai bine cite un copac sau ceva, orice.Pauza de…umbra, de tigara, degeaba.

Si intr-adevar, cam pe la jumatatea zilei parca nu erau picioarele mele.Erau atit de grele incit faceam efort sa le ridic si sa fac urmatorul pas.Parca trebuia sa imping aerul sa ma pot deplasa si era greu, viscos.

Am urcat pe calea ferata si cu greu inaintam, impiedicindu-ma de fiecare traversa, de fiecare piatra.

Ma gindeam ca e din cauza caldurii si abia asteptam sa inceapa tunelurile, sa ma racoresc.

Inainte de primul tunel, cel mai lung si in curba, s-a asezat in fata mea, pe linie o codobatura.Ba mergea dind din coada, ba zbura prin fata mea.

Normal ca mi-a atras atentia.Ma gindeam ca are cuibul in apropiere si vrea sa ma dirijeze in alta parte, dar oricit m-am uitat n-am vazut cuib.

Cum incepeam sa ma apropii de tunel, iar imi zbura prin fata si se oprea la distanta mica de mine, dind din  caraghios din coada ( ca asa face ea).

Hopa! O fi ceva cu fata asta, mi-am zis si m-am tras de linga linie.

La scurt timp a iesit din tunel un utilaj de cai ferate.Daca m-ai fi prins inauntru m-ar fi afisat pe peretii tunelului care este foarte ingust si in curba, de nu se vede cind vine ceva.

Au oprit si am facut schimb de tigari  si mecanicul mi-a spus ca de-acuma pot sa trec linistit ca pina la ora 20 cind trece acceleratul, nu mai este nici un pericol.

Am multumit, am maruntit toata piinea pe care o aveam la mine si am pus-o jos pentru pasarele sau cine va mai vrea, am multumit muntelui si mi-am vazut de drum vesel .

Acum da, erau picioarele mele si ma duceau in ritm alert spre destinatie.

Cabanierul ne-a povestit ca in zona, de cind exista calea ferata, au fost foarte multe accidente.Si oamenii cred ca muntele incearca sa te opreasca sa intri in tunel.De aceea e din ce in ce mai greu sa te deplasezi.

Unii zic ca au vazut tot felul de chestii de care erau atit de speriati incit se intorceau din drum.

Pe mine m-a salvat…pasarica.