Vacanță la mare

Vine Puiu ( prietenul meu dintotdeauna) cu propunerea să mergem la mare.

Stăm o săptămînă , ajutor de ospătar, să ne asigurăm cazarea și masa, după care încă o săptămînă să ne distrăm și-apoi venim acasă, ne echipăm și mergem în Vlădeasa.

De acord și am plecat.Adică el, că eu n-am reușit.

După o zi am primit telegramă că s-a instalat la Hotel Europa din Eforie Nord și mă așteaptă.

După două zile am reușit și eu să pornesc, dar am pierdut trenul direct.Următoarea alternativă era un accelerat pînă la Brașov, un personal pînă la Ploiești și dacă ăsta nu are întîrzieri,prind un rapid pînă la mare.

Lume multă la tren, plin de tineret , glume, cîntece.Ce mai, vacanță.Erau și cîțiva cu echipamente de munte, la fel de veseli și sincer să fiu, îi invidiam.

Din Brașov a urmat personalul.O demenție.Oprea,parcă, din metru în metru.Mă gîndeam că va trece o lună pînă ajunge la Ploiești.

La țigară, pe coridor, aflu de la niște montaniarzi că la Predeal, la Hotel Orizont e plin de OJT-iști veniți la contractări, iar la Cabana Gîrbova e o întîlnire mai intimă a Salvamontului.

Mă bag în vorbă și întreb cine.

Toma Boerescu, Aristide Stavros,Nicolae Ivan,Mihai Sîrbu,Ludovic Gyorffy,Ioan Giurculescu și încă.

Uau,  seniorii  și montaniarzii  salvamontului românesc! Cum să pierd așa ceva? Deci, la prima oprire, undeva înainte de Bușteni, am coborît să merg la Gîrbova.

I-am scris o vedere la Puiu, că că-i las informații la Predeal la OJT și la drum.Ce dacă eram în sandale, ce dacă aveam doar o cămașă subțire și niște pantaloni largi, că-mi puteam face cort din ei.Chiar mă gîndeam că voi lua șuturi în fund de la ei, dar merita.

Nu-i mare distanța  și nici probleme de cățărări, aproape întreg parcursul fiind prin pădure, dar  sandalele mele nu erau făcute pentru astfel de tratament și ca să fie totul cum trebuie a început ploaia, iar eu nu aveam la mine nimic pentru împotrivă.

Un prim popas.Ce să fac? Nu știam dacă și cînd mai am tren spre mare.Nu aveam nici un echipament specific muntelui, eram ud loarcă, ranița îmi tăia umerii, devenind din ce în ce mai grea din cauza apei, iar ploaia nu părea că are intenția să înceteze.Deci? Merg mai departe.

După ce mi s-au agățat pantalonii de niște rugi de mure și am căzut grămadă printre ei.Cu greu m-am desprins  după ce mi s-a rupt cămașa și m-am zgîriat pe întreaga suprafată a corpului-noroc că n-aveam prea multă suprafață- și mă ustura de mă trecea pișu, am făcut fîșii un maieu, cu care mi-am legat pantalonii pe lîngă picior, mi-am pus o legătură și pe frunte să-mi țină părul, fleoașcă, să nu-mi intre în ochi și la drum.Cu grijă, că îmi alunecat tălpile în toate direcțiile prin sandalele ude, că toată apa din cer și de pe copaci îmi venea în ochi, împreună cu multe crengi.

Cînd am ieșit din pădure am întîlnit un pădurar care mi-a făcut un foc, să-mi usc hainele și mi-a dat o foaie de nailon să mă protejez pînă la cabană și pe unde mai merg.Că, zicea el ( și-i dau dreptate), nu ești normal să pleci pe munte echipat de mare.Dar tot el a zis – asta m-a consolat nițel- că dacă tinerii ar fi normali omenirea ar  sta pe loc.Nu-i venea să creadă că am pornit la traversare în sandale.

Mi-a confirmat că la cabană sînt marii muntenari și și-a văzut de drum, mai rîzînd, mai vorbind singur.

Am stat, în adăpostul improvizat de pădurar, pînă dimineața și proapăt, vesel, uscat am pornit din nou prin ploaie.

La cabană n-am găsit pe nimeni.Dacă veneai asearăă…Au mers la Predeal, iar astăzi de dimineață spre Bîlea, în Făgăraș.

Imi venea să plîng de ciudă că m-am lăsat amăgit de un pic de bine la căldură.

Am coborît în Predeal, i-am scris o vedere la Puiu.Mă găsești acasă, să mergem pe Vlădeasa și am mers acasă să-mi tratez zgîrieturile și rănile de pe umeri de la ranița udă.

Morala: Cînd ceva nu-ți iese nici din prima și nici din a doua, las-o baltă, că nu-ți va merge nimic bine!

Si doi:Oriunde vrei să mergi, asigură-te că ai, măcar, strictul necesar pentru orice împrejurare!

Pestera

Pe la inceputul verii lui 1974, cam pe cind  ma pregateam pentru o drumetie in Apuseni, vine un prieten care cocheta cu ideea de speologie sa ma intrebe daca merg si eu la pestera.

Normal ca am fost de acord si in ziua plecarii am fost la gara, vesel, emotionat, incintat.

Erau 10 insi plini de voie buna, cu o gramada de echipament pentru coborire in subteran.

Nu-mi incapeam in piele de bucurie pentru ca ,pina atunci am fost doar prin pesterile intilnite prin diverse drumetii, dar numai cit se poate merge cu piciorul.Niciodata n-am coborit in subteran, in intunericul absolut.

Mi-am luat cu mine lanterna si o gramada de baterii.Echipamentul meu era bun, deci…

Am fost prezentat tuturor, m-au chestionat ce drumuri am facut, daca stiu catarare, cordelina, scarite si tehnici de catarare si au parut multumiti de raspunsurile mele.

Chiar mi-au spus ca e momentul sa traiesc experienta unei coboriri, in coarda, prin apa.

Ce mai, un adevarat vis pentru mine.Ma enervau opririle prea dese ale personalului, parca dura mult prea mult drumul cu trenul.

Ajunsi la Suncuius am coborit cu totii si intr-un vacarm de nedescris- glume, ris, chiote de bucuria reintilnirii cu muntele- am adunat toate bagajele si-am pornit spre pestera pe care urma sa o exploram.

Ajunsi in zona ne-am apucat de instalat corturile, de facut vatra pentru foc, de…

Eram peste tot unde era nevoie de ajutor si la sfirsit mi-am instalat si eu cortul (luat imprumut de la cineva).

Pe inserat, in jurul unui foc de tabara a inceput instructajul, indicatiile de lucru, ordinea de coborire si altele.Totul era nou pentru mine.Eram atent ce se discuta, imi verificam echipamentul cum faceau si ceilalti, imi zimbea si sufletul de fericire si nu-mi venea sa ma culc, in asteptarea diminetii.

Ma si vedeam cum salut rasaritul si-apoi…

Dimineata, la o cafea si o tigara s-a mai facut un instructaj si au inceput sa intre in pestera, pe rind, cei mai in virsta.Prietenul meu si cu mine eram un fel de curieri si executanti: fa asta!Adu-mi aia!Desfasoara cordelina! Trimite niste baterii!

Si uite asa, s-a dus prima zi, iar eu nici nu m-am apropiat de gura pesterii.

Deja eram un pic indoit, dar imi ziceam ca miine…

A trecut si ziua a doua si a treia, iar eu eram un fel de sluga prin tabara de la suprafata.

In ziua a patra, am intrebat un senior cind voi intra si eu.Mi-a spus ca , dupa ce pregatesc mincarea pentru toata lumea si dupa ce…., cind…

Mi-am dat seama ca n-aveam nici o sansa sa cobor.M-au adus pe post de sluga la dirloaga, pe post de fraierul de serviciu.Asa ca, dupa ce au coborit cu totii, am inceput sa mut obiecte dintr-un cort in altul, sa impletesc cordelina si sa-i fac noduri, am turnat apa in foc pina s-a udat bine tot jarul, am adunat toate bateriile de rezerva si le-am pus in fundul rucsacului sefului expeditiei.Am scos toti tarusii de la corturi si cu ajutorul fringhiei la care eram, din nou, de serviciu le-am trimis un bilet prin care i-am anuntat ca plec.

M-am plimbat un pic pe munte, dar eram tare suparat asa ca m-am intors acasa.

Prtin septembrie m-am intilnit cu prietenul speo si mi-a povestit ce harababura am lasat in tabara, cit de nervosi erau cu totii ca nu-si gaseau lucrurile , ca  le-am incurcat cordelina si am ascuns echipamentul, cum strigau unul la altul si se acuzau ca si-au batut joc de mine.

Au incheiat si ei si de atunci tot isi restituie unul altuia cite un obiect gasit printre bagajele si echipamentul propriu.

Eu am ramas cu un gust amar si n-am mai avut chef de expeditii cu asociatii sau cluburi.Am mers singur sau cu un prieten.Cit s-a putut am coborit si am vazut, dar mi-a disparut dorinta de speologie si mai ales, dorinta de a insoti profesionisti.

Legaturi stabile,legaturi aleatorii

primit pe mail

Legatura dintre fundul cailor si naveta spatiala (in caz ca v-ati intrebat vreodata ce legatura are coada vacii cu stampila primariei, paralelismul sinelor cu petele solare … )Ecartamentul standard al cailor ferate din Statele Unite este de 143.5 cm . Este un numar foarte ciudat. De ce se foloseste acest ecartament?
Pentru ca asa se construiau in Anglia, iar primele cai ferate din SUA au fost facute de englezi expatriati.
De ce construiau englezii asa? Pentru ca primele cai ferate au fost facute de oamenii care construisera tramvaiele premergatoare trenului si acesta era ecartamenul folosit de ei. Dar de ce se folosea la tramvaie acest ecartament?
Atunci cind au inceput sa se faca tramvaiele s-au folosit aceleasi scule si sabloane pe care le foloseau pentru a construi trasuri, iar la acestea, asta era spatierea rotilor. Dar de ce aveau trasurile nevoie de aceasta distanta intre roti?
Ei bine, daca ar fi incercat sa foloseasca orice alta spatiere, rotile s-ar fi rupt in cele din urma pe vreunul din vechile drumuri din Anglia, pentru ca aceasta era departarea dintre santurile sapate de alte roti de-a lungul timpului.
Cine construise aceste drumuri?
Primele drumuri ce acopereau mari distante in Europa (implicit in Anglia ) au fost construite de Roma Imperiala, pentru legiunile ei. Multe drumuri au fost folosite de atunci pina in ziua de azi. Iar carele de lupta romane au sapat primele santuri in ele, si dupa aceea toata lumea si-a potrivit rotile dupa ele, ca sa nu riste sa si le strice. De vreme ce carele de lupta erau facute de romani (sau la comanda lor) erau toate la fel in privinta
standardelor.
Ecartamentul cailor ferate din Statele Unite de 143.5 cm deriva din specificatiile originale pentru carele de lupta romane.. Birocratia este nemuritoare.
Astfel ca, daca vreodata va intilniti cu cine stie ce specificatii stranii si va intrebati „de unde curu’ calului le-au scos astia?” este perfect posibil sa fie o intrebare corecta, pentru ca, de exemplu, carele de lupta romane erau facute astfel incit latimea lor sa fie cat fundurile celor doi cai. Astfel am gasit raspunsul la intrebarea de la care am pornit initial.
Si acum partea interesanta. Cind privim naveta spatiala pe platforma ei de lansare, vedem doua rachete auxiliare atasate de rezervorul principal de combustibil. Acestea sunt „Solid Rocket Boosters” – SRB. SRB-urile sunt facute de Thiokol la fabrica din Utah . Inginerii care au proiectat SRB-urile ar fi vrut sa le faca mai mari in diametru, dar ele trebuiau transportate cu trenul de la fabrica pina la locul de lansare. Calea ferata trece printr-un tunel in munti. SRB-urile trebuiau sa incapa in tunel. Tunelul este facut pe masura caii ferate, care este la rindul ei cam cit dosurile a doi cai. Astfel ca, una din trasaturile esentiale ale propulsiei celui mai puternic mijloc de transport din ziua de azi a fost determinata acum mai mult de doua mii de ani, de latimea standard a unui dos de cal.sursa:http://www.naciente.com/essay94.htm

Precizarea sursei a fost facuta de domnul Mircea Popescu,caruia ii multumesc!