Emoția

Aveam un prieten cu care mă întîlneam cînd și cînd și povesteam de toate plimbîndu-ne pe străduțe sau la acasă la mine sau la el.Trecea timpul de parcă era strecurat printr-o sită, iar noi nu terminam ce s-a adunat de cînd nu ne-am văzut.

Pe unde ai mai fost, îl întrebam.

Prin Turcia, Spania.

Dar tu? Mă întreba el.

Prin Trascău, Metaliferi, Zarand.

Si ne luam vorba din gură pentru a ne transmite trăirile, experiențele, ciudățeniile sau plictisul.

La un moment dat l-a apucat pofta de scris și a vrut să mă antreneze și pe mine, căci , nu-i așa, scriem amîndoi și-apoi comparăm și alegem ce-i mai bun.

Mi-a pus o poză și mi-a zis să scriu un eseu.

Nu asta, dar una la fel de neutră.

Nu ești normal, l-am apostrofat! Pot să țes pe lîngă imaginea ta, dar nu-mi vine instant, pentru că e neutră.Nu-mi spune nimic, n-are nici un pic de emoție.

Si i-am exemplificat,

Așa ceva.

Sau,

așa.Vorbește de la sine.

Si i-am mai dat cîteva exemple.Si asta pentru că eu nu scriu SF sau povestiri din imaginație.Trebuie să fi trecut prin anumite situații ca să le pot descrie, rescrie, să pot transmite ceva , „unghia unui sentiment” ( vorba poetului Odysseas Elytis)

Cam asta cred că mi se întîmplă acum și de o vreme încoace, Mugur. Trec printr-o perioadă neutră, gri, fadă.

Noroc că am posibilitatea de a mă strecura cu ajutorul pozelor, deși iarna asta, cu adevărat iarnă cum n-a mai fost de mult, nici de poze nu mai am chef.

Imi lipsește emoția.

Reclame

Traiam si visam

https://fosile.wordpress.com/

Locuri speciale

Si Adrian:https://buceginatura2000.wordpress.com/ si Bolovanul:http://www.unbolovan.com/ au vorbit despre Stincile Sfinta Ana.

In plimbarile mele prin Bucegi am ajuns si eu de citeva ori acolo.

Sincer sa fiu, pe vremea aia nu ma interesa religia si nici nu-mi amintesc sa fi vazut vreo icoana.Poate si din cauza faptului ca de cite ori am fost vegetatia acoperea aproape in totalitate baza stincilor.

Nici de inscriptii nu eram preocupat pentru ca am vazut tot felul de la cruci „sculptate” cu cutitul in scoarta de copaci pina la: Betty+ Nelu=Love

Un nene-Nenea Vasile- muntean si padurean din Apuseni, cu care am cutreierat citeva veri mi-a zis , printre multe altele ca pe munte sint multe locuri mai speciale.Si asta din cauza faptului ca muntele este leaganul vietii.El a dat omului si de mincare si l-a si aparat.Dupa ce omul a invatat sa respecte muntele a stiut sa mearga si la cimpie si in toate celelalte zone de pe planeta.

Prin locurile mai speciale poti sa treci cu veselie , prin altele poti sa simti ceva deosebit si chiar daca nu-ti explici in ce consta deosebitul te poti simti bine.Dar sint si multe locuri in care te simti in nesiguranta, parca te urmareste cineva, ceva, simti niste energii, zicem noi acum,care te nelinistesc.In aceste locuri ai doua alternative.Ori pleci repede de acolo si nu te mai intorci ori te opresti , stai mai mult timp , incercind sa te integrezi si aratind respect.Nu respectul asa cum ni se pare noua ca ar trebui aratat , ci asa cum il cere acel loc.

Prima data cind am ajuns la stincile Sf.Ana eram cu un catarator care n-avea altceva in cap decit catarare, escalada, corzi si scarite.

Normal ca si eu  ma distram la fel, dar acolo  pur si simplu n-am vrut.Vroiam doar sa stau in liniste si sa ascult rasuflarea muntelui .

Mi-am amintit de vorbele lui nenea Vasile si am hotarit sa stau citeva zile.

Sa fie clar ca nici preotii, nici calugarii, nici pustnicii nu aleg calea asta pentru mine, pentru tine sau pentru noi.O aleg pentru ei insisi.Iar pustnicii, in mod special pentru a -si face ordine in viata si mai ales, in suflet.

In functie de cit de bine reusesc, ramin urme in locul in care au stat, in care s-au nevoit, in care s-au rugat si si-au inaltat sufletul.

Aceste urme le simtim cind trecem sau cind stam acolo.

A arata respect locului inseamna sa incerci sa te identifici cu mediul, cu starea, sa fii curat sufleteste.

Dupa cele citeva zile , oriunde am mers m-am simtit ca acasa, imprejurul- de la frunza la fiara- fiindu-mi prieten.

Tirziu am aflat ca acolo a fost schit, ca a adapostit pustnici si calugari.

Acasa (continuare)

Chiar si cind  se zugraveste se arunca o gramada de lucruri, dar la o mutare multe foarte multe ramin pe loc, altele se arunca, iar altele se pun atit de bine incit nu le mai gasesti, ramase in cutii sau bagaje nedesfacute.

Adolescentii.

Sint cei pe care nu-i intelege nimeni si care nu se inteleg cu nimeni.

Parintii, e clar, nu-i inteleg.Nici n-au cum, caci ei n-au fost adolescenti…

Adolescenta e momentul in care se traieste intens totul.Se experimenteaza totul- a-i mei se mirau ca le dispar medicamentele din casa, iar eu ma miram ca desi am amestecat toate cu toate nu ies bule sau aburi sau culori ca la ora de chimie.

Acasa, pentru adolescenti e locul in care parintii le ofera protectie  si mai ales,locul in care isi construiesc un sanctuar.

Isi mobileaza camera cu tot felul de chestii, pietre, capete de ata, flori sau frunze printre file de carti.Acolo viseaza singuri sau cu eroii cartilor pe care le devoreaza, acolo scriu versuri sau proza sau muzica, acolo cinta la chitara sau alte „instrumente” confectionate de ei.Acolo construiesc sau deseneaza sau impreuna cu prietenii fac fotografii, pregatesc excursii, viseaza impreuna.Acolo il fluiera prietenii, acolo vine prima fata ( baiat) in vizita…

Eram si eu ca toti ceilalti.Ma si mir cind aveam timp de toate.Si bicicleta si excursii si chitara si laborator foto si vioara si carti, caci le mincam pe piine si…

Eram cu o fata si…intr-un tirziu am reusit performanta de a o tine de mina.Adica, sa mergem de mina pe strada, in vazul tuturor- caci noi, in suprema fericire, nu vedeam pe nimeni.Era asa, un fel de zbor-plutire-vis si clar nimic nu era in jurul nostru.Eram doar noi doi, de mina.

Si cum pluteam noi asa, vedem amindoi deodata, in fata noastra o moneda de 1 leu.Am luat-o, am fugit pina la IRA la linia ferata si dupa ce a trecut un tren peste ea si s-a marit si aplatizat, am taiat-o in doua, am facut cite o gaura in fiecare bucata si le-am purtat purtat amindoi, talisman a norocului nostru comun.

Nu, nu mai exista.Nici sanctuarul, nici caietele cu poezii, nici…

Am reusit sa pastrez doar filmele foto.

Acasa e locul unde sint parintii si locul in care te regasesti copil, adolescent, tinar cu tot ce ai adunat, cu toate experientele, trairile adunate.

Si pentru mine a fost greu sa reincep de fiecare data sa-mi construiesc o legatura intre diferitele faze de viata si m-a ajutat mult legatura pastrata cu prietenii.Dar ma gindesc la parintii care-si lasa totul aici si se muta in alta tara sau ei se reintorc in tara, dar copii lor s-au nascut in alte tari si trebuie sa lase tot si sa vina aici.

Vor fi marcati mereu de frica de a pierde tot si a reincepe de la zero.Si asta inseamna si prietenii.

Ginditi-va parinti si la copii, cind vreti sa faceti schimbari de genul acesta!