Zidirea peșterii

Umblam brambura prin Apuseni într-o vară.Căutam locuri mai speciale, mai spectaculoase pe unde să merg cu diverși turiști.

Obosit de umblătură, cătărări și cotrobăiri prin tot felul de grote și peşteri, m-a prins noaptea fără să-mi fi făcut un adăpost așa că am strîns crenguțe și frunze sub un copac din apropierea unei stînci și m-am culcat.M-a trezit un zgomot continuu.Era un fel de gîjăit din mai multe voci de bărbați.Normal că curios, am mers în direcția din care venea zgomotul și la baza stîncii, lîngă un foc de tabără am văzut vreo zece bărbați grupați în jurul unui sicriu în care era un tînăr, iar la baza stîncii alți bărbați zideau, închideau cu pietre și ciment intrarea intr-o grotă.

Cei din jurul sicriului ziceau cu voce joasă, gîjăită, rar

Hai Vasîle, hai afară

Să mai vezi soarele iară.

Bărbații se tineau pe după umeri și se legănau în timp ce repetau aceleași cuvinte, aceiași chemare.

Văzîndu-mă, m-au prins și pe mine între ei și au zis

Lasă Vasîle pietrele

Hai să te cununi cu soarele.

Hai Vasîle, hai ficior

Că amu ai și martor.

Eu eram martorul la cununie.

Nu prea mai eram încîntat  de ce se petrecea acolo, îmi era și frig, dar parcă un frig care mă țintuia de pămînt și care îmi făcea pielea de găină.

Nu mai era mult pînă la răsăritul soarelui și înainte să pună ultima piatră, prin crăpătura ramasă s-a strecurat un fel de fum.

Atunci au luat mortul din sicriu și l-au dezbrăcat, m-au dezbrăcat și pe mine și ne-au dus la o apă din apropiere .

Au spălat mortul, iar pe mine m-au stropit cu apa aceea rece, de-mi clănțăneau dinții și m-au frecat pe tot corpul cu niște buruieni, după care m-au bătut peste picioare, pînă la genunchi cu urzici.

Am crezut că mor de usturime.Eram numai beșici și rană vie.Tremuram tot de durere.Noroc că n-a trebuit să particip și la înmormîntare, că nu suportam pantaloni pe mine.

Bărbații rămași la gura grotei au terminat de zidit și au plantat iederă să acopere total intrarea, iar după ce s-au spălat și ei în pîrîu, m-au doftoricit pe mine cu…vaselina cu care ungeau roțile căruțelor.Mi-a ajutat la vindecare, dar o săptămînă, permanent mă trecea pișu de durere  si atunci am aflat la ce am participat.

Tînărul, Vasile, a murit în peșteră, iar ritualul a fost făcut pentru a-i scoate sufletul afară și înainte de înmormîntare, să nu bîntuie.

Pe mine m-au urzicat pe picioare,  martor fiind la cununia cu soarele dimineții, să nu mă tragă și pe mine pămîntul, după înmormîntare.

Eu m-am nimerit acolo ca prostul, căci tinerii știind ce-i așteaptă, au fugit din sat.

Inainte să plec din zonă, un bătrîn mi-a spus să nu intru în peșteri, cam un an și ar fi bine să nu mai merg pe-acolo o vreme.

Ce să mai merg, că mi-a trecut pofta de drumeții prin Apuseni, de curiozități, de ritualuri.

Cînd am mai trecut pe acolo nici nu se putea ghici că în spatele stîncilor este o peșteră.

Acum sînt destul de multe peșteri zidite sau închise în Apuseni, dar numai din cauză că sînt valoroase și pentru a nu fi vandalizate.

 

Flautul

Prin clasa a cincea cind am fost la Liceul de Muzica  aveam un coleg slab,atit de slab ca te mirai ca poate sa mearga si certaret ca-ti venea sa-l bati.Tare rau de gura.In toate discutiile isi dadea parerea si ameninta pe oricine cu bataia: ca eu sint Osan,nu va puneti cu mine! zicea el.

Nu-i vorba,ca se mai bateau copii,mai ales cei care eram la internat si ne frecam toata ziua unul de altul,dar absolut intotdeauna se tinea cont ce instrument studia-adica,daca era la coarde sau clape,era cu desavirsire interzis sa fie lovit peste miini,iar daca era suflator era interzis sa fie lovit peste  buze,gura.

Baiatul asta iesea in evidenta prin faptul ca-si tinea instrumentul- flaut -la piept.

Mai ziceu pedagogii sau de pe la bucatarie: lasa flautul si hai sa…

iar el raspundea: -nu pot,ca daca nu-mi mai aude inima isi pierde ritmul,iar daca nu-l tin la caldura mea falseaza si nu mai stie sa cinte.

Toti ne iubeam instrumentele,le ingrijeam,vorbeam cu ele,iar cind cintam eram  doar sunet prelungit din suflet prin instrument spre cer,dar Marin  avea o legatura speciala cu flautul lui.

Nu-si dorea sa fie un mare interpret.El isi stia locul in orchestra.Chiar zicea de multe ori: ati vazut voi orchestra simfonica fara flaut? Nu exista asa ceva!

L-am regasit la Fabrica de Portelan Iris.Unul din cei mai buni desenatori,lucra la „Artistic” la „lucru manual”.

Ne-am bucurat amindoi si ne-am vizitat,ne-am petrecut multe  momente impreuna.Locuia intr-o garsoniera confort redus, intr-un bloc plin de copii,de zgomot,injuraturi,scandaluri.

Preda,de doua ori pe saptamina,la Scoala Populara de Arta,muzica.

La loc de cinste la el acasa era…flautul lui drag.Odata,dupa luungi insistente a cintat.Avea un flaut frumos,din lemn cu sunet moale,cald,catifelat.A cintat Serenada de Schubert si timpul a incremenit in ascultare.Nici un zgomot nu se mai auzea,nici un scandal,nici o injuratura,doar picurii sunetelor se prelingeau prin fereastra deschisa spre sufletul tuturor.Cinta si plingea.Lacrimile  ii curgeau pe obraji,pina pe instrument si se imprastiau dureros si greu imprejur.

Nu mi-a spus de ce a intrerupt muzica,de ce nu cinta intr-o orchestra,de ce nu mai cinta la flaut.

La doi ani dupa ce ne-am reintilnit s-a intors acasa,in Maramures si dupa un timp am aflat ca s-a stins.

Marin Hrusca.

Acum alinti sufletele ingerilor cu flautul tau iubit.

Tie iti dedic acum acest concert: