Sticlă

Rasucita

Printre dulciurile care mi-au placut foarte mult era si acadeaua aceea in doua culori, alb si rosu, rasucita.In copilarie imi placea taare mult.Imi cumparam una pe care a sfarmam  cu dintii si o  mincam rapid dupa care imi mai cumparam una pe care o savuram toata ziua.

Mergeam la nenea cu caruciorul cu dulciuri si-i ceream o „rasucita”.

Legat de rasucita este si o intimplare din perioada cind eram internat la Liceul de muzica din Cluj.

In curte, pe zidul dinspre Posta, erau si niste ateliere.Cumva, in subsol, ca trebuia sa cobori citeva trepte.Unul din ateliere era al unui sticlar.

Oooo, eram in stare sa stau ore intregi si sa ma uit in jos,la el, cum lucreaza.Stiam intregul proces tehnologic al prelucrarii sticlei .

Lua botul de sticla fierbinte, il fixa pe tub si sufla cite putin, sa-i dea forma dorita.Il mai punea in diverse causuri si iar sufla.In apropiere era si sala de studiu a suflatorilor alamisti.Adica trompete, tromboane, tube.Si parca si sticlarul, cind sufla in tubul lui , ii cinta sticlei care devenea pahar, vaza, si nenumarate alte articole.

Eram in stare sa fug din sala de meditatii-unde ne faceam temele supravegheati de pedagogi si de colegii mai mari- ca sa asist la transformarile din atelier.

Sticlarul se uita din cind in cind la mine, dar niciodata nu mi-a spus nimic, nici nu m-a chemat in atelier, chiar daca afara era frig.

Unul din procesele tehnologice era si pregatirea materialului ce urma a fi prelucrat.Facea lungi baghete de sticla colorata in alb si rosu pe care le taia la o anumita dimensiune si le punea intr-o lada din metal, afara, sa se raceasca incet.Imi placeau o gramada de resturi si ramasite de sticla, dar baghetele prea semanau cu „rasucitele” mele.Asa ca, intr-o zi mi-am luat una din lada.

Noroc ca m-a vazut, m-a luat in brate si a fugit cu mine la dispensarul scolii.Nici n-aveam aer sa strig.Mi-am ars cumplit miinile.Baghetele din lada aveau peste suta de grade.

Cam o luna n-am putut sa fac nimic cu palmele.Nici sa scriu, nici sa cint si ma dureau cind imi schimbau pansamentul  de-mi vinea sa fac pisu.Doar lacrimile imi curgeau pe obraji caci nu se lasau controlate, dar nu ziceam nimic.

N-a fost nici o schimbare, in „relatia” cu sticlarul.Atita doar ca, din cind in cind, imi aducea din oras cite o acadea „rasucita”.Iar eu, dupa ce mi s-au vindecat arsurile, am mers la atelier si am cintat.Nu mare lucru, caci n-aveam repertoriu, dar am cintat pentru el.