Pe Someș

https://fosile.wordpress.com/

Privirea

Sînt răcit.

Adică mucos, plîngăcios, îmi simt şi capul, mă doare carnea şi după ce îmi suflu nasul mi se înfundă urechile şi nu mai aud decît un murmur continuu de parcă ar fi valurile mării auzite noaptea de la distanţă sau frunzele unui plop la fiecare adiere de vînt sau aplauzele dintr-o sală îndepărtată.

Dacă tot e pauză şi e soare afară, mi-am zis că n-ar fi rău să merg pînă pe malul Someşului.Să stau, să ma uit la apă, la flori, la raţele sălbatice care populează rîul.

Sălciile plîngăcioase sînt pline de flori, nucii plantaţi pe mal au început să scoată frunze, buchete galbene de flori de rostopască înseninează  verdele crud al ierbii, iar răţoii frumos coloraţi se joacă prin apa care curge lin.

Mergînd pe o cărare din apropierea malului am văzut o raţa cu o grămadă de boboci înotînd pe lîngă mal.M-am oprit să-i văd şi ca să nu se sperie de mine.

Ba se fugăreau pe apă, ba se scufundau şi la un moment dat au ieşit pe mal, căutînd cîte ceva prin iarbă.

Toată această linişte, frumuseţe a fost spartă brusc de apariţia unui fulger portocaliu.O pisică mare s-a aruncat printre boboci în măcăitul disperat al raţei.Cînd am văzut raţa  şi bobocii pe apă, m-am liniştit, dar pe cărare a apărut pisica cu un boboc în gură.

Incă mai mişca amărîtul.

Pisica s-a oprit în faţa mea şi mă privea fix, dînd din nervos din coadă.

Am văzut ce  înseamnă o privire de ucigaş.

Nu-i era frică de mine.Mă privea triumfătoare, cu bobocul în gură şi după cîteva clipe a sărit peste un gard şi s-a dus.

Se mai auzea măcăitul disperat al raţei, apa curgea la fel de lin, sălciile plîngătoare se ondulau la fiecare adiere, soarele strălucea în continuare.Cu inima în gît mi-a trecut cheful de plimbare.

Rîpa

După ce porneşti la drum, durează destul de mult pînă ieşi din gîndurile obişnuite, din amintirile proaspete, din imaginile şi sunetele cotidiene.

Mi s-a năzărit pe vremea aceea să studiez plantele si am considerat ca cea mai buna zonă de studiu ar fi malul drept al Someşului de la Cluj pină la Dej.Nu mai ştiu ce anume m-a făcut sa aleg acest traseu, dar m-am pornit intr-o vara la drum.

Mergeam.

Dealurile de pe lînga malul Someşului sint destul de puţin inalte, au păduri si păşuni, deci verdeaţă cîtă vrei, dar eu mergeam de parcă aş fi fost in deşert.Mergeam pur şi simplu, fără gînduri, fără idei. Fara macar intenţia de a colecta o plantă, de a studia cu ajutorul lupei proaspăt cumparata vreo frunză sau un fir de iarba.

Mai treceam prin cite un sat , parcă, pustiit de oameni.Nimic nu mişca in arsita verii.Doar cîte o găină se lăuda că a făcut un ou sau cite un cîîine leşinat de cald şi de lene mai scotea cîte un hămăit la trecerea mea.Oamenii se odihneau, retraşi la umbra, pe cîmp, la locul de muncă.

Pe cite un drum era atita praf, că se afunda piciorul pînă la glezna şi mă gîndeam cît amar de noroi se adună acolo cînd plouă.

Si ca un răspuns la gîndurile mele s-a acoperit cerul de nori şi a inceput ploaia.

Nu se intrevedea nici un sat în apropiere, iar la distanţă destul de mare se vedea o pădure, deci n-aveam decît să merg prin ploaie ,prin noroiul de pe drum sau pe iarba alunecoasa de pe linga drum.

Ploua de parca s-a rupt cerul, cu picuri mari şi grei.Noroc ca nu sufla vintul, dar eram deja ud pînă la suflet.E drept, era nevoie de ploaia asta pentru pămînt, pentru plante, dar nu-mi era nicicum mie, care nu eram pregătit pentru aşa ceva.

Curgea fără intrerupere şi nu-mi mai auzeam nici gîndurile din cauza zgomotului permanent şi monoton.Părul imi era lipit de cap şi de faţă sub formă de laţe, ţigarile imi erau ude în pachet,simţeam cum îmi intră pe după guler, curge pe tot corpul şi se revarsă din pantofii in care picioarele îmi pleoscăiau.

Priveam doar in jos, că nu vedeam mai nimic din cauza apei care îmi intra in ochi.

La un moment dat mi-am ridicat privirea şi am văzut in faţa un obstacol.Era o rîpa destul de înaltă fără vegetaţie pe ea , greu de escaladat in condiţii de ploaie şi destul de lata- imi acoperea orizontul- pentru a merita să încerc s-o ocolesc.Părea ca dealul s-a rupt in două şi jumătate s-a scufundat.

Partea rămasă in picioare avea pădure, iar partea scufundată era acoperită cu o iarbă atit de frumoasă că mă şi miram că n-am vazut animale la păscut.

M-am dus pînă la baza rîpei în ideea ca pot să sap un adăpost cît de cît şi după ce se opreşte ploaia să fac foc şi să-mi usc hainele, dar am rămas uluit să constat ca rîpa in sine şi cam un metru in apropierea bazei era uscat.Parcă ploaia ocolea zona.M-am aşezat, din citeva uscături de măceş am făcut foc si mi-am instalat hainele la uscat şi normal, m-am apucat să cercetez locul.

Greu de priceput care-i treaba, dar cum se insera m-am pregatit de culcare şi urma să mai studiez eu dimineaţă.

S-a oprit ploaia, soarele apunea trimiţîndu-mi raze   frumos colorate cînd a apărut un bade.

Bună seara! I-am zis.

Sara bună! Mi-a răspuns.

Da de ce stai aici sub Rîpa necuratului, m-a intrebat omul.Nu vezi că aici nici nu ploua, nici nu-i ud după atîta amar de ploaie?

Da de ce crezi dumneata ca necuratul ar vrea să-mi fie mie bine pe vreme de ploaie? Nu mai bine e loc binecuvîntat? Să poţi sta pe vreme grea, să-ţi uşti hainele, să te odihneşti?

Zîci tu ceva, măi copile, că niciodată nu s-o petrecut nimic rău in locu ăsta.Da aşe zîc oamenii, că-i Rîpa necuratului şi tătă lumea să fereşte să treacă p-aici.Nici cu animalele nu vin şi uite ce iarbă faină îi.

Am dormit fără nici o problemă si dimineată am pornit spre Cluj în ideea că poate aflu despre ce e vorba şi mă întorc cu ajutoare pentru a cerceta în teren.

Locul este între Iclozel şi Silivaş.

Luat cu alte treburi n-am mai cercetat- de altfel nici nu ştiam de unde să o apuc, pe cine să întreb- şi nici n-am mai ajuns în zona.

Acum ploua mărunt la Cluj şi plouă şi la mine in suflet.

Poluare

https://fosile.wordpress.com/

https://fosile.wordpress.com/

Am ramas surprins cind am constatat ca de pe Cetatuie nu se mai vede orasul, decit in plan apropiat.

N-am mai fost prin zonele mai inalte de mult, iar cind intram in oras prin Feleac sint atent la drum, nu la peisaj.

Pe vremuri se vedea in amanunt fiecare cladire, fiecare cusca de ciine,fiecare copac sau floare.Acum, de pe Cetatuie se vad doar blocurile de pe linga Somes.

E drept ca a avut grija Boc sa nu mai fie prea multe flori, nici copaci, iar pe cei care am mai ramas prin parc i-au „toaletat” ca au ramas un fel de araci ca pentru fasole.

M-am gindit ca el s-a saturat de copaci si paduri de prin zona Rachitele ( Vladeasa) , de unde este, dar Clujul nu este la munte si fara copaci  si cu , din ce in ce mai multe masini si constructii vom ajunge sa nu mai putem respira, sa nu mai vedem nici macar in plan apropiat.

Pina si padurea Faget a devenit un nou cartier .

In ritmul asta, nu prea ramine ceva mostenire