Vacanță la mare

Vine Puiu ( prietenul meu dintotdeauna) cu propunerea să mergem la mare.

Stăm o săptămînă , ajutor de ospătar, să ne asigurăm cazarea și masa, după care încă o săptămînă să ne distrăm și-apoi venim acasă, ne echipăm și mergem în Vlădeasa.

De acord și am plecat.Adică el, că eu n-am reușit.

După o zi am primit telegramă că s-a instalat la Hotel Europa din Eforie Nord și mă așteaptă.

După două zile am reușit și eu să pornesc, dar am pierdut trenul direct.Următoarea alternativă era un accelerat pînă la Brașov, un personal pînă la Ploiești și dacă ăsta nu are întîrzieri,prind un rapid pînă la mare.

Lume multă la tren, plin de tineret , glume, cîntece.Ce mai, vacanță.Erau și cîțiva cu echipamente de munte, la fel de veseli și sincer să fiu, îi invidiam.

Din Brașov a urmat personalul.O demenție.Oprea,parcă, din metru în metru.Mă gîndeam că va trece o lună pînă ajunge la Ploiești.

La țigară, pe coridor, aflu de la niște montaniarzi că la Predeal, la Hotel Orizont e plin de OJT-iști veniți la contractări, iar la Cabana Gîrbova e o întîlnire mai intimă a Salvamontului.

Mă bag în vorbă și întreb cine.

Toma Boerescu, Aristide Stavros,Nicolae Ivan,Mihai Sîrbu,Ludovic Gyorffy,Ioan Giurculescu și încă.

Uau,  seniorii  și montaniarzii  salvamontului românesc! Cum să pierd așa ceva? Deci, la prima oprire, undeva înainte de Bușteni, am coborît să merg la Gîrbova.

I-am scris o vedere la Puiu, că că-i las informații la Predeal la OJT și la drum.Ce dacă eram în sandale, ce dacă aveam doar o cămașă subțire și niște pantaloni largi, că-mi puteam face cort din ei.Chiar mă gîndeam că voi lua șuturi în fund de la ei, dar merita.

Nu-i mare distanța  și nici probleme de cățărări, aproape întreg parcursul fiind prin pădure, dar  sandalele mele nu erau făcute pentru astfel de tratament și ca să fie totul cum trebuie a început ploaia, iar eu nu aveam la mine nimic pentru împotrivă.

Un prim popas.Ce să fac? Nu știam dacă și cînd mai am tren spre mare.Nu aveam nici un echipament specific muntelui, eram ud loarcă, ranița îmi tăia umerii, devenind din ce în ce mai grea din cauza apei, iar ploaia nu părea că are intenția să înceteze.Deci? Merg mai departe.

După ce mi s-au agățat pantalonii de niște rugi de mure și am căzut grămadă printre ei.Cu greu m-am desprins  după ce mi s-a rupt cămașa și m-am zgîriat pe întreaga suprafată a corpului-noroc că n-aveam prea multă suprafață- și mă ustura de mă trecea pișu, am făcut fîșii un maieu, cu care mi-am legat pantalonii pe lîngă picior, mi-am pus o legătură și pe frunte să-mi țină părul, fleoașcă, să nu-mi intre în ochi și la drum.Cu grijă, că îmi alunecat tălpile în toate direcțiile prin sandalele ude, că toată apa din cer și de pe copaci îmi venea în ochi, împreună cu multe crengi.

Cînd am ieșit din pădure am întîlnit un pădurar care mi-a făcut un foc, să-mi usc hainele și mi-a dat o foaie de nailon să mă protejez pînă la cabană și pe unde mai merg.Că, zicea el ( și-i dau dreptate), nu ești normal să pleci pe munte echipat de mare.Dar tot el a zis – asta m-a consolat nițel- că dacă tinerii ar fi normali omenirea ar  sta pe loc.Nu-i venea să creadă că am pornit la traversare în sandale.

Mi-a confirmat că la cabană sînt marii muntenari și și-a văzut de drum, mai rîzînd, mai vorbind singur.

Am stat, în adăpostul improvizat de pădurar, pînă dimineața și proapăt, vesel, uscat am pornit din nou prin ploaie.

La cabană n-am găsit pe nimeni.Dacă veneai asearăă…Au mers la Predeal, iar astăzi de dimineață spre Bîlea, în Făgăraș.

Imi venea să plîng de ciudă că m-am lăsat amăgit de un pic de bine la căldură.

Am coborît în Predeal, i-am scris o vedere la Puiu.Mă găsești acasă, să mergem pe Vlădeasa și am mers acasă să-mi tratez zgîrieturile și rănile de pe umeri de la ranița udă.

Morala: Cînd ceva nu-ți iese nici din prima și nici din a doua, las-o baltă, că nu-ți va merge nimic bine!

Si doi:Oriunde vrei să mergi, asigură-te că ai, măcar, strictul necesar pentru orice împrejurare!

Despre salvari

Mi-am adus aminte de intimplare dupa ce am citit articolul lui Buceginatura2000: https://buceginatura2000.wordpress.com/2014/12/16/actiuni-de-salvare-si-un-eveniment-de-alergare-montana-pe-timp-de-noapte/ si mai ales, comentariile.

S-a intimplat de multe ori sa ajungem pe munte in tinuta de strada.Si asta pentru ca nu era ceva programat si pregatit.

La un moment dat ne-a venit noua ideea de a ne angaja la Statia Meteo de pe Vladeasa.Ne incintam cu ideea ca e izolat, ca e pe munte, ca e aproape de cer, ca…si nenumarate scenarii.Dar principalul era ca e pe munte.

Asa ca, intr-o vara ne-am luat ceva pulovere, ceva pelerine de ploaie ne-am urcat intr-un autobus si am pornit spre Vladeasa.

In Sacuieu am intrat pe la Militie sa anuntam unde mergem ( nu erau telefoane mobile si era in ajutorul nostru sa se stie incotro mergem), sa ne informam de trasee , refugii si altele.

Dupa ce ne-am luat si ceva de mincare am pornit in pas vesel spre destinatia noastra, incintati de tot ce ne inconjura.

Se insera si noi ne indreptam spre un refugiu, deja imbracati gros cind ne-am intilnit cu un grup cam ciudat.Doi salvamontisti care insoteau patru tineri ( de virsta noastra, pe la 18-20 de ani) si care carau in spate tot echipamentul.

Adica ei au pornit pe munte in camasa cu mineca scurta, ca doar e vara, in sandale, fara un nailon sau o pelerina de ploaie, fara sa stie unde sint,fara hrana, fara sa stie unde merg si fara sa anunte undeva ce vor sa faca.Au ratacit pe munte doua zile pina i-au gasit salvatorii.

Pe vremea aceea salvari montane faceau militarii de la unitatile de vinatori si in zonele frecventate de turisti si salvamontisti autorizati.In rest, se ocupau de salvari iubitori de munte, dar care  isi procurau echipamentul din banii lor , iar „actiunile” afectau timpul lor liber sau „zile libere” de la servici, fara sa fie platiti.

Asa ca, tinerii salvati- speriati, lesinati de foame, plinsi, inghetati de frig- au fost „pedepsiti” sa duca ei echipamentul, ca sa se incalzeasca.Si noroc ca erau prea speriati ca sa fie obraznici, ca ar fi luat si bataie.Meritau.

In zilele noastre sint salvatori autorizati, dar nu poate fi platit efortul, muschii rupti, oboseala si ce-i mai rau, faptul ca nu sint sustinuti de autoritatile locale prin refugii, depozite de echipamente in diverse locuri pe munte- sa nu fie nevoiti sa duca de la baza amar de echipament.De asa ceva e nevoie pe munte, nu de biserici.

Iar cei care isi inchipuie ca toata lumea este la dispozitia lor ar trebui sa plateasca.Da sa plateasca scump, incit sa nu uite toata viata lor.

Si sa mai fie si nevoiti sa participe la cel putin o salvare, sa duca in spate echipament, sa se catere, sa se tirasca, sa treaca prin apa, prin noroi, prin zapada, gheata, furtuna, canicula, sa mai scoata din rahat un nemernic care-si inchipuie ca si muntele este ca si mosia parintilor lui.

Se spune prea putin despre salvatori.

Ar trebui sa scrie fiecare ziar, revista, televiziunile sa-i prezinte in actiune sau in timpul liber, iar autoritatile sa-i onoreze.