Sfântul Ioan de la Prislop † secolul al XVI-lea

de Florin Mateiu

Este şi el un Sfânt uitat de vreme şi de multe ori neluat în seamă, deşi cea mai vie amintire i-o păstrează locurile sale de baştină şi cultul său local.

Ioan a trăit în Eparhia Haţegului la Prislop. Într-o cronică, scrisă la aproape trei veacuri de la mutarea sa la Cele Veşnice, avem o plângere, o tânguire adresată de Sfântul nouă, celor de astăzi. Această cronică a fost scrisă de către un monah cărturar, dintre aceia care pleacă şi se pustniceşte cine ştie unde, la anul 1762 când mănăstirea Prislop cade sub rafalele tunurilor lui Buccow, distrugătorul a peste 250 de biserici şi mănăstiri ardelene. Şi dacă în acea cronică anonimă în versuri, scrisă la trei sute de ani după Sfântul, se plângea soarta mănăstirii de la Prislop, după alte trei veacuri nu am putea oare să ne întrebăm cu smerenie şi pertinenţă: oare, încercările care au lovit în credinţa poporului român din Transilvania, nu se datorează tocmai împuţinării credinţei şi pierderii din evlavie către Sfinţii neamului, pe care uneori i-am uitat, sau tindem să-i uităm, asemenea şi tradiţia, ca apoi să rămânem de izbelişte ca nişte orfani?

La începutul secolului al XV-lea Sfântul Nicodim de la Tismana a întemeiat aici, la Prislop sau Silvaş, o mănăstire cu viaţă de obşte. Mulţi călugări din Transilvania s-au nevoit aici în această mănăstire până în secolul al XVIII-lea când a fost distrusă.

Unul dintre aceşti mari sihaştri care a rămas în evlavia credincioşilor din Ţara Haţegului este Cuviosul Ioan de la Prislop, pe care tradiţia locală îl cinsteşte sub numele acesta de Sfântul Ioan de la Silvaş. Se pare că era originar din zona mănăstirii, din Silvaşul de Sus, şi a intrat în monahism în jurul anului 1500. Nevoindu-se în mănăstire în post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi şi privegheri, în deplină ascultare, a sporit mult în sfinţenie. Apoi s-a retras în munte, mai sus de mănăstire, pe Valea râului Silvuţ, unde a săpat cu cosorul o chilie în stâncă. Chilia se păstrează şi astăzi şi este cunoscută sub numele de „Chilia Sfântului” sau „Casa Sfântului”.

Credincioşii îl cinsteau ca Sfânt încă din timpul vieţii şi veneau adesea la peşteră să-şi spună necazurile şi să ceară sfat.

Aici în această peşteră, săpată cu osteneală de propriile mâini, s-a nevoit Cuviosul mulţi ani luptând cu ispitele cele drăceşti şi totdeauna trebuia prin rugăciune, căci stăruia Sfântul şi nu se ridica de la rugăciune până nu-i alunga pe demoni.

Acest rugător neîncetat s-a mutat la Domnul într-un mod martiric, căci, pe când Sfântul săpa o fereastră în chilia sa din stâncă, un om, aflat la vânătoare pe malul celălalt al pârâului, a tras asupra Sfântului cu arma, luându-l drept o fiară, sub nălucirile cele rele în care se afla acel om.

Aceasta a fost cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care a vrut să-l răsplătească pe sfânt şi cu cununa muceniciei. Aşa şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos Sfântul Ioan de la Silvaş.

Rudele au ridicat Sfintele sale moaşte din peştera sa şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre minunile ce se săvârşeau aici, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului.

Şi primind în dar Sfintele moaşte, acei călugări le-au dus în Ţara Românească la o mănăstire, probabil una dintre acelea care au fost dintotdeauna legate de Transilvania: Tismana sau Bistriţa Vâlcii, Curtea de Argeş sau Cozia.

Strămutarea moaştelor Sfântului arată sfinţenia sa, sufletul său este numărat în ceata Sfinţilor de unde se roagă pentru poporul său.

Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!