De-ale mele. Degetul

Cîndva, în urmă cu vreun an m-am întîlnit cu un prieten din tinereţe şi i-am spus că am scanat filmele şi dacă vine într-o zi pe la mine cu un stick i le dau.Tare s-a bucurat omul şi a promis că.

O fi uitat, s-o fi luat cu altele.Am uitat şi eu şi gata.

Cum, prin februarie am fost un pic în concediu medical- că aşa-i la mine, la fiecare început de an trebuie să am o problemă de sănătate, uneori mai gravă alteori mai puţin- am avut timp să iau filmele scanate în rînd şi să-i caut la om pozele.Că am făcut o grămadă, student la arte, i-am fotat schiţe, lucrări , încercări şi cu el şi prieteni prin cartier şi prin oraş.Poze de pe vremea cînd  avea părul mare şi pantaloni largi ( anii 70), căci acum e… o chestie rotundă şi cheală.

Buun, i le-am selectat, le-am pus pe un stick şi luîndu-mi şi un aparat foto  am pornit prin cartier.

Am sunat la interfon, dar n-a răspuns.Nu-i bai.N-o fi omul acasă, că circulă mult pe la tot felul de expoziţii.

M-am plimbat prin cartier, am făcut cîteva poze şi la întoarcere trecînd pe lîngă blocul lui, îl văd pe balcon.

L-am strigat, i-am arătat stick-ul şi…

-N-am timp.Sînt ocupat.

-Măi băiatule, durează mai mult să urc eu la etajul patru, decît pînă descarc pozele şi nu stau să te reţin.

-N-am timp, sînt ocupat.

I-am arătat un deget şi am plecat, fără să mă mai  uit înapoi.

Încă mai am pozele pe stick, căci sîntem prieteni şi poate, totuşi, le vrea.

De-ale mele

S-au mai strîns nişte mîini, s-au îmbrăţişat şi-au plecat, continuînd discuţia de unde au lăsat-o.Meciuri,cumpărături, trafic.., lăsînd în urmă sfîşierea, golul.

Da, viaţa merge mai departe cu griji, cu glume,cu probleme, chiar dacă într-un loc s-a oprit.

S-a mai dus un om.

Un om, un tată, un prieten.

O parte din noi merge cu el.O parte din el rămîne cu noi.Si amintirile.Serenade, chefuri, căsătorii, copii şi cîte şi cîte.

S-a spart gaşca.Primul din trupă a plecat.A vrut iasă în evidenţă.E primul care s-a însurat şi acum e primul care s-a dus.

Culmea, au trecut 36 de ani de cînd am fost,ultima data, toţi împreună.La nunta mea.

Sper că va face un pic de educaţie muzicală pe acolo şi ne va aştepta cu rock sau pop cînd vom merge şi noi.

Cale lină, prietene, în pas de slow blues!

Si hodini, că bag sama ţi-a ajuns!

Emoția

Aveam un prieten cu care mă întîlneam cînd și cînd și povesteam de toate plimbîndu-ne pe străduțe sau la acasă la mine sau la el.Trecea timpul de parcă era strecurat printr-o sită, iar noi nu terminam ce s-a adunat de cînd nu ne-am văzut.

Pe unde ai mai fost, îl întrebam.

Prin Turcia, Spania.

Dar tu? Mă întreba el.

Prin Trascău, Metaliferi, Zarand.

Si ne luam vorba din gură pentru a ne transmite trăirile, experiențele, ciudățeniile sau plictisul.

La un moment dat l-a apucat pofta de scris și a vrut să mă antreneze și pe mine, căci , nu-i așa, scriem amîndoi și-apoi comparăm și alegem ce-i mai bun.

Mi-a pus o poză și mi-a zis să scriu un eseu.

Nu asta, dar una la fel de neutră.

Nu ești normal, l-am apostrofat! Pot să țes pe lîngă imaginea ta, dar nu-mi vine instant, pentru că e neutră.Nu-mi spune nimic, n-are nici un pic de emoție.

Si i-am exemplificat,

Așa ceva.

Sau,

așa.Vorbește de la sine.

Si i-am mai dat cîteva exemple.Si asta pentru că eu nu scriu SF sau povestiri din imaginație.Trebuie să fi trecut prin anumite situații ca să le pot descrie, rescrie, să pot transmite ceva , „unghia unui sentiment” ( vorba poetului Odysseas Elytis)

Cam asta cred că mi se întîmplă acum și de o vreme încoace, Mugur. Trec printr-o perioadă neutră, gri, fadă.

Noroc că am posibilitatea de a mă strecura cu ajutorul pozelor, deși iarna asta, cu adevărat iarnă cum n-a mai fost de mult, nici de poze nu mai am chef.

Imi lipsește emoția.

Privind spre Retezat

de la mormîntul unui prieten.

Ce ți-e scris…

Aveam, pe vremuri, o cunoștință care ghicea în cafea.

Am mers la ea cu un prieten care se îndoia de posibilitatea de a vedea viitorul și care intenționa să o facă de rușine.

Buun!

Bem cafelele , la o țigară și o bîrfă, după care ne  spune la fiecare, pe rînd ce vede in ceașcă.

La V îi spune că în următoarea decadă va avea un accident și își va rupe ceva.

Buun!

După ce am plecat îmi zice V că nu se mai dă cu bicicleta, nici cu Mobra, nici cu cartul, are grijă pe unde merge, în special pe scări și nu va păți nimic.

După doua săptămîni m-am întilnit cu el și avea mîna în ghips.

Da ce naiba ai pățit, l-am întrebat?

Mi-am luat-o la cel mai urît mod cu putință.

Adică, mă plimbam prin parcul din Gheorgheni.Mă plimbam, înțelegi? Adică pas cu pas, încet, pe iarbă și nu-i destul că am călcat într-un căcat, dar am și alunecat pe el și am căzut și mi-am rupt mîna.Mai aveam două zile pînă se terminau cele zece zile.

Ce se întîmplă, tot se întîmplă.
Ce e scris se va întîmpla.

Da nu mai vreau să știu în avans ce urmează, că ți se dă viața peste cap.Si oricum, n-ai cum să prevezi toate alternativele posibile pentru a ocoli.

De-ale părinţilor

Azi-dimineaţă în drum spre lucru m-am întîlnit cu un prieten.

Normal ne-am salutat cu bucurie şi l-am întrebat ce face acolo.

Stau, zice şi mă uit cum merg alţii la muncă.

Că eu m-am lăsat.Da nu-i bai, că am din ce trăi.

Da de ce te-ai lăsat? l-am întrebat.

Păi, de cănd s-a mărit  mimimum pe economie, aştia ne-au tăiat sporul de vechime şi cîştigam mai puţin decît înainte.

Da, zic fetiţa ta ce mai face?

La naiba! A plecat de acasă.E cu unul şi stau în chirie.

Bine mă, da ce-ai vrut? Să stea cu voi şi să crească nutrii?

Coabitează, zic.

Să se căsătorească, să facă unu, doi, trei copii şi-apoi n-au decît să muncească şi să coabiteze cît vor , că la 31 de ani ai lor doar muncesc – să facă carieră.Si cînd s-or trezi că vor familie o să fie nişte legume zbîrcite şi îmbătrînite înainte de vreme şi or umbla  la medici  să le facă aspirări şi să-i invitro-eze şi alte manevre nu numai costisitoare, dar care le pune şi viaţa în pericol.

Adică, vrei să fii bunic?

Da, vrem să fim bunici.Pînă sîntem încă tineri, nu cînd om fi mumii.

Da cu ei aţi stat de vorbă?

Pînă acum am tot încercat, dar nu prea au ascultat, dar o să mergem toţi bătrînii- şi noi, şi ai lui- la ei să-i luăm la întrebări.

Merg că eu nu m-am lăsat de servici.

Servus!

Servus!

Giuvaieruri

M-a sunat simbata seara un prieten sa-mi spuna ca la Muzeul Etnografic este o expozitie de giuvaieruri si este invitat si un prieten comun, cu-ale lui pietre.

Buun.

Duminica, dupa ce am fost cu catelusa afara, am lamurit-o pe nevasta-mea – care si ea confectioneaza bijuterii- sa vina sa vada.Nu visam sa putem cumpara ceva  care sa contina Topaz Imperial, dar vazind, poate ii mai vin idei, iar eu pot sa mai povestesc cu  pasionatii in ale pietrelor.

Asa ca, pe la 11 am pornit pe jos, pe stradute in cautarea umbrei, spre centru.

La muzeu nu era nici un afis si nici pe internet n-am gasit nici o referire la o astfel de expozitie.

Noroc ca prietenul invitat era in curte si ne-a spus ca este …Conferinta Ezoterica cu lucrari, iar el este singurul invitat cu pietre.

Nici n-am mai intrat.Am povestit un pic cu el si ne-am tirit inapoi spre casa.

Pe la Matei Corvin speram sa gasim o banca la umbra.Dar au fost plantati citiva platani, care cresc foarte greu, iar cele doua banci aflate la umbra erau ocupate de bunici care-si supravegheau, motaind, nepotii care  se distrau cu arteziana.

Cu greu am ajuns acasa, am luat catelul si ne-am dus la Faget, in padure.Dupa aceea am mers la cumparaturile pentru saptamina urmatoare si gata ziua.

Da, o duminica deosebita.

N-a mai sunat prietenul, dar cred ca a fost o greseala de traducere.Probabil ca in ungureste „ezoteric” si „giuvaier” suna la fel.

Nu-i bai.

Lemn vechi

https://fosile.wordpress.com/L-am primit recent.

Este un lemn silicifiat.

Am vrut sa vad cum arata mai in amanunt,

Marit de 40 de ori

Marit de 40 de ori

Si asa,

Marit de 40 de ori

Marit de 40 de ori

Daca as avea un determinator, adica un atlas cu „lemnele” vechi de milioane de ani, as sti carei specii a apartinut exemplarul de la mine.

Pare sa fie un conifer, dar nu stiu sigur.

Trei pietre

A fost prin Muntenegru si mi-a adus de acolo trei pietre.

Multumesc!

https://fosile.wordpress.com/Jasp.

Cadourile muntelui

Era tot prin august si ma idreptam spre o gara de unde sa merg acasa.

Pe vremea aceea nu erau prea multi turisti nici macar la sfirsit de saptamina asa ca toti muntii erau numai ai mei.

Eram fericit.

Acea fericire care da pe dinafara.Care te face sa sari intr-un picior, sa te dai peste cap, sa te tavalesti prin iarba si sa cinti, ceea ce chiar faceam.

Interpretam In a gadda da vida a lui Iron Buterfly.

Adica asta:

Adica, mai bine zis o urlam din toata inima si interpretam, pe rind, fiecare instrument.

Doar eram singur, la intoarcere.

De obicei, camaradul meu de drumetie, programa totul in amanunt, dar de data asta nu l-am mai lasat.

Ca doar nu ne cronometreaza nimeni, facem ce vrem si daca nu este nici un loc la  cabana ( ceea ce era exclus) punem sacii in fata receptiei si nu cred ca o sa ne dea afara,

Si-atunci unde mergem? m-a intrebat Valentin.

Incolo! i-am raspuns, aratind o directie oarecare.

Si-asa am pornit pe munte fara marcaje, fara trasee, doar noi si imprejurul.

Am facut catarare pe Colti, cu doi alpinisti din Cehia.

Ei vorbeau ceha si o rupeau in germana, iar noi vorbeam romana si o rupeam in franceza.

Ne-am inteles perfect.Ne-a batut vintul pe stinca, am atirnat in corzi si ne-am leganat, ne-am impartit mincarea pe virf cu tot imprejurul la picioarele noastre.

Asta da, a fost un cadou!

Intr-o alta zi, la o stina, ne-am intrecut cu ciobanii la aruncat bitele- erau foarte buni si reuseau sa loveasca tinta de la mare distanta-, m-am hirjonit si tavalit cu ciinii pina au scos limba de-un cot, i-am ajutat cu oile si-apoi ne-am umflat de mamaliga cu lapte.

Am adormit la picioarele stelelor, iar linistea era tulburata doar de hamaiturile de control ale ciinlor.

Si-asta a fost un cadou!

Dupa o drumetie in zig-zag, cind incolo, cind incoace, ne cautam un loc mai ferit de campare pentru noapte pentru ca se pregatea de ploaie.

Mergind pe linga o stinca, vad la o inaltime de cam 10 m o grota.

Interesant, daca am fi venit din alta directie n-am fi vazut-o, din cauza orientarii stincii.

Am urcat si am gasit o grota de vreo 10 m lungime, trei latime si trei inaltime.

Erau inscriptii vechi, crestine si poate si mai vechi.

Nici nu puteam spera un mai bun loc pentru noapte si ploaie.

Era o atmosfera speciala acolo.Linistea totala tulburata doar in zona intrarii de zgomotul monoton al ploii.

Era, cumva, cald si bine.Era , parca si un miros special, placut, care te indemna la odihna, la meditatie, la rugaciune.

Am dormit ca doi prunci proaspat scaldati, inconjurati de ingeri si ne-am trezit dimineata zimbind fericiti, mai frumosi parca, mai tineri parca, mai puternici.

Asta a fost un alt cadou.

Ne-am catarat prin copaci, ne-am umbrit prin paduri, ne-am scaldat, urlind la raceala apei, prin piraie sau am mai trecut pe la cite o cabana doar sa-i salutam pe cabanieri si sa mai vada si ei chip de om.

Si cum spuneam, mergeam, sarind intr-un picior, urlind  „In a gadda da vida” si cam cind ma pregateam sa ” interpretez” soloul de baterie aud doua  chiote puternice.I-am raspuns fluierind din degete =salut!

A continuat cu trei chiote= pericol.

Apoi cu patru chiote= accident.

I-am raspuns cu cinci fluieraturi= vin dupa tine.

Si a continuat sa tipe din cind in cind ca sa-l pot repera.

Nu stiu daca se mai practica acest tip de semnale.

L-am gasit  intr-o ripa, sub o saritoare cu o glezna cit o lebenita si zdrelit rau la o mina.

Era extenuat de durere, lesinat de sete , topit de soare si inghetat de frig dupa o noapte si doua zile.Nici nu mai spera sa fie gasit de cineva si nici nu putea sa treaca de saritoare, chiar daca nu era mare.

I-am dat apa, o conserva de fasole cu cirnat, i-am pansat mina si i-am legat strins glezna.Dar n-aveam cum sa-l scot de acolo.La ,cel putin, suta lui de kilograme, nu-l puteam duce in spate pina sus.Nici sa-l imping, nici sa-l trag.

Solutia era sa merg dupa ajutoare.

In apropiere, cam la doua-trei ore de alergat  era un obiectiv militar, asa ca am pornit in goana sa caut soldati.

Cind am intilnit o patrula simteam ca-mi dau sufletul.

M-au legitimat, au anuntat prin statie si-apoi am pornit impreuna inapoi.

Omul a fost salvat, soldatii din patrula au primit permisie si au fost mentionati intr-un articol  din revista armatei „Pentru patrie”, iar eu  de cite ori am mai fost pe acolo, am primit permis ca sa pot circula  prin zona aflata sub control militar.

Asta a fost un alt cadou.