Intepenit in crapatura

Era prin anii ’70.Mergeam cu Puiu pe munte de vreo doua zile si cautam o fisura, o grota ceva pentru un adapost.

Nu erau copaci in zona, numai tufisuri si n-aveam chef sa ne apucam de impletit.In plus nori negri se buluceau pe deasupra noastra a ploaie si un vint turbat ne impletea parul in suvite.

La un moment dat am gasit o fisura in stinca, destul de adinca si ne-am zis ca asta-i.

Am intrat  grabit, ca incepea sa picure.Cam greu de inaintat, ca era ingusta tare, iar ranita nu ma lasa sa fac multe manevre.Suiera vintul prin fisura aia ca nu auzeam altceva si de aceea nu l-am auzit pe Puiu cind mi-a spus ca el nu incape si nu mai poate inainta.

M-am aplecat sa trec pe sub o protuberanta a stincii cind a inceput sa toarne de parca toata ploaia din zona curgea numai in fisura in care eram eu.Speram sa gasesc o grota in care sa nu fiu plouat,sa ma pot aseza si sa-l astept pe Puiu.

Trecut de umflatura, cind m-am ridicat in picioare am ramas intepenit.Nu puteam nici sa inaintez, nici sa merg inapoi, nici sa ma las jos, nimic.Si curgea apa, noroi, ierburi sau crengute pe mine.Cu parul in ochi, plin de noroi, ud leoarca si intepenit ,  cu o mina  in sus, cu care imi protejam ochii, iar una in jos, lipita de mine.Imi venea sa rid, sa injur, sa …

Noroc ca apa se scurgea undeva, in pamint , dar oricum eram ud pina la suflet.

Suiera vintul pleznindu-ma cu picurii de ploaie, sunau tunetele de parca toti muntii se prabuseau  si din cind in cind se lumina totul de la fulgere, iar eu stateam ca fraierul in mijlocul lor, intepenit intr-o crapatura.

N-avea sens sa ma zbat, ca mai rau m-as fi blocat.Am incercat, dupa ce mi-a mai venit inima la loc, sa profit de umezeala si sa-mi iau cutitul dintr-un buzunar al rucsacului.Dar asta insemna sa-mi las in jos mina ridicata.Dupa ce m-am agitat un pic am reusit sa-mi cobor bratul.Aveam senzatia ca se va rupe, iar un virf de stinca imi facea gaura in carne, dar am scos cutitul si am taiat baza rucsacului din care  au incept sa cada conservele si lucrurile mai grele.Era suficient sa se modifice volumul, iar eu sa pot sa ma misc si sa merg cu spatele, incercind sa-mi amintesc care au fost manevrele de inaintare, caci nu puteam inca sa ma intorc.

Nici nu mi-am dat seama cind s-a oprit ploaia, ca nu se mai aude urletul vintului, ca e noapte si se vad o gramada de stele.

Cind am reusit sa ies rupt, epuizat, cu o gramada de julituri si taieturi l-am gasit pe Puiu in fata unui adapost, la un foc zdravan si cu cafeaua si tigarile pregatite.L-a udat si pe el ploaia pina a reusit sa faca un adapost cit de cit uscat.

Puiu s-a speriat tare vazind ca nu poate inainta, ca nu vede unde sint, ca nu putem comunica si ca nu stie daca am patit ceva, daca am nevoie de ajutor si cum sa mi-l dea.

La lumina unui fulger m-a vazut cind deja veneam cu spatele si atunci s-a ocupat de adapost.

Baiu era ca trebuia sa ma intorc dupa conserve si lucrurile care au tot cazut din rucsacul taiat.

Ne-am spalat intr-o balta, ne-am schimbat hainele punindu-le pe cele ude la uscat si pina spre dimineata cu tigarile si cafeaua la indemina ne-am povestit prin ce am trecut fiecare.

Dimineata am facut bandaje cu frunze de patlagina presarate cu praf din coaja de rachita pentru taieturile si zgirieturile mele  si am recuperat, cu greu, lucrurile din fisura.

Am mai stat o zi acolo.

Mi-am cusut rucsacul, am facut un adapost  mai mare si mai bine protejat si ne-am plimbat prin zona sperind ca undeva, in preajma este o pestera, o grota spre care duce fisura aceea.Nu era.

Rautati

Eu am facut liceul in doua locuri.

Primul, cel ales si-a schimbat profilul si din clasa a 11-a m-am mutat la unul cu profil filo.

Dar primul mi-a ramas la suflet.

Buuun.

Deci, 1- cind am vazut la TV ca la Bucuresti a fost un festival turcesc, mi-a parut rau ca nu sint acolo, dar cind am aflat ca si la Cluj o sa fie, am refuzat o iesire pe dealuri pentru a merge acolo.

L-am localizat in fostul meu liceu- de clasa a noua si a zecea.

Cum n-am mai fost pe acolo de foarte mult timp, cu un picut de emotie si cu ocii in patru am vazut chiar de la intrare o femeie care statea la o masa si se indopa cu produse turcesti.Nu-i intelegeam rostul, caci intrarea era libera.

Buun.

Am vazut, am fotografiat, ne-am extaziat in fata picturii- EBRU- pe apa, am fost incintati de sticlarul care lucra in direct, cum s-ar spune, tot felul de obiecte interesante si bineinteles am facut roata la produsele traditionale.

Normal, ca am luat o cafea turceasca, care desi nu era la nisip, avea zat si a fost foarte buna.Stind la umbra la cafea ne-am rotit privirile prin curtea scolii.Ceva noutati, alt gard, acelasi atelier pe care l-am construit noi elevii, de la fundatie pina la acoperis si…la poarta umflata care se indopa cu produse turcesti.

Inainte sa plecam am stat la rind sa luam niste prajituri, la pachet si pina sa ne vina rindul am vrut sa vad, macar coridorul, unde a fost clasa mea.

-Nu-i voie! mi-a zis aceea.

-Am fost elev aici, si merg doar pina la usa.Vreau doar sa-mi amintesc un pic.

-Nu-i voie!

-Nu intru nicaieri, doar pina la usa.

-Nu-i voie! si a continuat sa se indoape

Puteam sa merg, pur si simplu, dar n-a vrut sa fac „spectacol”.

Sper ca i-a picat greu tot amestecul ingurgitat fara intrerupere si sa fuga la buda din cinci in cinci minute.

2.Ieri am venit pe ploaie pina la lucru.

N-ar fi prima data, dar cind am ajuns, desi am avut pelerina cu gluga, am fost ud leoarca pe pantaloni, pe picioare.Tot ce se aduna pe pelerina se scurgea pe pantaloni.

Mai era un coleg, la fel de gras ca si mine, ca se vede jur imprejurul lui, la fel de ud pe pantaloni.

In schimb, cei cu burta, bortosii, aveau pantalonii uscati.

A-i naibii…

Poza 158

https://fosile.wordpress.com/

Dupa ploaie

https://fosile.wordpress.com/

Poza 150

https://fosile.wordpress.com/

A venit

Ploaia

Ploaia

Ploua

https://fosile.wordpress.com/De 24 de ore ploua.

Ploua cu bulbuci, ca vara.

Atita ca nu e verdeata, ca sufla vintul cu frunze moarte, ca-i intunecat si urit totul, ca am avut o gramada de drumuri de facut si …

Ploua.

Cadourile muntelui

Era tot prin august si ma idreptam spre o gara de unde sa merg acasa.

Pe vremea aceea nu erau prea multi turisti nici macar la sfirsit de saptamina asa ca toti muntii erau numai ai mei.

Eram fericit.

Acea fericire care da pe dinafara.Care te face sa sari intr-un picior, sa te dai peste cap, sa te tavalesti prin iarba si sa cinti, ceea ce chiar faceam.

Interpretam In a gadda da vida a lui Iron Buterfly.

Adica asta:

Adica, mai bine zis o urlam din toata inima si interpretam, pe rind, fiecare instrument.

Doar eram singur, la intoarcere.

De obicei, camaradul meu de drumetie, programa totul in amanunt, dar de data asta nu l-am mai lasat.

Ca doar nu ne cronometreaza nimeni, facem ce vrem si daca nu este nici un loc la  cabana ( ceea ce era exclus) punem sacii in fata receptiei si nu cred ca o sa ne dea afara,

Si-atunci unde mergem? m-a intrebat Valentin.

Incolo! i-am raspuns, aratind o directie oarecare.

Si-asa am pornit pe munte fara marcaje, fara trasee, doar noi si imprejurul.

Am facut catarare pe Colti, cu doi alpinisti din Cehia.

Ei vorbeau ceha si o rupeau in germana, iar noi vorbeam romana si o rupeam in franceza.

Ne-am inteles perfect.Ne-a batut vintul pe stinca, am atirnat in corzi si ne-am leganat, ne-am impartit mincarea pe virf cu tot imprejurul la picioarele noastre.

Asta da, a fost un cadou!

Intr-o alta zi, la o stina, ne-am intrecut cu ciobanii la aruncat bitele- erau foarte buni si reuseau sa loveasca tinta de la mare distanta-, m-am hirjonit si tavalit cu ciinii pina au scos limba de-un cot, i-am ajutat cu oile si-apoi ne-am umflat de mamaliga cu lapte.

Am adormit la picioarele stelelor, iar linistea era tulburata doar de hamaiturile de control ale ciinlor.

Si-asta a fost un cadou!

Dupa o drumetie in zig-zag, cind incolo, cind incoace, ne cautam un loc mai ferit de campare pentru noapte pentru ca se pregatea de ploaie.

Mergind pe linga o stinca, vad la o inaltime de cam 10 m o grota.

Interesant, daca am fi venit din alta directie n-am fi vazut-o, din cauza orientarii stincii.

Am urcat si am gasit o grota de vreo 10 m lungime, trei latime si trei inaltime.

Erau inscriptii vechi, crestine si poate si mai vechi.

Nici nu puteam spera un mai bun loc pentru noapte si ploaie.

Era o atmosfera speciala acolo.Linistea totala tulburata doar in zona intrarii de zgomotul monoton al ploii.

Era, cumva, cald si bine.Era , parca si un miros special, placut, care te indemna la odihna, la meditatie, la rugaciune.

Am dormit ca doi prunci proaspat scaldati, inconjurati de ingeri si ne-am trezit dimineata zimbind fericiti, mai frumosi parca, mai tineri parca, mai puternici.

Asta a fost un alt cadou.

Ne-am catarat prin copaci, ne-am umbrit prin paduri, ne-am scaldat, urlind la raceala apei, prin piraie sau am mai trecut pe la cite o cabana doar sa-i salutam pe cabanieri si sa mai vada si ei chip de om.

Si cum spuneam, mergeam, sarind intr-un picior, urlind  „In a gadda da vida” si cam cind ma pregateam sa ” interpretez” soloul de baterie aud doua  chiote puternice.I-am raspuns fluierind din degete =salut!

A continuat cu trei chiote= pericol.

Apoi cu patru chiote= accident.

I-am raspuns cu cinci fluieraturi= vin dupa tine.

Si a continuat sa tipe din cind in cind ca sa-l pot repera.

Nu stiu daca se mai practica acest tip de semnale.

L-am gasit  intr-o ripa, sub o saritoare cu o glezna cit o lebenita si zdrelit rau la o mina.

Era extenuat de durere, lesinat de sete , topit de soare si inghetat de frig dupa o noapte si doua zile.Nici nu mai spera sa fie gasit de cineva si nici nu putea sa treaca de saritoare, chiar daca nu era mare.

I-am dat apa, o conserva de fasole cu cirnat, i-am pansat mina si i-am legat strins glezna.Dar n-aveam cum sa-l scot de acolo.La ,cel putin, suta lui de kilograme, nu-l puteam duce in spate pina sus.Nici sa-l imping, nici sa-l trag.

Solutia era sa merg dupa ajutoare.

In apropiere, cam la doua-trei ore de alergat  era un obiectiv militar, asa ca am pornit in goana sa caut soldati.

Cind am intilnit o patrula simteam ca-mi dau sufletul.

M-au legitimat, au anuntat prin statie si-apoi am pornit impreuna inapoi.

Omul a fost salvat, soldatii din patrula au primit permisie si au fost mentionati intr-un articol  din revista armatei „Pentru patrie”, iar eu  de cite ori am mai fost pe acolo, am primit permis ca sa pot circula  prin zona aflata sub control militar.

Asta a fost un alt cadou.

 

 

Picuri

https://fosile.wordpress.com/

Dupa ploaie

https://fosile.wordpress.com/