Bucuria împărtăşită

Aşa sîntem făcuţi.Să ne împărtăşim cu alţii şi bune şi rele.Altfel parcă n-am fi întregi.

Eram în Bucegi cu un tovarăş de căţărare.Tocmai  am ajuns într-o zonă cu multe chei şi  voiam să le văd pe toate sau cît mai multe.Practic fiecare vale sau pîrîu are propriile chei sau canioane şi parcă m-ar fi durut sufletul să plec de acolo.Aşa că ne-am despărţit.Eu la plimbare, el spre ceva Colţi din zonă.

Nu era bine să fim singuri nici pentru mine, nici pentru el, dar…

De fapt singurul lucru pe care îl aveam în comun era căţăratul.Ori eu n-am venit numai la căţărare.Sînt atîtea de văzut,de simţit, de trăit pe munte în general încît cînd ai mai mult timp nu poţi să faci un singur lucru.

Ar fi de făcut o precizare.Deşi aveam acasă un Minolta şi două obiective, pe teren, pe munte luam cu mine un Vilia sau un Smena 8.Adică cele mai simple aparate foto cu putinţă.Ruseşti, de cea mai bună calitate şi cu care oricine putea face fotografii foarte bune.Si asta pentru că pe obiectiv era desenat timpul de expunere optim-pentru soare puternic, soare cu nori, nori sau pentru blitz şi pe cealaltă parte a obiectivului apărea diafragma optimă pentru timpul de expunere folosit.In plus un Smena 8 costa 30 sau 40 de lei şi se găseau la toate magazinele de specialitate din ţară.

Mergeam pe o vale care se îngusta din ce în ce  şi inima îmi bătea cu putere.Mă aşteptam la surprize plăcute.Ce mai, m-am trezit pe fundul unui canion, că abia se ghicea cerul undeva deasupra capului meu.Chiar mă gîndeam că n-ar fi bine dacă ar curge apă sau ar ploua sus căci torentul format, vijelios nu mi-ar da nici o şansă dacă m-ar prinde acolo.

Si a urmat distracţia.Se vedeau cîteva săritoare, căţărare…

Deja îmi părea rău că nu e şi prietenul meu, Puiu, cu care ne distrăm pe munţi.

Destul de greuţ am trecut de prima săritoare şi oprit să fac nişte poze m-am dezechilibrat aşa că am aruncat aparatul foto şi m-am prins de stîncă.Normal că aparatul s-a dus pînă jos sărind din piatră în piatră.Si tot normal că, rîzînd am coborît după el.Era în unica baltă de la bază, spart.Adică s-a dus şi aparatul şi filmul care era în el.De aparat nu-mi părea rău, dar pe film aveam 36 de fotografii frumoase.

Am urcat din nou şi am început cercetarea spre a merge mai departe.Ce frumuseţe.Era cutat peretele, de parcă era pielea unui căţel Şarpei şi în spatele unei cute am văzut întîi o firidă şi-apoi… un fel de tunel sau arcadă, dar care dădea mai sus.Imi venea să-l strig pe Puiu să vină să vadă minunăţia, frumuseţea care se întrezărea în continuarea acelui tunel.Cu pieptul umflat de emoţie m-am tîrît prin acel tunel de vreo cinci metri-probabil mai adînc, dar plin de aluviunile aduse de apa- şi am găsit în continuare tot felul de treceri, ba ca un ochi aproape perfect rotund, ba niste adîncituri concave, ba ici colo marmide cu cîte un ochi de apă în care se oglindea cerul.Era atîta frumuseţe, linişte, întreruptă din cînd în cînd de trecerea curentului de aer printre stîncile modelate el şi de apă.

Si eram singur.Să nu pot împărtăşi cu nimeni bucuria descoperirii, calea întortocheată spre în sus, muşchiul pe pietre sau cîte un firicel de apă prelins pe stîncă.Soarele sau umbrele, liniştea  şi bucuria de a fi acolo, în îmbrăţişarea muntelui.

Am lăsat acolo aparatul foto.Prins, forţat, între  nişte stînci,cu obiectivul în sus în aşa fel ca atunci cînd soarele trece pe deasupra lui, cîteva raze trecînd prin lentilele obiectivului să încălzească ochiul de apă de sub el.Poate ajută la ceva.

Si acum cînd îmi amintesc sînt cuprins de acea emoţie a cărui preaplin dă  lacrimi.

Ei bine, astfel de emoţii, de bucurii pălesc un pic cînd nu sînt împărtăşite, cînd nu sînt regăsite şi în privirile, gîndurile,mîinile tremurînde ale unui tovarăş, prieten sau oricine altcineva.

Parcă nu e la fel de fain dacă nu vezi şi pe un altul că a rămas cu gura căscată, rîzînd în hohote sau doar zîmbind cu ochii în lacrimi.

In plus, astfel de locuri întăresc prieteniile, legăturile dintre oameni şi legăturile oamenilor cu natura, cu împrejurul, cu acel tot din care facem parte şi noi.

Ar mai fi o precitare.

Nu spun unde este pentru că după cercetări pe google, nu este  cuprins într-un traseu turistic şi nu este marcat.

Cei care ştiu n-au nevoie de indicaţii, iar cei care nu ştiu e mai bine să nu ştie pentru că era cu dificultate ridicată, nu pentru oricine.

 

Anunțuri

O mică drumeție

Astăzi mi-am dat greața și am făcut o mică excursie pe munte.M-am plimbat singur , cum cîndva am făcut-o de atîtea  ori.Doar o plimbare.

Senin, iarbă, flori, vîntul cîntînd, pădure, munte.Încetuc, la soare sau la umbră.

Mi-a plăcut.

Atenţie la mocăniţă!

Am mers cu un prieten care a terminat medicina, să aleagă locul unde va practica.Avea de ales între  Abrud şi Baia de Aries.Omul s-a interesat ce clinici sau spitale  şi ce fel de populaţie  sînt în zonele respective.A ales Baia de Arieş pentru că e un orăşel micuţ, de munte şi cu exploatare minieră.

Buun!

.Paralel cu şoseaua era- încă mai este, dar nu mai funcţionează- linia mocăniţei care transporta tot felul de la Turda pînă la Abrud.Acum mai circulă doar de la Cîmpeni la Abrud.Cîţiva kilometri.

Normal că datorită reliefului linia intersecta destul  de des  şoseaua, dar avînd în vedere circulaţia redusă la vremea aceea, nu erau prea multe probleme.

Din cauză că ne-am lungit în Baia de Arieş am pierdut şi autobuzul şi mocăniţa, aşa că am pornit pe jos fără nici o grijă, deşi mai mulţi şi de la spital şi de prin localităţile întîlnite ne-au recomandat să rămînem locului pînă dimineaţa.Am întrebat care ar fi motivul grijii lor şi am aflat că…noaptea e periculos.

Am rîs de fiecare dată pentru că am călcat împreună munţii şi ziua şi noaptea şi n-am păţit nimic.De ce ar  fi mai periculos pe şosea?

Ne-a zis un paznic de noapte  din Sălciua  „că umblă tot felul, care nu-s normali”.Adică, oameni bolnavi psihic, nebuni? am întrebat noi.

Nuu, nuu.Nu-s oameni.

Lămuriţi, ne-am văzut de drum.

După ce că era o noapte fără lună şi nu se vedea mare lucru- şoseaua nu era marcată- s-a pornit şi o ploaie măruntă.Nu era nici un bai.Mergeam povestind, glumind sau tăcînd ascultînd liniştea ploii şi din cînd  în cînd glasul Arieşului în treceri peste pietre.

La un moment dat  la o trecere a liniei peste şosea , cineva din spate fugea spre noi strigînd: Atenţie la mocăniţă! Atenţie la mocăniţă!

Nici vorbă de vreo mocăniţă la ora aia, dar l-am aşteptat pe om să-l liniştim şi să mergem împreună mai departe.

Era un tînăr cam de vîrsta noastră şi am bănuit noi că era cioban.Îmbrăcat cu veston militar, pantaloni groşi de pănură, bocanci militari, iar pe cap o căciulă de oaie, întoarsă pe dos, de se vedea albul de la distanţă.

Am mers împreună pînă aproape de Buru.Nu prea era vorbăreţ, cum ne aşteptam, n-a vrut ţigări de la noi şi doar mormăia din cînd în cînd.Parcă vorbea cu un cîine, dar n-am văzut aşa ceva in apropiere.Si de cîte ori trecea linia mocăniţei peste  şosea se agita  şi repeta, griji la mocăniţă!

Ajunşi înainte de Buru, cam pe la intrarea spre cabană a zis că el nu mai vine  şi…Mulţam că m-aţ primit tovarăş şi aţ vorovit ( vorbit) cu mine, că alţîî cînd mă văd o iau la fugă zdierînd ( srigînd, urlînd).

Ne-am întors să dăm mîna cu el şi…nu mai era.

Crud

https://fosile.wordpress.com/

Libertatea unora

Era joi seara.Am ieșit cu cățelușa la plimbare.Plimbarea obișnuită unde ea aduce zîmbetul pe fața oamenilor cînd se oprește în fața lor dînd din codiță.

Mai mulți i-au zîmbit și au mîngîiat-o, alți căței  i-au făcut curte, a mirosit totul în amănunt, că nu se știe cine a mai trecut pe acolo într-o zi.

Deci, o plimbare normală, mai ales că a ținut cu tot dinadinsul să-i susțină vocal pe căteii care așteptau la cîte o ușa de magazin și protestau, să se certe cu cîte o ceva care nu sună bine, o motocicletă care sună prea tare, un tip cu o căciulă caraghioasă.Căci da, e tare vorbăreață cățelușa noastră.

La un moment dat venea din direcție opusă o tînără cu o cațelușă.Nici un bai .Cățelușa era liberă și zburda pe trotuar.A venit la noi, s-au mirosit și a mușcat-o pe a noastră.Am intervenit, căci a noastră fiind în lesă nu se putea apăra.

https://fosile.wordpress.com/Dacă aș fi fost un tîmpit și i-aș fi dat un picior la cealaltă cățelușă?

Dacă aș fi alungat-o în stradă unde circulația este mare?

Dacă?…

Oare de ce tînăra nu-și plimba cățelușa în lesă, dacă știa că e agresivă?

Sau nu știa? Cu atît mai mult, mai ales că nu o asculta, preocupată să mai atace și să se ferească de mine, care o amenințam cu degetul.

Doctor, anestezie locală, cusut, antibiotic,…aveți grijă să nu-și scoată firele…, îi dați cite jumătate de mîine seară…

Noroc că nu e supărăcioasă , cum era prima noastră cățelușă care, după o astfel de întîmplare, n-ar fi vorbit cu noi o lună.

Acum e mai bine, e veselă, povestește cu toată lumea, se bagă in seamă și normal că patul e numai al ei.

Altfel

Mergînd mult şi prin oraş şi prin natură m-am obişnuit să văd  şi chiar să caut, tot ce e altfel.

Copaci altfel, frunze, stînci, pietre, plante, trifoi cu patru, cinci sau mai multe foi.

Azi, ieşind la o ţigară în ploaie mi-am zis că dacă tot mă udă , măcar să mă plimb puţin.

Si printre ierburi am găsit primul trifoi cu patru foi din acest an.Pe frunzuliţa în plus scînteia un picur diamantin de ploaie.

Plimbare

Ieri ne-am plimbat.

Erau asa de jos norii, ca nici aparatului foto nu i-a placut lumina.Dar era liniste,culmea, fara vint si ne-am plimbat prin noroaie-cu fiecare pas eram mai grei si mai inalti.

Normal, am fost in zona Cheilor Turzii.

Plimbare de decembrie, poate ultima din acest an pe munte.

https://fosile.wordpress.com/https://fosile.wordpress.com/https://fosile.wordpress.com/