Bătrînul

De-a lungul timpului am avut tot felul de îndrumători care m-au ajutat să răzbesc.

Pe unul din aceşti îndrumători  l-am întîlnit numai în Bucegi, dar mi-a fost de mare ajutor.Si se pare că nu numai mie.

Eram a doua oară în Bucegi şi urma să merg de la Cabana Caraiman spre Piatra Arsă.

Bineînţeles că nu pe rutele normale, că aşa erau eu pe vremea aceea, mergeam cam direct, să întîlnesc cît mai puţini oameni, să mă pot bucura de munte, de împrejur.

Nu-i vorbă, că nu era circulaţia care e acum pe acolo.Chiar pe traseele consacrate se putea să nu întîlneşti pe nimeni cîte o săptămînă.

La Piatra Arsă trebuia să mă întilnesc cu tovarăşul meu de drumeţii.

Nu mai aveam mult cînd mi-am dat seama că mi-am uitat buletinul la Caraiman.No, ăsta-i bai.Că, avînd părul mare toţi miliţienii voiau să mă cunoască şi mă legitimau.Or, dacă n-aveam buletin la mine riscam să-mi petrec vacanţa prin vreo secţie de miliţie.

Normal că m-am întors.

Iniţial vremea a fost foarte bună, dar se acoperea cerul , muntele cu nori că abia vedeam la cîţiva metri.Eram pe la Jepi, iar alternativele nu prea erau plăcute.Adică într-o parte ceva abrupt fără vegetaţie, cu înclinare mare, iar pe cealaltă latură tot cu înclinare mare stîncăraie.

No, ceva mai atent mergeam fluierînd cînd în faţa mea, prin negura norilor lăsaţi pe fata muntelui a apărut un bătrîn.Mic, crăcănat, aplecat, încălţat în opinci, cu o caciulă de oaie de sub care se iţeau suviţe de păr alb şi care se sprininea într-o botă făcută, parcă  pentru altcineva, mult mai mare decît el.

Am mărit pasul, să-l ajung, că poate avea nevoie de ajutor, dar cînd am ajuns la cîţiva metri de el s-a întors spre mine şi mi-a arătat cu bota nişte stînci.

Am urcat repede pînă  acolo.Sub una era o cavitate.Am nivelat baza ei cu un spaclu ( la toate drumurile aveam la mine un spaclu de zidar, cu care puteam face săpături), cît să încapă două persoane şi m-am adăpostit aşteptîndu-l pe bătrîn.

Norii s-au ridicat şi a început o ploaie zdravănă.După ce totul s-a terminat mi-am urmat calea, dar n-am mai dat de bătrîn şi ajuns la Caraiman le-am povestit cabanierului şi altor cîţiva care erau la cabană.Mi-au spus că au mai fost şi alţii ajutaţi şi îndrumaţi de bătrîn, dar nimeni nu ştie cine este, nimeni nu ştie unde stă sau dacă e om sau altceva.

L-am mai întîlnit prin Bucegi de trei ori după aceea, dar tot fără să fiu foarte aproape de el, şi de fiecare dată mi-a dat o soluţie pentru situaţia ivită respectivă.

Reclame

Necunoscuta de la Diham

Era pe la sfirsitul anilor ’70.

Ma intorceam dintr-o lunga drumetie prin Bucegi si m-am oprit la Diham pentru, macar o noapte de odihna intr-un pat.Ca mi s-au scrijelit oasele de atita dormit pe pietre si lemne.

Stateam de vorba cu cabanierul, domnul Radulescu, caruia i-am fost predat pe inventar de fostul cabanier-n-o sa stiu niciodata cum il chema, Corsa,Corsat, Cosat- si care m-a preluat cu bucurie.

Era un grup mare de tineri insotiti de instructori sau profesori care faceau un zgomot infernatl.Rideau, tropaiau, cintau, ce mai se distrau de minune fericiti ca sint la munte.

Intentionam sa-mi las ranita la cabana si in ziua urmatoare sa merg pina la Piatra Arsa sa duc un plic de la un drumar intilnit pe unde am umblat.

La o masa, linga noi, era o tinara care venise cu grupul, dar care statea singura si auzind ca merg la Piatra Arsa m-a intrebat daca o iau si pe ea.

Normal ca n-a fost nici o problema, daca sint de acord si insotitorii lor.

Dimineata, un instructor mi-a luat datele din buletin, cabanierul a garantat pentru mine, iar fata trebuia sa astepte grupul la Piatra Arsa, de unde sa mearga impreuna cu ei mai departe.

Era tare tacuta, suparata parca pe lumea intreaga.

Tunsa scurt, baieteste, frumoasa, dar atit de suparata, i-am zis ca pot sa tac un secol linga ea, daca o deranjeaza sa vorbesc si-am pornit la drum.

Normal ca din tacere in tacere ii mai aratam o floare, o piatra, un copac sau pasarea ce parea ca zboara jur-imprejurul unui nor minuscul uitat pe seninul cerului.

Nu era nici o graba si mai stateam la o tigara, la odihna cind mi se parea ca a obosit sau ii mai luam rucsacul sa poata respira liber.

I-am zis ca e mai frumos imprejurul in prezenta ei.Nu m-a bagat in seama, doar si-a ridicat o sprinceana.

Am insistat zicindu-i ca , la fel cum o poiana cu flori e mai frumoasa in lumina calda a soarelui, la fel tot ce ne inconjoara  e ca o armonie muzicala datorita ei.Si alte asemenea, dar doar asa, din cind in cind, sa reusesc sa-i fur cite un zimbet.

Normal ca o vedeam ca pe o fata.Normal  ca ii vedeam formele, atit cit se ghiceau, dar fara conotatii sexuale.Doar apreciere, admiratie si  acea bucurie a baiatului in prezenta unei fete , care e si frumoasa.

Nu parea ca o intereseaza nimic de jur imprejur, macar ca e atit de frumos totul.

Parca s-a luminat un pic cind i-am aratat „dantura” Morarului.

Eh, nu-i bai.Am tacut impreuna bucurindu-ne doar  de fosnetul ierbii, de  sunetul pasilor, de acea liniste plina de sunete a padurii, a muntelui.

La Piatra Arsa am stat pina a ajuns grupul cu care era fata si dupa ce am predat plicul am stat de vorba cu un grup de cataratori care-si cautau un om de baza-toti voiau sa fie cap de coarda macar o data, dar n-aveau baza-pe Coltii Morarului.

Am fost de acord si am chemat-o si pe fata, dar n-a vrut sa vina desi insotitorul lor ar fi fost de acord, urmind sa o  duc inapoi la Diham.

M-a strins in brate, m-a pupat pe obraz si plecat repede cu ochii in lacrimi.

Dupa vreo trei zile , cind am ajuns la Diham, cabanierul mi-a dat un  servetel pe care era scris     ” Multumesc! A.” si mi-a spus ca fata s-a aruncat de pe stinci.

Poate, daca as fi insistat sa vina cu mine, acum ar scrie si citi bloguri, le-ar povesti nepotilor cum a cunoscut un pletos in Bucegi.

Poate…

In anul urmator am pierdut si eu pe cineva drag si mi-am ingropat durerea la Diham.De atunci n-am mai fost in Bucegi.