Zi de zi

De 13 ani de cînd merg şi vin pe jos la muncă traversez o grămadă de străzi.Pe străzile cu case am văzut nenumărate schimbări, am cunoscut oameni cu care ne salutăm sau ne oprim la o poveste mică.La o casă, dimineaţa, în geam stătea un cîine care dădea din coadă la toţi cei care treceau pe acolo şi se bucura şi el şi stăpîna lui, o doamnă în vîrstă, cînd mă opream să-l mîngîi şi povesteam cu el.La un moment dat au dispărut amîndoi şi-apoi casa este de vînzare.La altă casă, în geam stau una sau mai multe pisici.Se uită interesate la tot ce mişcă pe stradă sau dorm sub o rază de soare.

Case care s-au schimbat, care au fost renovate, reconstruite.Oameni vechi sau noi.

Cînd, încă, nu era pavată strada toate meşinile, cîte erau, erau parcate în curte.De cînd s-a asfaltat toate sînt ţinute în stradă şi deşi este cu două sensuri se poate circula doar pe mijloc şi se enervează şoferii cu priorităţile de trecere.

La una din case am văzut, în fiecare dimineaţă o doamnă care ieşea cu două fetiţe, gemene, la maşină pentru a merge la grădiniţă,apoi la şcoală.

În fiecare dimineaţă fetiţele cu părul în coadă de cal sau două codiţe, îmbrăcate la fel, ba mîrîite, ba vesele, ba nicicum.

Au crescut sub ochii mei văzîndu-le în fiecare zi.

De o vreme am văzut-o pe doamnă singură, dimineaţa, la maşină.

Fetele, domnişoare deja or fi plecat, la şcoli, ţări străine,căsătorii.

Astăzi m-am oprit şi după ce am salutat şi mi-am cerut scuze pentru intervenţie am întrebat-o pe doamnă dacă i-au zburat din cuib vrăbiuţele.

Încă nu, mi-a răspuns.Sînt pe aici, la facultate şi au alt program.Mi-e groază de momentul cînd vor zbura spre viaţa lor, că tare m-am obişnuit să fim trei.

Ei, poate vor avea şi ele gemene şi-atunci…

Mergînd pe aceleaşi străzi cei cu care ne intersectăm ajung să facă parte din viaţa noastră.

Cu unii ne salutăm, ţinem legătura, cu alţii doar ştim că sînt  şi uneori ne mirăm cînd îi întîlnim în altă parte.

Sau se mai întîmplă să constatăm că unii nu mai sînt.

Ne întîlnim zi de zi o dată sau de două ori.

Zi de zi.

Mergind

Azi dimineata cind mergeam la lucru ,prin zgomotul si agitatia orasului inabusite un pic de ceata care invaluia totul,am ajuns din urma un tinar.

M-a intrebat unde-i spitalul si dupa ce i-am aratat unde e am mers o vreme impreuna.

Vorbea cu mine,dar parca singur:

-…sint pietre la rinichi,la bila,la ficat…

Si-a ridicat ochii inecati in lacrimi si m-a intrebat?

-Cum sa-i spun unui doctor ca eu am pietre la inima?

Si s-a indepartat,prin ceata,plingind…

 

Mi-e dor de pietre

In acest an n-am fost dupa pietre,iar pe unde am fost n-am gasit.

Un lemn pe Valea Ariesului si pe care l-am lasat acolo dupa ce l-am fotografiat.

Ma mai uit la poze si constat ca asta nu-i,nici asta ,nici asta,nici…

Am citeva pe balcon care asteapta sa fie slefuite.Asteapta de mult timp.

Una trebuie doar finisata.

Mai am poze de pe la expozitii,

La Bistrita

vazindu-le imi amintesc cine mai era,de pe unde din tara,citi nu mai sint…

Mi-e dor de oamenii care ne stringeam ,din toata tara,la Cluj,la Bistrita,la Baia Mare,la,Bucuresti,la Timisoara,la Sfintu Gheorghe,etc.

Geologi sau pasionati eram bucurosi ca ne revedem,curiosi ce mai are fiecare si ascultind imprejurarile in care a facut fiecare descoperirea,dezgroparea si transportul fiecare pietre.

Zicea domnul Valureanu- geolog din Craiova: plin de noroi incercam sa degajez piatra si cu cit indepartam pamintul din jurul ei,devenea si mai mare.Ei,la un moment dat am vazut ca se misca si am tras tare de ea.A venit pe mine si nu m-am mai putut misca.Am stat asa,pe jumatate in apa vreo trei ore pina a venit cel cu care eram sa vada de ce intirzii.Nu mi-a rupt nimic,dar abia mai respiram si uite ce minunatie a iesit de acolo.Si ne-a aratat o frumusete de agat de vreo 15 cm.Atit a iesit din bolovanul de peste 100 kg,dar era fericit.

S-a retras.Spera sa se organizeze si la Craiova expozitii de pietre.

L-am sunat de mai multe ori si am vorbit cu dinsul.Am fost si la dinsul acasa.Era bolnav,tare bolnav.Iar cind s-a organizat prima expozitie la Craiova l-am sunat sa-i spun .N-a mai raspuns nimeni la telefon…

Nu mai stie nimeni nimic de dinsul.

Erau multi „florari”,acum mai este unul.Si el imbatrinit,mai face rost de pe la altii de flori de mina,dar cum minele s-au inchis ,nu multi mai au curajul sa intre in subteran sa mai scoata cite ceva.O prabusire si …gata.

Pietre

Zeci,sute de kilometri parcursi cu masina si pe jos.Carat in spate, in brate,in sacose dupa care spalat fiecare piatra,si prelucrat.Le-am mingiiat,le-am vorbit si slefuindu-le ,micron cu micron si-au scos la lumina frumusetea,iar o parte din mine a ramas cu ele,intiparit.

S-au dus.

Prin toata lumea,prin toata tara.Unele pe la prieteni si le mai vad cind merg la ei,altele…

Nu-mi pare rau.Ma bucur ca incinta si pe altii cum m-au incintat pe mine.

Nu imi trebuie frumuseti de prin alte tari.Nu pot inlocui bucuria intilnirii si frumusetea etalata dupa prelucrare.

Dar mi-e dor de pietre…