Bucuria împărtăşită

Aşa sîntem făcuţi.Să ne împărtăşim cu alţii şi bune şi rele.Altfel parcă n-am fi întregi.

Eram în Bucegi cu un tovarăş de căţărare.Tocmai  am ajuns într-o zonă cu multe chei şi  voiam să le văd pe toate sau cît mai multe.Practic fiecare vale sau pîrîu are propriile chei sau canioane şi parcă m-ar fi durut sufletul să plec de acolo.Aşa că ne-am despărţit.Eu la plimbare, el spre ceva Colţi din zonă.

Nu era bine să fim singuri nici pentru mine, nici pentru el, dar…

De fapt singurul lucru pe care îl aveam în comun era căţăratul.Ori eu n-am venit numai la căţărare.Sînt atîtea de văzut,de simţit, de trăit pe munte în general încît cînd ai mai mult timp nu poţi să faci un singur lucru.

Ar fi de făcut o precizare.Deşi aveam acasă un Minolta şi două obiective, pe teren, pe munte luam cu mine un Vilia sau un Smena 8.Adică cele mai simple aparate foto cu putinţă.Ruseşti, de cea mai bună calitate şi cu care oricine putea face fotografii foarte bune.Si asta pentru că pe obiectiv era desenat timpul de expunere optim-pentru soare puternic, soare cu nori, nori sau pentru blitz şi pe cealaltă parte a obiectivului apărea diafragma optimă pentru timpul de expunere folosit.In plus un Smena 8 costa 30 sau 40 de lei şi se găseau la toate magazinele de specialitate din ţară.

Mergeam pe o vale care se îngusta din ce în ce  şi inima îmi bătea cu putere.Mă aşteptam la surprize plăcute.Ce mai, m-am trezit pe fundul unui canion, că abia se ghicea cerul undeva deasupra capului meu.Chiar mă gîndeam că n-ar fi bine dacă ar curge apă sau ar ploua sus căci torentul format, vijelios nu mi-ar da nici o şansă dacă m-ar prinde acolo.

Si a urmat distracţia.Se vedeau cîteva săritoare, căţărare…

Deja îmi părea rău că nu e şi prietenul meu, Puiu, cu care ne distrăm pe munţi.

Destul de greuţ am trecut de prima săritoare şi oprit să fac nişte poze m-am dezechilibrat aşa că am aruncat aparatul foto şi m-am prins de stîncă.Normal că aparatul s-a dus pînă jos sărind din piatră în piatră.Si tot normal că, rîzînd am coborît după el.Era în unica baltă de la bază, spart.Adică s-a dus şi aparatul şi filmul care era în el.De aparat nu-mi părea rău, dar pe film aveam 36 de fotografii frumoase.

Am urcat din nou şi am început cercetarea spre a merge mai departe.Ce frumuseţe.Era cutat peretele, de parcă era pielea unui căţel Şarpei şi în spatele unei cute am văzut întîi o firidă şi-apoi… un fel de tunel sau arcadă, dar care dădea mai sus.Imi venea să-l strig pe Puiu să vină să vadă minunăţia, frumuseţea care se întrezărea în continuarea acelui tunel.Cu pieptul umflat de emoţie m-am tîrît prin acel tunel de vreo cinci metri-probabil mai adînc, dar plin de aluviunile aduse de apa- şi am găsit în continuare tot felul de treceri, ba ca un ochi aproape perfect rotund, ba niste adîncituri concave, ba ici colo marmide cu cîte un ochi de apă în care se oglindea cerul.Era atîta frumuseţe, linişte, întreruptă din cînd în cînd de trecerea curentului de aer printre stîncile modelate el şi de apă.

Si eram singur.Să nu pot împărtăşi cu nimeni bucuria descoperirii, calea întortocheată spre în sus, muşchiul pe pietre sau cîte un firicel de apă prelins pe stîncă.Soarele sau umbrele, liniştea  şi bucuria de a fi acolo, în îmbrăţişarea muntelui.

Am lăsat acolo aparatul foto.Prins, forţat, între  nişte stînci,cu obiectivul în sus în aşa fel ca atunci cînd soarele trece pe deasupra lui, cîteva raze trecînd prin lentilele obiectivului să încălzească ochiul de apă de sub el.Poate ajută la ceva.

Si acum cînd îmi amintesc sînt cuprins de acea emoţie a cărui preaplin dă  lacrimi.

Ei bine, astfel de emoţii, de bucurii pălesc un pic cînd nu sînt împărtăşite, cînd nu sînt regăsite şi în privirile, gîndurile,mîinile tremurînde ale unui tovarăş, prieten sau oricine altcineva.

Parcă nu e la fel de fain dacă nu vezi şi pe un altul că a rămas cu gura căscată, rîzînd în hohote sau doar zîmbind cu ochii în lacrimi.

In plus, astfel de locuri întăresc prieteniile, legăturile dintre oameni şi legăturile oamenilor cu natura, cu împrejurul, cu acel tot din care facem parte şi noi.

Ar mai fi o precitare.

Nu spun unde este pentru că după cercetări pe google, nu este  cuprins într-un traseu turistic şi nu este marcat.

Cei care ştiu n-au nevoie de indicaţii, iar cei care nu ştiu e mai bine să nu ştie pentru că era cu dificultate ridicată, nu pentru oricine.

 

Anunțuri

Concertul-examen

Stie cineva cita durere,cit chin,cita munca presupune existenta unui instrumentist?

Nu iei ,simplu,partitura sa o cinti de mai multe ori de la inceput pina la sfirsit pina o inveti ci sint  zeci,sute de ore de studiu,bucata cu bucata,nota cu nota,arpegiu  cu apregiu ,iar si iar si iar pina te dor miinile,pina iti amortesc,pina nu mai stii de tine,din nou si din nou…sa respecti indicatiile din partitura,sa o interpretezi perfect cu aceste indicatii si-apoi,numai dupa aceea sa incerci sa pui sufletul tau acolo.Sa nu fie doar o fotografie a ceea ce a vrut compozitorul sa spuna,sa transmita ci sa transmiti tu sentimentele,trairile tale transcrise in muzica pe care o interpretezi.

Dar ce inseamna sa locuiesti cu un instrumentist?

Verisoara mea studia pianul la Liceul de muzica.De cite ori mergeam pe la matusa,ma chema afara ,in curte sa povestim,pentru ca vara-mea studia.

Zicea tusa ca-i ies creierii.Fata asta nu cinta,numai zdrangane la pianul ala,de parca si-ar bate joc de el.N-am auzit-o niciodata cintind o melodie de la inceput pina la sfirsit.

Prin ultimii ani de studiu,avea hirtia cu ce ar putea alege si ce trebuie sa interpreteze pentru examenul de sfirsi de an.

Fac o paranteza: la Muzica,fiecare instrumentist era pus in situatia de a tine concert,recital in sala de concert a liceului.Pentru a se obisnui cu publicul ,mai ales ca primul public erau colegii care incurajau,care nu faceau figuri cind greseai si o luai de la inceput,pentru a te obisnui cu ceilalti instrumentisti.La fel se intimpla si la examenul de sfirsit de an.

Sala de concerte a Liceului era in vechiul Refectoriu al Manastirii Franciscane.O sala nu prea mare,cam 150-200 de persone,in stil gotic cu o coloana in mijloc,avea o acustica perfecta.

M-a rugat sa vin si eu la concertul-examen si  sa o duc si pe matusa.

Pai,atunci,ia pentru ultima parte Ciaikovski,i-am zis.

Nu pot,sint concertele pentru solisti,iar eu nu sint solista…

Avind in vedere ca se pregatea pentru o cariera de corepetitor si profesor de pian nu trebuia sa interpreteze un concert,dar i-am spus ca nu-i sigur ca va putea vreodata sa cinte pe o scena,cu o orchestra un concert.Si acum,oricum orchestra era acolo,pe scena pentru solisti.Trebuie doar sa-l lamureasca si pe profesor sa o lase sa interpreteze .Si i-am mai sugerat sa ia doar partea intii,ca are de toate.

In ziua examenului,am mers pe la tusa ,am lamurit-o cu greu sa vina,dar am intrat in sala numai inainte de ultima parte.

Rindul intii era pentru profesori,iar al doilea peentru familie.

Am salutat  profesorii,am dat mina cu cei care mi-au fost si mie profesori si ne-am asezat.

Era orchestra  liceului,la pupitru un tinar si el din ultimul an.

Vara-mea a intrat putin crispate si…a inceput.

Concertul nr.1 pentru pian si orchestra.

Ce explozie,ce descarcare de emotie,toata energia acumulata se pravale peste tine din marea orchestra simfonica si din pian.Toti sint una, o revarsarea  de  sensibilitate.

Se ridica din mijlocul orchestrei un abur ,iar pianul parca pluteste printre sunetele eliberate de clapele conduse de degete,in prelungirea miinilor pianistei si ti se aseaza in git ca un nod greu,te apasa ca o greutate in piept si-ti cauti propria emotie,incercind sa o eliberezi

Miinile matusii mele s-au crispat si-mi zdrobea degetele.

Cind totul s-a terminat si ultimele sunete ne-au eliberat corpul a izbucnit vacarmul din sala.Profesorii,in picioare,aplaudau si ovationau.

Dar ce elogii,ce aplauze,ce ovatii pot fi mai presus decit chipul scaldat de lacrimi al mamei tale…