Educatie ? 2

Pe vremuri,cind se pregateau copiii sa mearga la scoli sau prin alte parti la munca,parintii le tineau o „predica”,probabil singura predica pe care n-o uitau niciodata.

Sa stii ca de-aici din poarta casei incepe dorul si se termina numai cind ajungi aici,acasa.

Oriunde te duci,sa stai oblu (drept),sa privesti oamenii in fata si sa fii cinstit,onest.

Sa te doara cind lucra altcineva in locul tau.Asta inseamna ca tu nu esti in stare sau ca n-ai facut bine.

Si nu uita,de cind te duci si ne facem semne,noi stam la poarta si te asteptam cu drag sa vii,cu lacrimi in ochi si-n suflet.

Ca vii in masina,c-ai avut noroc in viata sau vii in curu’ gol,ca n-ai avut noroc in viata,aici ACASA te asteptam si te primim cu  drag,cu bucurie.

 

Educatie

Eram copil,in vacanta la o matusa,la tara.

Traia si tatal unchiului meu.Un batrinel cu parul alb,orb-de batrinete.Avea nouazeci si ceva de ani.

In fiecare dimineata unchiul il spala cu apa rece din fintina,il barbierea daca era cazul si-l ajuta sa se imbrace.Dupa ce mina isi lua cirja facuta din lemn de corn si se aseza in fata casei pe un scaunel,cu fata la drum,de parca astepta pe cineva.

Isi sprijinea bota de perete,la mina stinga.

Se mai intimpla ca trecind pe linga dinsul,sa-i mut bota citiva centimetri,atit cit sa n-o ajunga.Daca trecea unchiul prin zona,ii punea bota la indemina,il mingiia si-si vedea de treaba.

Intr-o zi,s-a prins bunicul de manevra mea si mi-a spus:

-Ti-oi trage citeva alduituri pe spinare cu bota asta de corn,de-i crede ca-i duminica si a venit popa la biserica!

A aldui= a binecuvinta

L-am intrebat pe unchiul meu ce a vrut sa spuna bunicul si mi-a raspuns ca pe vremea cind era el copil si inainte de asta,de cind exista satul (atestat documentar de pe la 1400 ),parintii nu-si bateau copiii.

Isi notau traznaile facute si duminica dimineata,la biserica,preotul ii pedepsea ,pe fiecare in parte in functie de gravitate ,cu o bota din lemn de corn.Dupa care se spala,isi lua patrafirul si incepea slujba.

Era o lectie.Pe parinti ii doare durerea copilului lor,dar pe un strain nu-l doare si  loveste tare.

Nu i-am mai mutat bota.Ba chiar l-am scos la plimbare prin sat si ma miram cind vedeam mai tineri si mai batrini venind la dinsul spunindu-i : Saru’mina,tata! si pupindu-i mina.

Inclusiv preotul a facut la fel.

Bunicul a fost invatator  in sat si singurul croitor atestat cu Scoala de Arte si Meserii din Cluj.

Ca,zicea dinsul,trebuie sa stii si o meserie.Nu se stie cum se intoarce roata vietii si trebuie sa-ti duci familia  mai departe,cu demnitate.

Si unchiul a fost invatator si croitor,atestat tot la Scoala de Arte si Meserii din Cluj.Dar n-a profesat ca invatator.Doar agricultura si croitorie.

Era o alta lume sau asa ne place noua sa zicem,ca o scuza pentru lipsurile noastre?

 

De la Tunde

Zoltan Terner

Cuvinte despre cuvinte

Nu te lăsa, copile, ademenit de cuvinte! Ele pot fi ale luminilor cerului sau ale întunecimilor subpământene. Pot fi sfinte sau profane, curate sau spurcate. Cuvinte bune sau cuvinte rele. De sărbătoare sau de toate zilele. Cuvinte-nestemate sau cuvinte-pleavă.
Fii foarte atent ce fel de cuvinte primeşti la tine, în suflet. Unele te trag la fund, altele te ridică la suprafaţă. Poţi să cazi foarte uşor în capcana cuvintelor.
Există un paradis al cuvintelor şi un infern al cuvintelor. Învaţă să le deosebeşti după după chipul în care ţi se înfăţişează, ca alinturi, ca rugăminţi, mărturisiri, ameninţări, promisiuni, jurăminte, chemări, binecuvântări, blesteme, încurajări, osânde, veşti bune şi rele, farmece bune şi rele.
Învaţă să le deosebeşti după cum se mlădiază rostirile lor, când şoaptă, când îngânare, cântec, vaiet, strigăt, răget, muget, urlet.
Bagă de seamă, copile, sunt cuvinte puse anume să te mintă, să te strice, să te murdărească. Unele cuvinte înfrumuseţează lumea, altele o urâţesc. Un singur cuvânt poate deschide porţile luminii, un altul le poate închide pe veci.
Nici eu n-am învăţat la timp cum să le deosebesc. Prea adeseori mi-am aşezat grumazul în jugul cuvintelor.
Află, copile: există cuvinte de mare-mare preţ. Încăpătoare cât universul. Cuvinte care întemeiază temeiurile lumii. Umple-te de ele. Lasă-le să te umple.
Tu, iubito, lasă-te amăgită de cuvintele mele. Astfel ne va fi bine la amândoi. Avem atâta nevoie să ne amăgim frumos şi nevinovat! Cum am putea face asta fără cuvinte?
Asta e toată viaţa omului: cuvinte pe care le rosteşti sau aşterni rânduri-rânduri, cuvinte pe care le cauţi, le aştepţi, le visezi, le doreşti, le regreţi, ţi le aduci aminte, le pierzi.
Cuvintele sunt slugile noastre, ele sunt stăpânii noştri. Ele ne pot mântui şi tot ele ne pot pierde. Cu ele te joci, te alinţi, îţi astâmperi foamea şi setea inimii. Tot cu ele te sinucizi.
Cuvintele sunt lanţuri care ne ţin legaţi unii de alţii, sunt ziduri care îl despart pe om de om.
Mereu cauţi câte un cuvânt preţios, de neînlocuit. Îl mângâi, îl laşi să te mângâie. Să te adoarmă lin.
Asta facem, toată viaţa: agonisim nume de copii, de flori, de jocuri, de prieteni, de stele, de arbori, de suferinţe.
Să nu prihăneşti cuvintele, copile. Să le păstrezi, cât poţi, în tihna, curăţia, frumuseţea şi bunătatea lor de cântec, de rugăciune, de poezie, de binecuvântare. Între tine şi viaţa ta, se întinde o pădure de cuvinte. Ai grijă să nu te rătăceşti în ea. Ia seama ale cui sunt cuvintele care vin spre tine: ale mamei, ale copilăriei, ale iubitei, ale fratelui, ale prietenului sau ale duşmanului, ale nimănui sau ale tuturora. Există cuvinte ale primăverii şi cuvinte ale iernii.
Începi din prima ta dimineaţă prin a culege cuvinte, ca pe flori. Le dibuieşti, le cauţi. Le furi, le ascunzi în sân. Sunt cuvintele mamei, ale bunicilor, cele care aduc spre tine lumea cea mare, tainele lucrurilor tainice, minunile întâmplărilor minunate ale basmelor…
De când ai apus, mamă, şi-au luat zborul de la mine şi cuvintele tale, cele care m-au întemeiat. O parte din ele a rămas totuşi să-mi lumineze apusul. Ce m-aş face fără ele?
Asta e viaţa: când se înserează, mulţi dintre oameni sunt părăsiţi, încet-încet, de cuvintele lor. Cu fiecare cuvânt pierdut, viaţa li se face tot mai mică.
Ai putea oare să-ţi închipui cu adevărat ce pustie poate deveni singurătatea apusului când te trezeşti fără nişte cuvinte de pus la căpătâiul tău? Ar fi pentru tine mult prea devreme.
De-abia încep să ţi se scuture pimele florile alb ale cuvintelor unei infinite primăveri pământene. Cuvintele tale au încă parfumul liliacului abia înflorit.

Nu o puteam lasa la comentarii.

Ar merita sa o avem cu totii pe perete,in rama.