De-ale mele

Vorba lui Petru  tot mai bine e acasă, căci te simți mai bine în mijlocul a tot ce te înconjoară, te simți mai bine în pielea ta și în bulendrele ( hainele) tale.

Ieri am fost cu nevastă-mea la un interviu de angajare.Că, încă, mai sperăm să găsim pe cineva interesat de ceea ce știm și putem face, nu de vîrsta pe care o avem.

Interviul s-a ținut la sediul firmei, undeva lîngă parcul central.Urma să ne întîlnim acolo, ea mergînd cu un troleu de la locul de muncă, iar eu cu altul de acasă.Atîta doar că neavînd bilet, am mers pe jos.De cîțiva ani, in Cluj, s-au montat în stații automate pentru bilete.Nu e o idee rea, doar că, n-aveam chef să primesc rest de la 50 lei, doar bancnote de un leu sau monede de 50 de bani.

Cam friguț, din cauza vîntului.

Cît a durat interviul m-am plimbat pe lîngă parc.Lume la plimbare, la odihnă, persoane cu copii sau cu căței

Mi-a plăcut mult o fetiță care mergea binișor și care a cerut voie,peltic, unui tînăr să-i mîngîie cîinele- un Vișla( copoi ardelenesc), mult mai mare decît ea.

Buun și după ce a venit nevastă-mea, am pornit tot pe jos spre casă.Să-mi povestească cum a decurs interviul, ce părere are, să ne mai plimbăm și noi.

In apropierea teatrului ne-a atras atenția o pereche.Ea, într-o rochiță de dantelă, în partea de sus fără nimic altceva dedesupt și care tot încerca să tină partea de jos să nu i-o ridice vîntul în cap, iar el într-un tricou, parcă prea mic- e drept că era tare spătos- și niște pantaloni cu vedere la jumătate pulpă și gleznele goale.Arăta, cumva, neterminat omul. Si da, mergeau la teatru.

Nu știu ce să zic.Doi tineri frumoși, dar care arătau ca dracu.Iar  pe frigul de afară, nouă ni s-a făcut pielea de găină.Aproape sigur că au venit cu mașina. dar nefiind parcagii sau parcări proprii la teatru, cine știe unde și-au lăsat mașina și au venit pe jos.

Noi, cei din generația nostră încă mai avem acea dorință de a nu jena în vreun fel pe cei din jur.

De-ale mele

Sîmbătă am fost.

Ne-am dus la unguri după tutun.

Am pornit cam tîrziu de acasă, pe la 10 şi pe ploaie. Dar drumul a fost uşor, pe la Ciucea nu mai ploua, dar sufla tare vîntul, de trebuie să ţin tare de volan şi dacă mai si trecea cîte un camion simţeam că se opreşte maşina.

De la frontieră am mers încet.Unu, că  sufla foarte tare vîntul şi doi, că este restricţie de 60km/oră pe primii 10km.

Baiul e că pe sensul înspre  ţară era o coloană de Tir-uri de 15 km.Adică, în Ungaria cînd e zi naţională sau liberă din diverse motive pentru toată lumea, camioanele au interdicţie de circulaţie.Să poată populaţia să circule în linişte, dacă vor să se plimbe cu maşina.Si normal, cînd le-au dat drumul s-au adunat din o grămadă de frontiere, a traversat în viteză ţara( că ei au autostrăzi) şi s-au aşezat la rînd la frontiera noastră.Asta înseamnă că la întoarcere va trebui să o luăm pe rute ocolitoare.

Buun! Am ajuns la destinaţie, omul ( vînzătorul) anunţat din timp a venit la magazin- căci acolo sîmbătă de la 12 şi duminica toate magazinele sînt închise- ne-a dat marfa, t şi în discuţii  în ungureşte şi romîneşte în legătură cu rutele de întoarcere am plătit şi ne-am văzut de drum.

Ne-a zis Csabi, că ar fi o ieşire spre vama Marghita, dar drumul pînă acolo este foarte rău.

O oprire la un supermaket din afara oraşului şi la drum.

Cam după 10 km, poliţia ne-a dirijat pe o rută ocolitoare.Atîta doar că nicăieri nu scrie OCOLIRE şi trebuie să mergi pe pipăite.Noi şi încă două maşini -una de Italia  şi una de Bihor- am tot pipăit pînă ce, după 30 de km, am ajuns la poliţiştii care ne-au dirijat.

Noroc că un poliţist a dat explicaţii amănunţite unui sofer cu un Volvo şi ne-a zis să-l urmăm.

Fraţilor, ăsta , bag sama că era nervos rău şi tare grăbit, că mergea foarte  repede.Am accelerat şi eu, dar drumul este extrem de rău.Noroc că nu circula nimic din sens opus şi puteam merge cînd pe stînga, cînd pe mijloc, cînd pe dreapta.Accelerări, frînări, curbe.

Ocolirea ne-a costat  cam 80km.

Am fost tentat să comentez la graniţă şi despre drumuri şi despre lipsa indicatoarelor de ocolire, dar am fost sfătuit să-mi văd de drum, căci exista riscul să mi se dea interdicţie de intrare la ei pe o perioadă de timp.Căci, se pare că  nici autorităţi de la ei nu le place să le aminteşti că nu-şi fac treaba.

Fără alte probleme am ajuns acasă şi ne aştepta un mesaj de la Csabi, proprietarul magazinului din Ungaria.

Işi cerea scuze că ne-a dat rest cu 10000 de forinţi mai puţin.

Ar fi putut să, orice. Căci noi nu ne-am făcut monetarul, plus că am făcut ceva cumpărături şi de la supermarket.Plus că ne este relativ greu să facem calcule, tentaţi să transformăm în lei.Plus că am fi putut să-i pierdem…

Clar, este un om extrem de corect şi după ce şi-a făcut casa ne-a  scris mesajul cerîndu-şi mii de scuze.

Frumos!

Altceva.M-am întrebat cum îşi rezolvă ei cîmpurile, căci n-am văzut nici un foc.Nici fum, nici urmă de ars. Si au ceva cîmpii pe acolo.Adică, cam cît vezi cu ochii.

De-ale mele

Nu dau sfaturi.

Mă refer la a sfătui pe tineri ce să facă sau să nu facă pentru ţară, pentru viitor.

Si am să explic de ce, după ce fac un scur pomelnic.

Bunicii şi o parte din părinţii noştri au reconstruit ţara după război.Că le-a convenit politica ori nu.

Cealaltă parte a părinţilor noştri au industrializat ţara, au  construit  fabrici, uzine, hidrocentrale, şesele, căi ferate şi nenumărate altele.Că le-a convenit politica sau nu.

Noi şi cîteva generaţii după noi, am continuat cu construirea, am dat de lucru şi locuinţe tuturor, dar am şi plătit datoria ţării.Am plătit-o cu frig, mizerie, întuneric, şi foamete de parcă noi am ieşit din război.Că ne-a plăcut politica ţării ori nu.

Tot noi am făcut şi Revoluţia.Să nu-mi vorbiţi de aranjamente naţionale şi internaţionale.Cei care au ieşit în stradă, cei care au murit atunci nu ştiau de nici un aranjament, doar că TREBUIE să fie atunci acolo.

De ce nu dau sfaturi?

Pentru că noi ne-am asumat revoluţia, dar nu şi ce a urmat.Cu toate că am fost, toţi ( sau aproape) de acord cu  Proclamaţia de la Timişoara, nu am aplicat-o.

Iar rezultatul se vede acum.

Deci, lăsîndu-le o astfel de moştenire, cum să mai pot să  dau sfaturi?

Sper doar să-şi dea seama singuri că cu ieşitul în stradă, la noi în ţară, nu se rezolvă nimic.

 

De-ale mele.

Nu te pune cu omul prost, că are mintea hodinită.

E vorba, că…cel mai deştept cedează.

Dar, mă gîndesc eu, nu-şi ia nasul la purtare, omul prost, văzînd că tot el are dreptate şi „deşteptul” cedează mereu?

Oare nu asta s-a întîmplat la noi în ţară şi încă continuă?

De-ale mele.Defecţiune?

A)

Zic unii despre reîncarnare.Că ne naştem o singură dată şi ne reîncarnăm la infinit dacă nu ne „reparăm” greşelile făcute de-a lungul timpului.Nu dezvolt, doar două chestiuni aş discuta.Unu- cum poţi repara ceva dacă nu ştii ce ai stricat, Si doi- dacă doar ne reîncarnăm cum se face  că n-am rămas un milion sau un miliard şi am devenit  şapte miliarde şi ne tot înmulţim?

Oricum, dacă e reală treaba, se pare că mare rahat am fost eu în vieţile anterioare, din moment ce mi-o iau fără întrerupere.

B)

Se vehicula într-o vreme , pe aici prin Ardeal, că meseriaşii unguri sînt cei mai buni în domeniul lor şi cei mai serioşi.

A+B-Pentru mine cuvîntul dat e sfînt.N-am decît să pierd sau să sufăr, dar îmi respect cuvîntul.

Bag sama că din cauza asta , sau din cauza reîncarnărilor, mă găsesc ei sau îi găsesc eu pe toţi cei care nu sînt în stare să-şi respecte cuvîntul şi mă enervez de fiecare dată de sînt bun de pus pe lanţ, cu botniţă, să nu muşc.

Anul trecut prin iulie am vorbit cu un tinichigiu ( bun meseriaş şi ungur) să-mi facă nişte mici reparaţii la maşină.Întîi a zis că după concediu, adică prin septembrie, apoi…şi a trecut anul.Poate că şi eu sînt de vină că nu-i bat la cap pe cei care au zis o treabă.

Tot anul trecut, dar prin octombrie am mai vorbit cu un tinichigiu.Tot ungur, dar pe care îl cunosc de mult şi ştiu că e bun meseriaş şi serios.M-a pasat pînă anul ăsta, apoi mi-a zis să-l sun peste două săptămîni, apoi să-l sun vineri, iar cînd sătul de sunat l-am întrebat cînd să-i duc maşina a zis că… miercuri, că e de lucru pe ea doar o jumătate de zi.

I-am dus-o miercurea trecută.L-am sunat vineri şi…mi-a spus că doar atunci s-a apucat de ea.Bine măi omule, atunci de ce m-ai programat?Mi-a răspuns că mai povestim luni.Azi e marţi.

Iar sînt bolnav.De ciudă.N-are decît să-mi spună că n-are chef să facă sau orice şi pot înţelege şi accepta, dar nu pot înţelege cînd spui una şi faci orice altceva decît să-ţi respecţi cuvîntul.Cuvîntul tău, pe care nu te-a obligat nimeni să-l dai.

Deci nici ăsta, deşi îl cunosc şi mă cunoaşte şi avem ceva pasiuni comune, deşi e ungur, nu mai e serios?

O fi fost o „glumă” vorba aia?

Sau datorită reîncarnărilor, m-am reîncarnat eu defect?

Brrr!

 

Roşii cu pită

Am văzut un tînăr mîncînd cu poftă o roşie şi mi-am amintit.

Mergeam de cîteva zile.Păduri, văi, pîraie, munte, deal.Eram cu un prieten şi doar mergeam tăcînd.Aveam amîndoi tăcerile noastre şi ne erau suficiente sunetele naturii.

La un moment dat am văzut că roşiile pe care le-am pus au ajuns la fundul  raniţei şi s-au cam înmuiat aşa că soluţia a fost să le mîncăm cît mai repede.Zis şi făcut.Atîta doar că muşcînd din ea, am fost împroşcat pe cămaşă şi pe faţă.

Interesant, ale naibii roşii, niciodată nu stropesc înspre exterior, ci numai spre haine.

Normal că a urmat un mare hohot de rîs, iar prietenul m-a întrebat:-N-ai brişcă?

-Ba am.I-am răspuns.

Si ne-am continuat drumul rîzînd şi mîncînd roşii cu pită.

De-ale mele

Zic deştepţii lumii că vinovatul pentru interacţiunea cu mediul înconjurător este sistemul nervos.El preia informaţiile din interior şi exterior şi le prelucrează în funcţie de necesităţile imediate sau de perspectivă.

Dar nu este un atribut al lumii animale, ci şi plantele au aşa ceva, chiar dacă nu reuşim noi să-l localizăm şi chiar şi unicelularele ( protozoarele, de ex.) reuşesc să preia informaţiile din exterior şi să le prelucreze, deşi n-au scoarţă cerebrală.

Deşi mie îmi place mai mult muntele, nici marea nu mă lasă rece.Dar nu la înghesuială ci doar eu cu ea şi nemărginirea.

Avantajul mării şi muntelui e că în aceste locuri ziua e mai lungă.Vezi mai repede răsăritul şi cel mai tîrziu, apusul.

Ar fi, undeva prin Croaţia, o insuliţă cu vreo 50 de locuitori unde de pe munte te dai jos direct în mare, iar temperaturile cele mai scăzute se învîrt pe la 15 grade.

Am ajuns la concluzia că ” Zilele oraşului” sînt un fel de zilele mîncării pe stradă.Că toată  lumea numa asta face.

Sîmbătă noaptea cînd ne întorceam de la muzeu, pe scena de pe str.Kogălniceanu cîntau nişte tineri.M-am oprit să ascult cînd a început o nouă melodie.Imi părea cunoscut începutul şi vibram pe linia melodică ( începutul unei piese de Black Sabbath).Speram să continuie , dar au continuat cu…ceva mieunat şi noroc cu basul că suna tare.N-am mai stat.

Românii sînt experţi în autoironie şi mai nou în masochism.Altfel cum să explici că la cîrma ţării sînt Iohanis şi Dăncilă.

Abordări

Instituţie mare, producţie pentru intern şi internaţional, dar la sectorul de vînzări a ajuns director un tip cult, frumos de-ţi vine să-i faci poză şi să-l pui pe perete, dar care n-are nici în clin nici în mînecă cu ce se produce şi ce şi cum se vinde.Dar cu pretenţii, omul.Deşi i s-a demonstrat că habar nu are de nimic şi să-şi lase subalternii în pace că îşi fac ei treaba şi fără să se amestece el, tot nu-şi încăpea în piele şi-şi băga nasul de trebuia muncit dublu pentru a repara tîmpeniile lui.In plus avea treabă, în special, cu unul din subalterni şi-i căuta nod în papură.Pînă s-a săturat omul şi i-a spus, de faţă cu toată lumea tot ce era de spus, la modul civilizat , iar la sfîrşit: şi dacă te mai legi de mine îţi fut un cap în gură de te caci pe tine şi-apoi te dau în judecată că te-ai căcat în public!

A rămas cu gura căscată.

Dar şi-a găsit de lucru prin alte părţi pînă s-a prins şi conducerea ce-i poate capul şi l-au lăsat să plece.

Următorul, un interimar, tot fără să ştie nimic despre vînzări,i-a lăsat în pace să-şi facă munca, dar un prostalău incult, vulgar care îşi închipuia că dacă e director poate face ce vrea cu oamenii din subordinea lui.Normal că tot cu omul nostru avea şi el treabă.Ba de una, ba de alta.Pînă iar s-a săturat omul şi i-a spus:- se vede că locuieşti în ţigănie, cu  vilă şi BMW-u, căci te comporţi ca atare.Mă mir că nu ţi-a reconfigurat nimeni fizionomia, dar încă nu-i tîrziu.

A rămas cu gura căscată.

Să vedem ce va urma.Oricum, omul nu-şi face probleme căci poate să se pensioneze oricînd, de-acum.

De-ale mele.Dacă nu dai…

Este o vorbă care zice că dacă nu dai, nu primeşti.

La mine s-a cam infirmat chestia asta, că eu am primit.Cu doi sau trei anui în urmă, cînd mă îndreptam spre casă de la muncă am primit.Am primit un picior în cap de am zburat în gardul viu.Era un tînăr care se distra lovind pe la spate, preferabil, persoane mai în vîrstă.Bag samă că mă încadram deja în categoria asta.

Pe vremea cînd aveam Dacia, de cîte ori treceam Feleacul primeam de la miliţianul de la postul de control de acolo cîte o amendă.Că nu-i plăcea părul meu, sau cum mi-a spus, dacă circuli regulamentar înseamnă că ceva nu-i în regulă.Deci trebuie verificat şi ceva, ceva tot se găseşte.Căuta, verifica de parcă eram la RAR şi dacă totul era în regulă, zicea că nu-i spălată maşina.Si dacă nu m-ar fi amendat, tot mă enervam că mă oprea.Parcă avea cameră video şi îşi aranja să fie de servici cînd trebuia să trec eu prin zonă.Incă nu se construise varianta autostradă, iar pe varianta  prin Valea Ierii se putea circula numai cu helicopter, atîtea gropi erau.

Cu toate astea mi-am zis că nu degeaba a ieşit vorba asta şi cînd şlefuiam pietre dădeam şi eu.Pînă cînd aveam deja abonaţi la primit, ba mai aveau şi pretenţii.

Ei, acum cînd m-am hotărît să dau pietrele, primul la care i-am trimis a fost un băiat din Suceava care n-a cerut nimic.Voiam doar să-i demonstrez că şi la noi în ţară sînt pietre care pot fi transformate în bijuterii.Căci omul, care faţetează pietre, adevărate minuni, îşi cumpără materia primă de pe siteurile internaţionale şi normal, în dolari sau euroi.I-am trimis cu convingerea că se va bucura şi va şti ce să facă cu ele.

Am tot trimis colete prin toată ţara, că mi s-au lungit mîinile să duc coletele la muncă cale de 8 km pe care îi parcurg zilnic pînă la  şi de la serviciu.Chiar constata nevastă-mea că pietrele astea cu efort au venit şi cu efort pleacă.

Si…surpriză, drăguţul de băiat din Suceava s-a simţit atît de obligat- căci zicea că niciodată nu a primit nimic de la nimeni şi a fost exploatat cît s-a putut, încît mi-a trimis şi el un set de bijuterii ( cercei şi  pandantiv ) din rubin pentru nevastă-mea, că tot vine 8 martie.

Deci, poţi primi şi dacă nu dai, dar nu întotdeauna e benefic, dar poţi primi şi dacă dai, cu avantajul că poate fi o mare şi plăcută surpriză.

De-ale mele.

Na, am început să rezolv problema cu pietrele.Am făcut un ununţ pe internet că le donez şi s-au arătat interesaţi vreo 8 de prin toată ţara.Pînă acum am trimis în trei locuri.Singurul efort pe care trebuie să-l fac e să fac coletul în care să pun din toate cîte ceva, să-l duc cu mine la muncă şi să fac comanda pe curierat.Plata transportului la destinaţie.Fără alţi bani.

Cu modificările datorate fotoliului, a trebuit să renunţăm la o parte de mobilier.Normal că n-au mai încăput o grămadă de lucruri şi cărţi.Aşa că am făcut un anunţ pe internet că donez cărţi.S-a arătat interesată o doamnă sau domnişoară din Turda.Mi-a dat şi explicaţii, dar n-aveam nevoie de ele.A găsit pe cineva care să vină să le ia de la mine, iar cînd , din nu ştiu ce motive a rămas fără cont, a găsit ceva rudă să mă contacteze .Buun.A venit un tînăr a luat cărţile şi…gata.

Recunosc că eu sînt de modă veche şi mi-ar fi plăcut să-şi amintească nr.meu de telefon şi să-mi spună dacă  a primit cărţile.Nu l-a mai găsit, nici adresa de internet, nici rudele care m-au contactat, nici nimic.Ce să mai am pretenţii de un „mulţumesc” .E clar că sînt învechit.

A venit cineva la noi şi normal că a urmat şedinţa de cumpărături.Si tot normal că la un mall.

Soţia mea ştie că nu mă dau în vînt după…inventar pe la magazine, dar mai las şi eu, mai lasă şi ea şi ne descurcăm, însă alături de două femei chiar că n-am avut nici o şansă.Aşa că, odată intrate într-unul din magazine eu am rămas afară să contemplu demenţia.Era în apropiere de zona cu liniile cu mîncare.O grămadă de lume ocupau mesele şi normal că făceau conversaţie.Din ced în ce mai tare, căci pe lîngă tot felul de muzici de pe la magazinele alăturate, tot felul de anunţuri mai erau în zonă şi scule pentru distrat copiii.Adică nişte instalaţii care scutură, şuieră, fluieră, miaună, etc.Plus circulaţia persoanelor care mişună pe acolo.Era un adevărat vacarm.Cred că cei care stau o zi întreagă acolo sînt zombi cînd ajung  acasă.Si tot uitîndu-mă de jur împrejur dau de un stand cu produse turceşti.Aveau şi prăjituri şi tot felul de dulciuri, o grămadă de recipienţi pentru cafea, ceai foarte frumos ornamentaţi şi…cafea la nisip.Normal că am vrut şi eu cafea, că-mi era dor de nişte facea fiartă, să mai simt zaţul să-mi mai amintesc.N-a vrut să mi-o facă scurtă şi a durat mult pînă a terminat-o căci aparatul de încălzit nisipul atunci a fost pornit.Le-am anunţat pe fete că merg afară să-mi beau cafeaua şi să fumez- nici n-ar merge o cafea turcească fără ţigară.

Noroc că fulguia afară şi am lăsat să mai cadă cîte un fulg în recipientul cu cafea.Si asta pentru că un prieten mi-a spus că cafeaua foarte fierbinte, în pahare de plastic sau hîrtie, e periculoasă pentru bărbaţi.Că afectează potenţa de două ori.Te frigi şi la degete şi la limbă.

Bună cafeaua.Tare, cu gust de zaţ, dar avînd în vedere că foloseşte numai cafea arabică este abrazivă cumva, seacă.Chestia e că o astfel de cafea  nu se bea în picioare, la o ţigară.Trebuie savurată, la o poveste cu prieteni, sorbită cu încetul, iar la sfîrşit întoarsă ceaşca pe farfurie şi…ghicit în zaţ.

Oare fabrica de ciocolată Poiana nu mai funcţionează, căci de mai mult de o lună n-am mai găsit Poiana Aerată ( aiurită).

La cum se manifestă vremea, n-am avut nici un chef de fotografii anul ăsta.