Bucuria împărtăşită

Aşa sîntem făcuţi.Să ne împărtăşim cu alţii şi bune şi rele.Altfel parcă n-am fi întregi.

Eram în Bucegi cu un tovarăş de căţărare.Tocmai  am ajuns într-o zonă cu multe chei şi  voiam să le văd pe toate sau cît mai multe.Practic fiecare vale sau pîrîu are propriile chei sau canioane şi parcă m-ar fi durut sufletul să plec de acolo.Aşa că ne-am despărţit.Eu la plimbare, el spre ceva Colţi din zonă.

Nu era bine să fim singuri nici pentru mine, nici pentru el, dar…

De fapt singurul lucru pe care îl aveam în comun era căţăratul.Ori eu n-am venit numai la căţărare.Sînt atîtea de văzut,de simţit, de trăit pe munte în general încît cînd ai mai mult timp nu poţi să faci un singur lucru.

Ar fi de făcut o precizare.Deşi aveam acasă un Minolta şi două obiective, pe teren, pe munte luam cu mine un Vilia sau un Smena 8.Adică cele mai simple aparate foto cu putinţă.Ruseşti, de cea mai bună calitate şi cu care oricine putea face fotografii foarte bune.Si asta pentru că pe obiectiv era desenat timpul de expunere optim-pentru soare puternic, soare cu nori, nori sau pentru blitz şi pe cealaltă parte a obiectivului apărea diafragma optimă pentru timpul de expunere folosit.In plus un Smena 8 costa 30 sau 40 de lei şi se găseau la toate magazinele de specialitate din ţară.

Mergeam pe o vale care se îngusta din ce în ce  şi inima îmi bătea cu putere.Mă aşteptam la surprize plăcute.Ce mai, m-am trezit pe fundul unui canion, că abia se ghicea cerul undeva deasupra capului meu.Chiar mă gîndeam că n-ar fi bine dacă ar curge apă sau ar ploua sus căci torentul format, vijelios nu mi-ar da nici o şansă dacă m-ar prinde acolo.

Si a urmat distracţia.Se vedeau cîteva săritoare, căţărare…

Deja îmi părea rău că nu e şi prietenul meu, Puiu, cu care ne distrăm pe munţi.

Destul de greuţ am trecut de prima săritoare şi oprit să fac nişte poze m-am dezechilibrat aşa că am aruncat aparatul foto şi m-am prins de stîncă.Normal că aparatul s-a dus pînă jos sărind din piatră în piatră.Si tot normal că, rîzînd am coborît după el.Era în unica baltă de la bază, spart.Adică s-a dus şi aparatul şi filmul care era în el.De aparat nu-mi părea rău, dar pe film aveam 36 de fotografii frumoase.

Am urcat din nou şi am început cercetarea spre a merge mai departe.Ce frumuseţe.Era cutat peretele, de parcă era pielea unui căţel Şarpei şi în spatele unei cute am văzut întîi o firidă şi-apoi… un fel de tunel sau arcadă, dar care dădea mai sus.Imi venea să-l strig pe Puiu să vină să vadă minunăţia, frumuseţea care se întrezărea în continuarea acelui tunel.Cu pieptul umflat de emoţie m-am tîrît prin acel tunel de vreo cinci metri-probabil mai adînc, dar plin de aluviunile aduse de apa- şi am găsit în continuare tot felul de treceri, ba ca un ochi aproape perfect rotund, ba niste adîncituri concave, ba ici colo marmide cu cîte un ochi de apă în care se oglindea cerul.Era atîta frumuseţe, linişte, întreruptă din cînd în cînd de trecerea curentului de aer printre stîncile modelate el şi de apă.

Si eram singur.Să nu pot împărtăşi cu nimeni bucuria descoperirii, calea întortocheată spre în sus, muşchiul pe pietre sau cîte un firicel de apă prelins pe stîncă.Soarele sau umbrele, liniştea  şi bucuria de a fi acolo, în îmbrăţişarea muntelui.

Am lăsat acolo aparatul foto.Prins, forţat, între  nişte stînci,cu obiectivul în sus în aşa fel ca atunci cînd soarele trece pe deasupra lui, cîteva raze trecînd prin lentilele obiectivului să încălzească ochiul de apă de sub el.Poate ajută la ceva.

Si acum cînd îmi amintesc sînt cuprins de acea emoţie a cărui preaplin dă  lacrimi.

Ei bine, astfel de emoţii, de bucurii pălesc un pic cînd nu sînt împărtăşite, cînd nu sînt regăsite şi în privirile, gîndurile,mîinile tremurînde ale unui tovarăş, prieten sau oricine altcineva.

Parcă nu e la fel de fain dacă nu vezi şi pe un altul că a rămas cu gura căscată, rîzînd în hohote sau doar zîmbind cu ochii în lacrimi.

In plus, astfel de locuri întăresc prieteniile, legăturile dintre oameni şi legăturile oamenilor cu natura, cu împrejurul, cu acel tot din care facem parte şi noi.

Ar mai fi o precitare.

Nu spun unde este pentru că după cercetări pe google, nu este  cuprins într-un traseu turistic şi nu este marcat.

Cei care ştiu n-au nevoie de indicaţii, iar cei care nu ştiu e mai bine să nu ştie pentru că era cu dificultate ridicată, nu pentru oricine.

 

Cadourile muntelui

Era tot prin august si ma idreptam spre o gara de unde sa merg acasa.

Pe vremea aceea nu erau prea multi turisti nici macar la sfirsit de saptamina asa ca toti muntii erau numai ai mei.

Eram fericit.

Acea fericire care da pe dinafara.Care te face sa sari intr-un picior, sa te dai peste cap, sa te tavalesti prin iarba si sa cinti, ceea ce chiar faceam.

Interpretam In a gadda da vida a lui Iron Buterfly.

Adica asta:

Adica, mai bine zis o urlam din toata inima si interpretam, pe rind, fiecare instrument.

Doar eram singur, la intoarcere.

De obicei, camaradul meu de drumetie, programa totul in amanunt, dar de data asta nu l-am mai lasat.

Ca doar nu ne cronometreaza nimeni, facem ce vrem si daca nu este nici un loc la  cabana ( ceea ce era exclus) punem sacii in fata receptiei si nu cred ca o sa ne dea afara,

Si-atunci unde mergem? m-a intrebat Valentin.

Incolo! i-am raspuns, aratind o directie oarecare.

Si-asa am pornit pe munte fara marcaje, fara trasee, doar noi si imprejurul.

Am facut catarare pe Colti, cu doi alpinisti din Cehia.

Ei vorbeau ceha si o rupeau in germana, iar noi vorbeam romana si o rupeam in franceza.

Ne-am inteles perfect.Ne-a batut vintul pe stinca, am atirnat in corzi si ne-am leganat, ne-am impartit mincarea pe virf cu tot imprejurul la picioarele noastre.

Asta da, a fost un cadou!

Intr-o alta zi, la o stina, ne-am intrecut cu ciobanii la aruncat bitele- erau foarte buni si reuseau sa loveasca tinta de la mare distanta-, m-am hirjonit si tavalit cu ciinii pina au scos limba de-un cot, i-am ajutat cu oile si-apoi ne-am umflat de mamaliga cu lapte.

Am adormit la picioarele stelelor, iar linistea era tulburata doar de hamaiturile de control ale ciinlor.

Si-asta a fost un cadou!

Dupa o drumetie in zig-zag, cind incolo, cind incoace, ne cautam un loc mai ferit de campare pentru noapte pentru ca se pregatea de ploaie.

Mergind pe linga o stinca, vad la o inaltime de cam 10 m o grota.

Interesant, daca am fi venit din alta directie n-am fi vazut-o, din cauza orientarii stincii.

Am urcat si am gasit o grota de vreo 10 m lungime, trei latime si trei inaltime.

Erau inscriptii vechi, crestine si poate si mai vechi.

Nici nu puteam spera un mai bun loc pentru noapte si ploaie.

Era o atmosfera speciala acolo.Linistea totala tulburata doar in zona intrarii de zgomotul monoton al ploii.

Era, cumva, cald si bine.Era , parca si un miros special, placut, care te indemna la odihna, la meditatie, la rugaciune.

Am dormit ca doi prunci proaspat scaldati, inconjurati de ingeri si ne-am trezit dimineata zimbind fericiti, mai frumosi parca, mai tineri parca, mai puternici.

Asta a fost un alt cadou.

Ne-am catarat prin copaci, ne-am umbrit prin paduri, ne-am scaldat, urlind la raceala apei, prin piraie sau am mai trecut pe la cite o cabana doar sa-i salutam pe cabanieri si sa mai vada si ei chip de om.

Si cum spuneam, mergeam, sarind intr-un picior, urlind  „In a gadda da vida” si cam cind ma pregateam sa ” interpretez” soloul de baterie aud doua  chiote puternice.I-am raspuns fluierind din degete =salut!

A continuat cu trei chiote= pericol.

Apoi cu patru chiote= accident.

I-am raspuns cu cinci fluieraturi= vin dupa tine.

Si a continuat sa tipe din cind in cind ca sa-l pot repera.

Nu stiu daca se mai practica acest tip de semnale.

L-am gasit  intr-o ripa, sub o saritoare cu o glezna cit o lebenita si zdrelit rau la o mina.

Era extenuat de durere, lesinat de sete , topit de soare si inghetat de frig dupa o noapte si doua zile.Nici nu mai spera sa fie gasit de cineva si nici nu putea sa treaca de saritoare, chiar daca nu era mare.

I-am dat apa, o conserva de fasole cu cirnat, i-am pansat mina si i-am legat strins glezna.Dar n-aveam cum sa-l scot de acolo.La ,cel putin, suta lui de kilograme, nu-l puteam duce in spate pina sus.Nici sa-l imping, nici sa-l trag.

Solutia era sa merg dupa ajutoare.

In apropiere, cam la doua-trei ore de alergat  era un obiectiv militar, asa ca am pornit in goana sa caut soldati.

Cind am intilnit o patrula simteam ca-mi dau sufletul.

M-au legitimat, au anuntat prin statie si-apoi am pornit impreuna inapoi.

Omul a fost salvat, soldatii din patrula au primit permisie si au fost mentionati intr-un articol  din revista armatei „Pentru patrie”, iar eu  de cite ori am mai fost pe acolo, am primit permis ca sa pot circula  prin zona aflata sub control militar.

Asta a fost un alt cadou.

 

 

Capitolul Bucegi

Ii datorez asta lui Adrian http://buceginatura2000.wordpress.com/

Dupa ce am intrat la liceu trebuia sa-mi implinesc un vis: Bucegii. Dar niciunul din  colegii sau prietenii din noua gasca n-avea astfel de pasiuni.

M-am pregatit cum trebe: bocanci usori de Clujana- m-a invatat un tabacar sa-i las o zi in urina de vaca, apoi sa-i dau cu slanina pe toate fetele si pe talpa ( talpa si toc din piele) si dupa ce se zvinta sa-i dau bine cu crema peste tot ( asa se inmoaie pielea, ca parca ai avea tenisi in picioare nu bocanci)- la care le-am pus bombeu de metal ( daca pica o piatra pe picior nu-mi zdrobeste degetele) placheu pe fata si placheu potcoava pe toc, rucsac, schimburi si ceva conserve.

Am coborit din tren la Predeal.In gara mi-a zis un nene sa merg la Piriul Rece, ca acolo sigur gasesc pe cineva cu care sa fac drumetie.

Am mai intrebat si-am fost trimis la un bar unde un tinar locotenent de la Vinatorii de Munte din Predeal chinuia un compot de ananas in speranta ca va avea cu cine sa mearga pe munte peste o zi cind intra in concediu.

Valentin Crisescu, unul din marii -zic eu- bucegisti si montaniarzi din tara.

M-a intrebat ce vreau sa fac, catarare sau drumetie.

I-am zis ca vreau sa cunosc Bucegii.

Chiar daca eram mult mai tinar decit el, chiar daca eram slab ca o nuia,mi-a zis: Hai!

Si am batut impreuna Bucegii in lung si in lat.Am cotrobait prin toate vagaunele, ne-am catarat, am drumetit, ne-am distrat si am visat.

Zece ani, cu fiecare ocazie, in orice anotimp, am luat Bucegii in picioare.Degeaba imi spunea denumiri, altitudini,etc. ca pe mine nu ma interesa.Nu vreau sa-mi fac harta,ii spuneam.Odata ce am fost intr-un loc, voi sti sa ajung oricind.

Toamna, primavara si vara nu ajungeam pe la cabane.Campam pe- in munte.

In toti acesti zece ani n-am intilnit niciodata ursul.Nu zic ca nu erau, dar eu n-am vazut.

L-am dus si eu pe Vali  in Trascau, pe Vladeasa si dupa ce a fost mutat la o unitate din nordul tarii, am facut impreuna Rodnele.

Intre timp s-a casatorit si drumurile noastre s-au despartit.

La sfirsitul anilor ’70, dupa cutremur, intr-o iarna  grea am incheiat capitolul Bucegi in preajma Cabanei Diham.Si de atunci n-am mai fost.

Am fost indragostit de Costila si de Coltii Morarului.

Am avut si experiente mai ciudate pe care s-ar putea sa le povestesc odata.Sau nu?

Toti muntii sint frumosi.N-as putea spune ca un masiv sau altul este mai frumos, dar Bucegii sint speciali si merita vazuti.Dar nu din tren, nu din masina, nu din telecabina, ci de jos, pe propriile picioare.Sa-i mirosi florile, sa-i asculti piraiele sau cascadele, sa-l cuprinzi cu bratele si sa-i adormi la piept.

Oameni buni, mergeti pe jos!

Nu stiu daca pe mare se poate merge pe jos, dar in rest stiu sigur ca se poate. Si merita mers pentru fiecare floare, fiecare copac, fiecare forma de relief din imprejur si toate, absolut toate ne dau cite ceva.

 

Din cind in cind

Din cind in  cind ma apuca un dor nebun sa musc.

De exemplu, sa musc dintr-un mar.Sa musc asa, aproape cu toata gura, sa aud sunetul ala specific cind se rupe marul,sa vad stropii sarind in toate partile, sa simt mirosul, sa…

Dar nu se poate. Sint incopatibil cu muscatul din punct de vedere tehnic.

E drept, as putea sa tai felii subtiri cu cutitul, sau sa razalesc.Dar nu. S-ar duce savoarea.

Si uite-asa am renuntat la alune, la  o gramada de chestii crocante, la…

Dar memoria, amintirea nu ma lasa sa trec cu vederea.

Cum mi-e dor de o catarare, de un dans nebun pe muzica popp,de…

Da-o incolo, ca parca prea trebuie sa renuntam la multe de pe la o virsta !

Da, ce-as mai musca dintr-un mar luat direct de pe creanga…

Poza (7)

Pe stinca

Pe stinca

Coborire in noapte

Aveam citeva zile libere si ne-am hotarit sa mergem …pe munte.

Vara,cald,frumos de-ti venea sa cinti si normal,cintam cit ne tinea gura .

Am salutat Cheile Turzii si am trecut mai departe.De data asta incercam ceva nou.Am aflat ca undeva,pe Valea Ariesului  sint niste pereti de 150-200 m care se cer escaladati.

Ajunsi in zona am gasit o masina de Timis  si trei corturi.Erau un domn in virsta (cam virsta mea de acum) si doua perechi de tineri.Ne-am instalat si noi cortul,am facut un adapost pentru biciclete si am pornit in explorare.Locul de catarat e cam la 1 km distanta de zona de campare.Am luat o lanterna,doar asa,ca sa fie si lasindu-ne invadati de minunatia locului ne-am oprit la baza peretelui.Nu eram pregatiti pentru catarare,dar hai sa vedem daca gaura aia de acolo de sus este pestera sau doar asa pare de aici de jos.

Intotdeauna cind am facut catarare,Puiu,fiind mai mic de statura,pornea primul-prizele pe care el gasea erau accesibile si pentru mine),iar la coborire eu porneam inainte pentru ca puteam gasi prize,iar el,daca nu  le anungea se sprijinea de miinile mele sau pe umerii mei.

Nu prea era bine pentru ca eram in pantaloni largi,tenisi si tricou,adica nimic din ce trebuie sa ai pe tine la drumetie pe munte.

Catararea  a fost usoara.Era un perete cu vegetatie si a fost o joaca pentru noi.Ba urcam in viteza,ba ne opream sa ne bucuram de priveliste sau sa fumam o tigara bucurindu-ne de echilibrul tinut de un fir de iarba.Urcind ,intii n-am vazut nimic din cauza pomilor de la baza,apoi am inceput sa vedem coroanele copacilor si padurea .Parca erau o gramada de conopide una linga alta.Dupa aceea am inceput sa vedem pina departe si cerul.Liniste tulburata din cind in cind de niste uli care se chemau sau dadeau de stire unde sint si de adierea vintului printre frunzele arbustilor presarati pe abrupt,ca ne si intrebam cum reusesc sa stea acolo,din ce se hranesc.

Micile alunecari ale tenisilor determinau un mai hotarit randament al inimii,asa,instant si o gramada de julituri la picioare,dar cum sa vezi asa ceva cind esti dela la intrarea in…Nu,nu era pestera.Doar o firida,un bun adapost de ploaie,daca ar fi fost la nivelul potecii.Aici…

Am inceput sa sapam,sa scoatem pamintul sa vdem daca nu se continua.Ne-ar fi placut sa stam aici intreaga perioada,iar bicicletele ar fi atirnat de perete.Ce ne-a mai distrat ideea,asa ca cu ajutorul unor pietre mai plate am sapat citeva ore,oprindu-ne doar sa mai fumam cite o tigara,cu picioarele atirnate in gol.

Am mai tras o tura de sapat si cind am iesit din nou la tigara am constatat ca soarele s-a dus si e aproape noapte.Au!Nici nu putea fi vorba sa raminem acolo peste noapte.In munte noaptea e frig,n-aveam nimic la noi sa ne acoperim,nici  nu puteam face foc,deci am confectionat din niste coaja de arbust o sfoara cu care am legat lanterna si am inceput coborirea.

Puiu imi lumina un pic terenul,avind grija sa nu ma orbeasca cu lumina si pe pipaite am inceput sa cobor.Centimetru cu centimetru. Apoi,atirnata de sfoara imi dadea lanterna sa-i luminez eu si sa-l dirijez cind era nevoie. Si tot asa.Eram ud leoarca,nu de putine ori imi scapau picioarele si atirnam in miini pina imi venea inima la loc si pipaind cu virful tenisului gaseam o alta priza,mai larga,mai sigura.Stincile au inceput sa devina umede si Puiu s-a scapat de citeva ori,alunecind in sfisieri de unghii si julituri de picioare,burta si piept,pina la mine.Noroc ca ma opream sa-l astept numai cind aveam priza sigura cu echilibru perfect.In momentele alea nu ai timp sa te gindesti ,sa faci filozofie.Asta o faci dupa ce ai trecut prin diferite faze si esti in siguranta unui fotoliu,atunci fiecare por iti este la panda,cauta solutia imediata.Ne-am oprit,cam la jumatate,pe un briu mai iesit in afara si am vazut departe focul timisorenilor,stelele si undeva,parca foarte departe,intunericul care era padurea de sub noi.

Am pornit inainte sa ni se faca frig.

Da-mi lanterna.

Pune piciorul mai la stinga.

Vezi ca ai o priza la citiva milimetri de degetele tale.

Te-ai prins?

Ia lanterna.

La un moment dat Puiu zice:te-ai ranit la cap?

Ma pipai peste tot,dar nu era nimic.

De ce,zic?

Pai,esti plin de singe pe freza si pe fata.

Dau cu mina,dar nu simt nimic.Ma uit in sus si vad de unde era singele.De la juliturile picioarelor lui Puiu.Se mai uita o data la mine si incepe sa rida.Da ris,in hohote,cu scuturaturi-ca-mi era frica sa nu scape priza si sa cadem amindoi.No,care-i baiu!

Zice:cind ti-ai dat cu mina sa vezi daca esti lovit,ai intins singele pe toata fata si mi-am inchipuit ce sperietura ar trage timisorenii cind te-ar vedea in miez de noapte la intrarea in cort.Si da-i pe ris din nou,dar de data asta amindoi.Si mai adugam  diverse scenarii si rideam,rideam.

Oboseala incepea sa-si spuna cuvintul.Drumul de la Cluj-cam 80 de km numai in urcusuri,catararea si sapatul ,in plus Puiu era dupa doua nopti nedormite.

La un moment dat,timisorenii  iesiti afara sa vada cerul,si vazind manevrele lanternei noastre,au aprins farurile pe faza lunga la masina,au ridicat partea din fata pe niste pietroaie sa incerce sa  lumineze  sub noi si au pornit in goana spre baza peretelui.

Era aproape automat totul.

Calca pe umarul meu.Lasa-te linistit.

Ai prins priza?

Cobor.

Au!

Ce autostrada de furnici o sa fie miine  pe direle de singe pe care le-am lasat…

Lumineaza Puiu dincolo de  mine si zice ca mai este mult.

Zic:hai sa mai coborim pina am o priza foarte buna si vii pina la mine si dormi 10 minute.M-am mai tirit,lunecat o vreme.Auzeam ca prin ceata glasurile timisorenilor.Ma dureau rau miinile.

Puiu zicea ca s-a lovit rau la genunchi si-l trece pisu.Ce sa faca?

Nu esti sanatos,asta inseamna ca tot pisu tau vine pe mine!Am mai tras un ris zdravan,dar acum era de oboseala.

In sfirsit am gasit o priza perfecta.Picioarele stateau amindoua cu toata talpa fix,iar cu miinile ma tineam de un mesteacan.I-am zis la Puiu sa vina sa stea pe genunchii mei rezemati de perete si sa traga un somn de 10-15 minute,dupa care puteam continua. Trebuia sa se odihneasca putin.Ar fi fost culmea sa ne grabim si sa cadem  de pe ultimul tronson de citiva metri.

S-a asezat cit mai comod pe genunchii mei,a aprins o tigara din care imi dadea si mie si inainte sa  se relaxeze s-a mai uitat o data in jos cu lanterna si a constatat ca poteca era la citiva centimetri de picioarele mele-ultima data cind s-a uitat in jos,a luminat dincolo de mine si dincolo de poteca,inspre piriu-,iar in spatele meu timisorenii se uitau  cu gura cascata ce manevre  de culcare facem noi pe stinca.

Ne-am asezat amindoi pe poteca in timp ce baietii ne inveleau in niste paturi aduse cu ei.

Am mers impreuna spre corturi.Abia puteam merge.Eram atit de incordati ca faceam eforturi sa pasim.

Am urcat lejer,in joaca intr-o ora si am coborit in… 9 ore.Tricourile si pantalonii ferfenititi, tenisii cam rupti,iar noi juliti pe toata partea din fata amindoi.

Urmatoarele doua zile ne-am plimbat si ne-am dat cu bicicletele jur imprejur.

Pe munte,daca nu esti atent,poate ca ai o data sansa,dar daca insisti s-ar putea sa o incasezi ,iar noi ne-am luat lectia.Timisorenii ne-au facut poze urmind sa ni le trimita dupa ce developeaza filmele.Nu ni le-au trimis.Poate ca n-au iesit la developare,sau…

N-are importanta.

Turul tarii

Aveam amindoi concediu.Ce facem?

Hai sa facem un tur de tara cu bicicletele.

Eram angajati amindoi la APS (Administratia Parcurilor si Strazilor}.Eu la statia Reiser (unde se face asfaltul),iar Puiu la Cartodrom si avea si biciclete de inchiriat.

Cind ne-a venit ideea de a face turul tarii cu bicicletele n-aveam decit un cadru de semicursa ruseasca.Am mers la CSM-unde am facut amindoi ciclocros si domnul Chisu,fostul nostru antrenor ne-a dat o bicicleta si roti,cabluri de frina,spite si un butuc cu trei viteze.

La atelierul de la Cartodrom am montat tot ce aveam plus niste faruri,aripi sa nu ne udam rau daca ploua si…unicele doua dinamuri defecte.

Eram déjà cu bagajele facute,am umplut un rucsac cu piese de schimb si scule si pe la ora 18 am pornit spre Apahida,pentru prima etapa.Cluj-Reghin-Tg.Mures-Sighisoara-Brasov.

Eram din nou copii.Rideam,glumeam ne distram si ne dadeam cu bicicletele.

Ce putea sa fie mai frumos de atit?

Primul deal,cel de la Apahida,l-am urcat in forta.Apoi coborire,curbe,aplecari pina la genunchi jos.

Copacii de pe marginea drumului cintau cu noi In-a-gada-da- vida,a lui Iron Buterfly.Pasarile cintau,prin localitatile prin care treceam toate cintau .Si cintau pentru ca se insera.Dar noi nu ne-am dat seama decit cind,urmarind pe intuneric linia continua,n-am luat o curba si ne-am infipt intr-un gard.Ce distractie,ce ris am mai tras,de ne prapadeam,in timp ce ne extrageam biciclete,picioare,rucsace de prin spinii din gardul respectiv.

Nu-i bai.Am pus dinamurile pe roti si…am mers pe intuneric.Nu functionau.

Ne-am asezat pe marginea santului sa vedem daca nu avem si alte dinamuri cu noi-nu aveam.Alta explozie de ris.

Ce facem?

Hai sa mergem.Rasare luna si vedem ca-n palma.

Am pornit rizind si glumind pe seama celui care era in fata.Noroc cu tigarile.

Linistea noptii,fisiitul rotilor,cite o gluma si ris generalizat care spargea linistea.

In Reghin s-au luat niste ciini dupa noi.Nu ne era frica decit sa nu-i lovim.Spre dimineata cind intram in Tg.Mures am deranjat in trafic o Scoda.Bag sama ca era certat cu nevasta,ca ne-a inghesuit pina intr-un sant plin cu noroi.

L-am laudat putin,dar am ris,ne-am spalat pe picioare (tenisi) la o cismea de pe strada si ne-am oprit intr-un parculet sa facem un bilant al drumului si sa mincam ceva.

Dat jos roata,desumflat cauciuc,dat jos spitele rupte si pus altele,echilibrat,umflat cauciuc,pus roata la loc.Am fost nevoiti sa schimbam la ambele bicilete,cam douazeci de spite.Am gasit un magazin de biciclete,dar nu aveau dinamuri pentru tipul de roti pe care le  aveam noi.

No,asta-i bai!

Ne-am plimbat un pic prin Tg.Mures,si am hotarit ca in conditiile date nu puteam circula decit ziua,iar asta nu ne convenea pentru ca intentionam sa stam mai mult timp in unele zone,nu numai sa pedalam.Asa ca,ne-am hotarit sa mergem la Cheile Turzii.

Trebuia doar sa gasim un loc de dormit pentru noaptea care,déjà se profila.

Era déjà noapte cind am ajuns la Ludus.In curbele alea maride la intrarea in oras era un fel de hotel,dar nu aveau nici un loc-acolo opresc camionagii.

Nici o problema,am dormit afara.

Dimineata,intepeniti de frig si umezeala,am pornit spre Chei.
La citiva km.dupa Ludus este…Hanul Pescarilor cu.toate locurile libere plus 10 casute goale.Administratorul ne-a spus sa luam o casuta-fara plata-si sa dormim un pic,ca aratam de parca ne-ar fi calcat o masina.N-avea sens,ne asteptau Cheile.

Am ajuns pe la amiaz.

Puiu a ramas fara frine,asa ca s-a oprit intr-un cort cu cehoaice,care nu pareau neplacut surprinse de vizita.

Am luat o casuta si am  mers sa salutam Cheile.

Cheile Turzii

Moara,pod peste piriu,paduricea de la intrare,cascada de pietre, pod, piriu, stinci, pomi, stinci,pesteri,stinci.Da,toate sint aici,ne asteapta.

Cheile Turzii

S-a cam intunecat.Sus deasupra Cheilor nori.Se invalmaseau,treceau unul prin altul,unul peste altul,era o vinzoleala cumplita,dar jos nu se simtea nimic.Doar linistea.O liniste in care nici piriul in trecerile lui printre pietre nu se auzea.Nimic nu misca,nici macar frunzele copacilor,nici iarba.Doar piriul se incapatina sa curga.

Ne-am intors la casuta.

Cafele, tigari si dupa ce i-am atentionat pe cei de la corturi ca vine furtuna,am stat sa vedem,sa ne umplem de spectacolul ce se pregatea.

Cerul era rosietic spre negru.O prima pala de vint care a culcat copacii si a smuls doua corturi.Posesorii au venit la casute,urmind sa le recupereze cind se putea.

Un prim fulger atit de luminos ca totul parea alb si…cred ca asa suna cind se prabusesc muntii peste munti.

Si-apoi marele spectacol.In intunericul care s-a lasat se vedeau valuri,valuri in padure.Frunzele isi aratau partea deschisa la culoare si iar cea inchisa,fulgere  in si din toate directiile,si vintul suierind de parca toate locomotivele din tara erau acolo si fluierau,biciuia ,se arunca pe cite un copac,il culca pina la pamint,il ridica,il infasura si iar si iar.Fiecare obiect avea un sunet propriu in miscarea aceea de aer si totul era un concert cumplit,de sfirsit de lume.Apoi a venit ploaia.S-a pravalit peste noi,de parca s-ar fi rupt un baraj mare si toata apa  a navalit,eliberata.

Mase compacte de picuri uriasi dirijati de vint in toate directiile.Pina sa ne dam seama,am fost uzi leoarca,cu tigarile atirnind ude intre buze.

Aveam ochii in lacrimi de emotia,bucuria spectacolului pe care ni l-au oferit muntii.

Fulgerele,tunetele s-au dus cu vintul si in alta parte,aici raminind  ploaia mare cu bulbuci.

Ne-am  dus in ploaie sarind in fiecare balta,rizind si cintind ca doi copii mari si fericiti ce eram (cam 23-24 de ani).

A fost o saptamina de catarari,joaca,drumuri,cintat,visat.

Eram doar noi si Cheile si eram fericiti.