Bătrînul

De-a lungul timpului am avut tot felul de îndrumători care m-au ajutat să răzbesc.

Pe unul din aceşti îndrumători  l-am întîlnit numai în Bucegi, dar mi-a fost de mare ajutor.Si se pare că nu numai mie.

Eram a doua oară în Bucegi şi urma să merg de la Cabana Caraiman spre Piatra Arsă.

Bineînţeles că nu pe rutele normale, că aşa erau eu pe vremea aceea, mergeam cam direct, să întîlnesc cît mai puţini oameni, să mă pot bucura de munte, de împrejur.

Nu-i vorbă, că nu era circulaţia care e acum pe acolo.Chiar pe traseele consacrate se putea să nu întîlneşti pe nimeni cîte o săptămînă.

La Piatra Arsă trebuia să mă întilnesc cu tovarăşul meu de drumeţii.

Nu mai aveam mult cînd mi-am dat seama că mi-am uitat buletinul la Caraiman.No, ăsta-i bai.Că, avînd părul mare toţi miliţienii voiau să mă cunoască şi mă legitimau.Or, dacă n-aveam buletin la mine riscam să-mi petrec vacanţa prin vreo secţie de miliţie.

Normal că m-am întors.

Iniţial vremea a fost foarte bună, dar se acoperea cerul , muntele cu nori că abia vedeam la cîţiva metri.Eram pe la Jepi, iar alternativele nu prea erau plăcute.Adică într-o parte ceva abrupt fără vegetaţie, cu înclinare mare, iar pe cealaltă latură tot cu înclinare mare stîncăraie.

No, ceva mai atent mergeam fluierînd cînd în faţa mea, prin negura norilor lăsaţi pe fata muntelui a apărut un bătrîn.Mic, crăcănat, aplecat, încălţat în opinci, cu o caciulă de oaie de sub care se iţeau suviţe de păr alb şi care se sprininea într-o botă făcută, parcă  pentru altcineva, mult mai mare decît el.

Am mărit pasul, să-l ajung, că poate avea nevoie de ajutor, dar cînd am ajuns la cîţiva metri de el s-a întors spre mine şi mi-a arătat cu bota nişte stînci.

Am urcat repede pînă  acolo.Sub una era o cavitate.Am nivelat baza ei cu un spaclu ( la toate drumurile aveam la mine un spaclu de zidar, cu care puteam face săpături), cît să încapă două persoane şi m-am adăpostit aşteptîndu-l pe bătrîn.

Norii s-au ridicat şi a început o ploaie zdravănă.După ce totul s-a terminat mi-am urmat calea, dar n-am mai dat de bătrîn şi ajuns la Caraiman le-am povestit cabanierului şi altor cîţiva care erau la cabană.Mi-au spus că au mai fost şi alţii ajutaţi şi îndrumaţi de bătrîn, dar nimeni nu ştie cine este, nimeni nu ştie unde stă sau dacă e om sau altceva.

L-am mai întîlnit prin Bucegi de trei ori după aceea, dar tot fără să fiu foarte aproape de el, şi de fiecare dată mi-a dat o soluţie pentru situaţia ivită respectivă.

Reclame

Salvat de pasarica

Aveam chef sa traversez pe jos un defileu (din Apuseni) si urma sa ma intilnesc cu ceilalti prieteni la celalalt capat, la cabana.

Mi-a spus un localnic ca-i mult de mers si ca-i periculos, dar eu n-aveam incredere in astfel de avertizari.

Nu odata s-a intimplat sa intreb cite un bade, este mult pina la…, iar el imi raspundea: iaa, o zvirlitura de piatra.Si dupa o jumatate de zi de mers sa ajung sa ma intreb cu ce zvirle astia pietrele, cu tunul? ca eu n-ajungeam la destinatia propusa.

Mi-a mai spus ca daca, la un moment dat nu ma mai trage ata sa merg,mai bine sa ma intorc c-oi gasi o caruta care sa ma duca pina la cabana.

Mergeam linistit, fara ginduri, doar uitindu-ma jur-imprejur.

Frumos.Doar piriul si calea ferata ( ca nu este drum, sosea, poteca).

Munte, padure, piriu care trebuie des traversat pentru acces in amonte.

Nu-i problema, ca apa rar ajunge pina la genunchi si n-are viteza.Atita doar ca e rece.

Popasuri dese sa vad mai bine cite un copac sau ceva, orice.Pauza de…umbra, de tigara, degeaba.

Si intr-adevar, cam pe la jumatatea zilei parca nu erau picioarele mele.Erau atit de grele incit faceam efort sa le ridic si sa fac urmatorul pas.Parca trebuia sa imping aerul sa ma pot deplasa si era greu, viscos.

Am urcat pe calea ferata si cu greu inaintam, impiedicindu-ma de fiecare traversa, de fiecare piatra.

Ma gindeam ca e din cauza caldurii si abia asteptam sa inceapa tunelurile, sa ma racoresc.

Inainte de primul tunel, cel mai lung si in curba, s-a asezat in fata mea, pe linie o codobatura.Ba mergea dind din coada, ba zbura prin fata mea.

Normal ca mi-a atras atentia.Ma gindeam ca are cuibul in apropiere si vrea sa ma dirijeze in alta parte, dar oricit m-am uitat n-am vazut cuib.

Cum incepeam sa ma apropii de tunel, iar imi zbura prin fata si se oprea la distanta mica de mine, dind din  caraghios din coada ( ca asa face ea).

Hopa! O fi ceva cu fata asta, mi-am zis si m-am tras de linga linie.

La scurt timp a iesit din tunel un utilaj de cai ferate.Daca m-ai fi prins inauntru m-ar fi afisat pe peretii tunelului care este foarte ingust si in curba, de nu se vede cind vine ceva.

Au oprit si am facut schimb de tigari  si mecanicul mi-a spus ca de-acuma pot sa trec linistit ca pina la ora 20 cind trece acceleratul, nu mai este nici un pericol.

Am multumit, am maruntit toata piinea pe care o aveam la mine si am pus-o jos pentru pasarele sau cine va mai vrea, am multumit muntelui si mi-am vazut de drum vesel .

Acum da, erau picioarele mele si ma duceau in ritm alert spre destinatie.

Cabanierul ne-a povestit ca in zona, de cind exista calea ferata, au fost foarte multe accidente.Si oamenii cred ca muntele incearca sa te opreasca sa intri in tunel.De aceea e din ce in ce mai greu sa te deplasezi.

Unii zic ca au vazut tot felul de chestii de care erau atit de speriati incit se intorceau din drum.

Pe mine m-a salvat…pasarica.

Zborul din vis

Cind visez,ma vad pe mine facind ceea ce fac.Adica traiesc efectiv ,dar vazindu-ma si din exterior si mi-e imposibil sa intervin,sa ma avertizez pe mine,cel care particip.

Un vis care s-a repetat de mai multe ori de cind ma stiu,este unul in care zbor.Dar nu un zbor ca al pasarilor ci,mai mult un fel de plutire la citiva centimetri deasupra solului.Daca ma uit la picioare,vad trecind pe sub ele denivelarile solului.

Nu stiu daca a fost prima data,dar pe asta mi-l amintesc.

In Parcul Caragiale era pe vremuri un topogan foarte inalt.De trei sau patru metri.Iar partea de jos era curbata si te arunca departe .Eram unul din copiii de  la Liceul de Muzica  si cind m-am dat prima data  si  am tras un spate de pamint de mi-au dat lacrimile.Si n-am mai avut curajul sa ma dau pina dupa ce am visat ca ma dau pe topogan si la desprindere imi vedeam picioarele si solul trecind pe sub ele.Dupa aceea n-am mai cazut niciodata si-atita m-am dat,ca abia ma luau colegii de acolo,ca ni se termina Biletul de Voie.

Alta data l-am mai visat inainte sa facem cu Puiu prima noastra catarare pe stinca la Cheile Turzii.

Ma vedeam plutind deasupra cararii de la cabana inspre mijlocul Cheilor si-apoi pe linga perete in sus vazind fiecare fisura,fiecare priza,posibilele locuri de odihna.

Dimineata am uita visul,dar ne-am dus la Chei,l-am anuntat pe cabanier ce vrem sa facem si am pornit.Puiu a inceput primul catararea.Eu am stat un pic  in incercarea de a-mi aminti visul.Dar nici vorba.Asa ca,m-am pornit si dupa trei pauze de odihna am ajuns sus unde ma astepta Puiu.

Nu-mi amintesc etapele,prizele,bataile inimii sau daca imi era frica.Nu mi-am amintit nici atunci.Pur si simplu pipaiam sau ma uitam ,puneam mina sau piciorul si mergeam mai departe,cum am mai facut de altfel,de atitea ori de atunci.

Sus,pe creasta am urlat,ne-am imbratisat,am sarit intr-un picior ca niste copii ce eram,in timp ce la baza peretelui,cabanierul facea acelasi lucru,fericit si el ca am ajns cu bine sus.

Am mai avut acest vis de multe ori.Intotdeauna inaintea unor situatii  care imi schimbau viata sau determinau o schimbare ,dar nu de fiecare data in miezul acelei situatii.

Nu stiu ce determina acest vis,dar ,parca as vrea sa-l mai visez…