Bucuria împărtăşită

Aşa sîntem făcuţi.Să ne împărtăşim cu alţii şi bune şi rele.Altfel parcă n-am fi întregi.

Eram în Bucegi cu un tovarăş de căţărare.Tocmai  am ajuns într-o zonă cu multe chei şi  voiam să le văd pe toate sau cît mai multe.Practic fiecare vale sau pîrîu are propriile chei sau canioane şi parcă m-ar fi durut sufletul să plec de acolo.Aşa că ne-am despărţit.Eu la plimbare, el spre ceva Colţi din zonă.

Nu era bine să fim singuri nici pentru mine, nici pentru el, dar…

De fapt singurul lucru pe care îl aveam în comun era căţăratul.Ori eu n-am venit numai la căţărare.Sînt atîtea de văzut,de simţit, de trăit pe munte în general încît cînd ai mai mult timp nu poţi să faci un singur lucru.

Ar fi de făcut o precizare.Deşi aveam acasă un Minolta şi două obiective, pe teren, pe munte luam cu mine un Vilia sau un Smena 8.Adică cele mai simple aparate foto cu putinţă.Ruseşti, de cea mai bună calitate şi cu care oricine putea face fotografii foarte bune.Si asta pentru că pe obiectiv era desenat timpul de expunere optim-pentru soare puternic, soare cu nori, nori sau pentru blitz şi pe cealaltă parte a obiectivului apărea diafragma optimă pentru timpul de expunere folosit.In plus un Smena 8 costa 30 sau 40 de lei şi se găseau la toate magazinele de specialitate din ţară.

Mergeam pe o vale care se îngusta din ce în ce  şi inima îmi bătea cu putere.Mă aşteptam la surprize plăcute.Ce mai, m-am trezit pe fundul unui canion, că abia se ghicea cerul undeva deasupra capului meu.Chiar mă gîndeam că n-ar fi bine dacă ar curge apă sau ar ploua sus căci torentul format, vijelios nu mi-ar da nici o şansă dacă m-ar prinde acolo.

Si a urmat distracţia.Se vedeau cîteva săritoare, căţărare…

Deja îmi părea rău că nu e şi prietenul meu, Puiu, cu care ne distrăm pe munţi.

Destul de greuţ am trecut de prima săritoare şi oprit să fac nişte poze m-am dezechilibrat aşa că am aruncat aparatul foto şi m-am prins de stîncă.Normal că aparatul s-a dus pînă jos sărind din piatră în piatră.Si tot normal că, rîzînd am coborît după el.Era în unica baltă de la bază, spart.Adică s-a dus şi aparatul şi filmul care era în el.De aparat nu-mi părea rău, dar pe film aveam 36 de fotografii frumoase.

Am urcat din nou şi am început cercetarea spre a merge mai departe.Ce frumuseţe.Era cutat peretele, de parcă era pielea unui căţel Şarpei şi în spatele unei cute am văzut întîi o firidă şi-apoi… un fel de tunel sau arcadă, dar care dădea mai sus.Imi venea să-l strig pe Puiu să vină să vadă minunăţia, frumuseţea care se întrezărea în continuarea acelui tunel.Cu pieptul umflat de emoţie m-am tîrît prin acel tunel de vreo cinci metri-probabil mai adînc, dar plin de aluviunile aduse de apa- şi am găsit în continuare tot felul de treceri, ba ca un ochi aproape perfect rotund, ba niste adîncituri concave, ba ici colo marmide cu cîte un ochi de apă în care se oglindea cerul.Era atîta frumuseţe, linişte, întreruptă din cînd în cînd de trecerea curentului de aer printre stîncile modelate el şi de apă.

Si eram singur.Să nu pot împărtăşi cu nimeni bucuria descoperirii, calea întortocheată spre în sus, muşchiul pe pietre sau cîte un firicel de apă prelins pe stîncă.Soarele sau umbrele, liniştea  şi bucuria de a fi acolo, în îmbrăţişarea muntelui.

Am lăsat acolo aparatul foto.Prins, forţat, între  nişte stînci,cu obiectivul în sus în aşa fel ca atunci cînd soarele trece pe deasupra lui, cîteva raze trecînd prin lentilele obiectivului să încălzească ochiul de apă de sub el.Poate ajută la ceva.

Si acum cînd îmi amintesc sînt cuprins de acea emoţie a cărui preaplin dă  lacrimi.

Ei bine, astfel de emoţii, de bucurii pălesc un pic cînd nu sînt împărtăşite, cînd nu sînt regăsite şi în privirile, gîndurile,mîinile tremurînde ale unui tovarăş, prieten sau oricine altcineva.

Parcă nu e la fel de fain dacă nu vezi şi pe un altul că a rămas cu gura căscată, rîzînd în hohote sau doar zîmbind cu ochii în lacrimi.

In plus, astfel de locuri întăresc prieteniile, legăturile dintre oameni şi legăturile oamenilor cu natura, cu împrejurul, cu acel tot din care facem parte şi noi.

Ar mai fi o precitare.

Nu spun unde este pentru că după cercetări pe google, nu este  cuprins într-un traseu turistic şi nu este marcat.

Cei care ştiu n-au nevoie de indicaţii, iar cei care nu ştiu e mai bine să nu ştie pentru că era cu dificultate ridicată, nu pentru oricine.

 

100 de paşi în timp

Da, este cartea scrisă de Adrian Ciorbă şi Mariana Frăţilă.

Da, este noul ghid al Bucegilor şi Văii Prahovei.

Si da, trebuie să o ai.Si nu doar cei care locuiesc în zonă, ci toată lumea.Dar nu în bibliotecă ci la îndemînă.

De fapt n-aş spune că este o carte şi mai puţin un ghid.E prea puţin spus.E ca şi cum, stînd în fotoliu, acasă, călătoreşti.Si eşti însoţit discret de un ghid pasionat care te lasă să vezi împrejurul şi-ţi povesteşte amănunte neştiute sau uitate .Te lasă să vezi şi-apoi îţi arată detalii, mici crăpături în timp  din care ies imagini, amintiri, istorii, poveşti.

Felicitări Adrian Ciorbă şi  Mariana Frăţilă!

Aţi descris prin cuvinte şi imagini locul unde a fost graniţa dintre România şi România, graniţa dintre trecut, prezent şi un posibil viitor şi ne-aţi dat nouă, tuturor şansa de a şti, a cunoaşte, a vedea şi a încerca să continuăm împreună a păstra.

Felicitări şi tuturor celor care şi-au adus obolul la înfăptuirea acestei munci!

MULTUMESC !

 

Refugiul

Era pe vremea cînd mă fleduream prin Bucegi.Aveam un cunoscut, OJT-ist din Predeal, pe care l-am cunoscut la Cluj şi căruia i-am arătat Trascăul.Crişan Alexandru,la vreo 45 de ani pe atunci, necăsătorit, era cel mai indicat pentru munca la OJT,căci iubea muntele .Mai trăgeam de timp împreună prin Predeal, pe la Pîrîul Rece sau la Sanatoriu cînd era vreme rea nu se ştie pentru cît timp.Nu odată ne-am dus la Sanatoriu să jucăm biliard.Era acolo un biliard de tip carambol, cu trei bile la care ne chinuiam să-l învingem pe doctorul Ulici, un doctor care a ajutat nenumăraţi să redevină…aproape normali.Vorbesc aici în special despre cei care au suferit la cutremur.Că nu poţi rămîne sănătos după ce ţi-ai pierdut întreaga familie sau ai stat ore sau zile sub dărîmături.Si pe mine m-a ajutat să-mi recapăt o parte din somn.După ce m-a învăţat cîteva proceduri am ajuns să dorm, cu timpul, chiar şi 4 ore la 24.Chestie de autosugestie.

M-a întrebat dl.Crişan dacă îl ajut să repare nişte refugii.Avea în plan pe cel de pe Coştila, dar urma să găsească ceva modalităţi mecanice pentru a duce materialele de construcţii necesare pînă sus.Aşa că, a zis că a tras un chef straşnic la un refugiu din Baiului şi a constatat că necesită reparaţii.

Ne-am pornit la drum, urmînd să ne aducă omul tocmit scînduri, cîlţi, bitum, cuie , cazan şi sculele necesare.

Ne-am distrat o săptămînă înlocuind scînduri, umplînd cu cîlti înmuiaţi în bitum toate crăpăturile, reparînd.A adus şi faşe, atele, spirt, rivanol, aspirine şi piramidoane,vată.Ce mai, o întreagă trusă sanitară specifică diverselor traumatisme pe care le poţi avea pe munte şi a mai adus şi 10 conserve chinezeşti de şuncă şi pîine uscată  pe care dacă o uzi bine si o bagi în cuptor devine moale şi proaspătă de parcă atunci a fost făcută, să fie că vine iarna şi…Era la refugiu şi un frigider Fram.Oare cum naiba l-or fi adus că era extraordinar de greu.Nu era curent la refugiu, dar Framul se închidea ermetic şi avea clanţă, aşa că se puteau pune în el o grămadă de chestii la care nu era bine să ajungă umezeala.

De-a lungul săptămînii ne-au mai ajutat şi alti drumari în trecere pe acolo ba la tăiat lemne şi depozitat, ba la vopsit sau lăcuit, şi la tot ce mai trebuia făcut.Fără figuri, fără discuţii, toţi puneau mîna la lucru ştiind ce înseamnă un refugiu uscat, cu ceva hrană şi medicamente şi, mai ales, cu posibilitatea de a te încălzi, a-ţi usca hainele şi  echipamentul şi a te odihni.

Oricum, cu toate că  era pe vremea comunismului era mult mai mulţi cei care aveau grijă ca turismul să fie de calitate, indiferent că erau din domeniu sau nu.

Dl Crişan a fost primul om pe care l-am văzut folosind hamacul pe munte.

Pe banii şi timpul lui dl.Crişan a reparat şi întreţinut multe refugii din Bucegi.

Cred că acum se  leagănă în hamac pe piscuri  de lumină.

 

 

Ispita

Pe vremuri ( prin tinereţe ) nu prea le aveam cu religia.Exceptînd faptul că imi plăceau bisericile, în special cînd erau goale, nu frecventam.Pe preoţi sau călugări îi tratam ca şi pe orice alt om obişnuit.

Mă flenduream ( umblam brambura ) prin Bucegi şi la o pauză de masă s-au oprit lîngă mine pentru ceva lămuriri doi preoţi sau călugări.Unul bătrîn şi unul cam de vîrsta mea.

I-am poftit la masă.Si-au scos şi ei ce aveau şi am mîncat împreună.Normal că le-am dat indicaţiile pe care le ştiam şi după ce am strîns mi-am aprins o ţigară.

Cel tînăr a sărit ca ars spunînd să sting ţigara, că îl ispitesc.

Măi băiatule, ispita e în tine.

Si i-am dat un exemplu, cum am văzut prin filme, că n-aveam de unde să ştiu.Călugăriţele care îngrijesc bolnavi, care trebuie să le schimbe bandajele sau să-i spele pe tot corpul nu par a fi ispitite de ce văd sau ating.Işi fac treaba şi trec la următorul.

Rezolvă-ţi tu problemele cu sine şi  nu vei mai fi ispitit la vederea unui fumător sau a unei femei mai puţin îmbrăcate ( era moda mini ).

Dacă mi-e foame şi am ce, mănînc.Dacă nu mi-e foame sau din diverse motive nu vreau , poţi să stai în freză că nu-mi faci poftă.

Au plecat.Bătrînul zimbind m-a binecuvîntat ( cred) , dar tînărul  a plecat fără să salute, vorbind în barbă încruntat, nervos.

 

 

Bătrînul

De-a lungul timpului am avut tot felul de îndrumători care m-au ajutat să răzbesc.

Pe unul din aceşti îndrumători  l-am întîlnit numai în Bucegi, dar mi-a fost de mare ajutor.Si se pare că nu numai mie.

Eram a doua oară în Bucegi şi urma să merg de la Cabana Caraiman spre Piatra Arsă.

Bineînţeles că nu pe rutele normale, că aşa erau eu pe vremea aceea, mergeam cam direct, să întîlnesc cît mai puţini oameni, să mă pot bucura de munte, de împrejur.

Nu-i vorbă, că nu era circulaţia care e acum pe acolo.Chiar pe traseele consacrate se putea să nu întîlneşti pe nimeni cîte o săptămînă.

La Piatra Arsă trebuia să mă întilnesc cu tovarăşul meu de drumeţii.

Nu mai aveam mult cînd mi-am dat seama că mi-am uitat buletinul la Caraiman.No, ăsta-i bai.Că, avînd părul mare toţi miliţienii voiau să mă cunoască şi mă legitimau.Or, dacă n-aveam buletin la mine riscam să-mi petrec vacanţa prin vreo secţie de miliţie.

Normal că m-am întors.

Iniţial vremea a fost foarte bună, dar se acoperea cerul , muntele cu nori că abia vedeam la cîţiva metri.Eram pe la Jepi, iar alternativele nu prea erau plăcute.Adică într-o parte ceva abrupt fără vegetaţie, cu înclinare mare, iar pe cealaltă latură tot cu înclinare mare stîncăraie.

No, ceva mai atent mergeam fluierînd cînd în faţa mea, prin negura norilor lăsaţi pe fata muntelui a apărut un bătrîn.Mic, crăcănat, aplecat, încălţat în opinci, cu o caciulă de oaie de sub care se iţeau suviţe de păr alb şi care se sprininea într-o botă făcută, parcă  pentru altcineva, mult mai mare decît el.

Am mărit pasul, să-l ajung, că poate avea nevoie de ajutor, dar cînd am ajuns la cîţiva metri de el s-a întors spre mine şi mi-a arătat cu bota nişte stînci.

Am urcat repede pînă  acolo.Sub una era o cavitate.Am nivelat baza ei cu un spaclu ( la toate drumurile aveam la mine un spaclu de zidar, cu care puteam face săpături), cît să încapă două persoane şi m-am adăpostit aşteptîndu-l pe bătrîn.

Norii s-au ridicat şi a început o ploaie zdravănă.După ce totul s-a terminat mi-am urmat calea, dar n-am mai dat de bătrîn şi ajuns la Caraiman le-am povestit cabanierului şi altor cîţiva care erau la cabană.Mi-au spus că au mai fost şi alţii ajutaţi şi îndrumaţi de bătrîn, dar nimeni nu ştie cine este, nimeni nu ştie unde stă sau dacă e om sau altceva.

L-am mai întîlnit prin Bucegi de trei ori după aceea, dar tot fără să fiu foarte aproape de el, şi de fiecare dată mi-a dat o soluţie pentru situaţia ivită respectivă.

Bătrînul

Poate cei care au circulat prin Bucegi au auzit de el, poate că l-au întîlnit.

Un bătrîn mic de statură, cu părul alb, ițit de sub o căciulă  din blană  de oaie, aplecat, mereu sprijinit intr-o botă, parcă prea mare pentru el, încălțat în opinci.

Eu l-am întîlnit de patru ori. O dată la Colți, o dată pe Valea Alba și de două ori pe Jepi.

L-ați întîlnit?

In ce împrejurări?

Bucegi.Amintiri și păreri

Se pare că cu ocazia mai multor mutări s-au pierdut unele din filmele mele vechi, de prin drumeții.De aceea intru de multe ori pe la Adrian, https://buceginatura2000.wordpress.com/

să mă uit la poze.Si mă bucur de fiecare dată cînd gasesc unghiuri cunoscute, de parcă aș fi fost eu acolo și aș fi făcut acele poze.

Chiar mă gindeam zilele astea, că dacă aș merge cu Adrian pe munte tare multe am avea de povestit.De cum a fost acolo, comparativ cu ce este acum,…da de aia știi, dar despre, acolo ai fost…și cîte altele.

Cred că ar trebui să-și ia și el concediu .

In general sint de acord cu toată lumea, dar ca să cred ceva trebuie să cercetez și să ,ă lămuresc singur.

Tin minte că un pădurar mi-a făcut capul mare cu un loc special unde prin vremuri demult apuse au avut loc, sute de ani, sacrificii umane.

Buuun.Așa că intr-o vară mi-am adus scule- lopată,hîtleț, tîrnăcop, daltă și ciocan- și m-am apucat de treabă.Adică, in mai trei locuri care au putut fi alese ca loc de sacrificiu am decapat iarba și pămîntul pînă la rocă, iar cu dalta și ciocanul am spart rocă.Apoi, cu ajutorul unor crengi mai lungi ( aproximativ 170 cm) intre care am pus la capete niște bolovani, în total să ajungă la aprox.70 kg,adica inăltime și greutate medie pentru un om, pe care le-am impins, aruncat, răsturnat de pe stîncă.Am decapat locurile unde au căzut pseudo-momîile mele și am scos bucăți de rocă.

Muncă grea, dar dupa ce am ajuns la Cluj le-am dus la laboratorul școlii, air cui ajutorul profesorilor, la laboratorul de medicină legală a orașului.

Din experiențele locurilor știute de sacrificii  umane- de ex.mayași- oricît timp ar trece, tot rămîn urme, dar pe eșantioanele aduse de mine din Bucegi nu s-au găsit nici urme de sînge, nici așchii de oase.Deci, în locul numit pe atunci Palma lui Dumnezeu, iar acum Altarul Zeilor, chestia cu sacrificiile este doar o poveste de amețit turiștii.

A, că te simți  cumva special, că ai senzația că intreaga lume este la picioarele tale, că la 180 de grade, tot imprejurul pare că ți se inchină sau că iți vine să zbori- nu-i exclus ca unii sinucigași să-și fi luat zborul de acolo-este cu totul altceva.

Da, într-adevăr  sînt în Bucegi , ca și prin alti munti de la noi din țară niște locuri mai speciale.Dar asta ține de magnetism, de energii , de schimburi  de energii,de distorsiuni energetice.Unele sînt cunoscute de toată lumea, altele de mai puțini și altele doar de unii.

Unele din aceste locuri, mai nou, sint puse pe seama Dacilor.

Păi, fraților dacologi., am înțeles că Dacii erau un popor greu de cucerit sau nici nu-și puneau problema asta din moment ce zonele locuite erau in locuri ușor accesibile, dar înainte  de intervenția romană și inainte de daci, unde ar fi stat un popor.Nu în locuri greu accesibile? Iar ascunzătorile, depozitele de hrană sau de averi , locurile lor sacre n-ar fi fost în zone doar de ei știute și inaccesibile?

Păi, cei mai inalți munți sint Făgărașii, apoi Retezatul, apoi Parîngul și abia pe locul patru se află Bucegii.De ce să fi ales un loc usor accesibil, pe unde , la fel ca și acum, să se flendurească oricine trecea prin zonă?

Așa că, dacologilor, dacă vreți să  găsiți ceva urme preistorice căutați printre meterezele Făgărașilor, prin Retezat sau Parîng , iar zonele cu energii și distorsiuni le puteți găsi prin toți munții nostri.Trebuie doar drumețit.

Am mai făcut și alte cercetări prin Bucegi, dar deocamdată ajunge.