De-ale mele

Nu ştiu cum naiba puteam rîde atît de mult, pe vremuri.

Si rîdeam, nu glumă.

După primul curs ne adunam pe la cîte un Lacto, la un iaurt, lapte bătut, smîntîna cu cornurile aferente, să ne mai prindem  sufletul.

Nonu, după ce şi-a terminat laptele bătut şi-a scos tigara şi şi-a aprins-o.Normal că toţi am izbucnit în rîs şi normal că toată lumea a fost împroşcată cu picături albe de la cei care erau cu gura plină.

No, mai rîzînd, mai înjurînd în surdină şi-au văzut toţi de treabă pînă cînd vrînd să văd daca mai am iaurt în sticlă, mi-am turnat ce mai rămăsese  în ochi şi pe faţă.

Alt hohot de rîs, alti picuri pe toată lumea, bătrîni boscorodind in diverse limbi-română şi maghiară.

O doamnă mi-a arătat obrazul.I l-am arătat şi eu pe-al meu plin de iaurt şi a plecat rîzînd.

Doamne, cît puteam rîde pe vremuri…